România ocupă locul 8 în lume la consumul de alcool pe cap de locuitor, cu echivalentul a 12,9 litri de alcool pur consumaţi anual, în vreme ce pe locul fruntaș, Republica Moldova, se poate „mândri“ cu un consum de 17,4 litri pentru fiecare locuitor. O incursiune în istorie ne oferă un context potrivit în care să ne stabilim reacţia faţă de o asemenea știre.

Pe 17 ianuarie 1920, în mod oficial, America „s-a uscat“. Nu a fost vorba de o criză a apei, nici de o secetă prelungită, ci de legea care interzicea vânzarea alcoolului, transportul și producerea lui în scopuri comerciale.

Statele Unite, însă, nu a fost singura ţară a lumii care a luat o astfel de măsură la începutul secolului al XX-lea. Rusia, Norvegia, Islanda, Finlanda, Ungaria, Insulele Feroe au avut aproximativ în aceeași perioadă o lege cu un conţinut asemănător. Pe de altă parte, chiar dacă nu au reușit să impună legislativ prohibiţia alcoolului, în multe ţări ale lumii au existat curente de opinie în favoarea acestei idei. Astăzi, singurele amintiri rămase în mentalul colectiv sunt doar că legea nu a adus nimic bun, ci că, dimpotrivă, a încurajat piaţa neagră a alcoolului, a înmulţit numărul crimelor și a produs o gaură semnificativă în bugetul de stat. Sunt însă și voci care văd partea plină a paharului (gol!) – a scăzut numărul internărilor în spitalele de boli infecţioase pentru dezalcoolizare, a scăzut incidenţa cirozei hepatice la bărbaţi, iar procentul general al celor ce foloseau băuturi spirtoase a ajuns la 30%, de la 50% cât era la începutul perioadei. Pe lângă aceste beneficii se afirmă, nu fără argumente, că exista un trend general al creșterii criminalităţii la începutul secolului al XX-lea, iar anularea efectelor legii prohibiţiei în 1933 nu a scăzut semnificativ rata crimelor și a nelegiuirilor.

Fie că vorbim de Rusia sau de Norvegia, de Ungaria sau Insulele Feroe, fiecare lege a prohibiţiei are propria ei poveste. Aleg totuși o analiză a fenomenului „prohibiţiei“ în Statele Unite, acolo unde a fost cel mai extins, unde a cunoscut cea mai mare amploare și de unde putem desprinde mai bine impresii și realităţi despre lumea de atunci și despre cea de azi.

Un vis de aproape 100 de ani

Pe 13 februarie 1826 s-a înfiinţat Societatea Americană de Temperanţă, cu scopul declarat de a lupta pentru scăderea consumului de alcool în statele americane. Liderul Asociaţiei a fost Lyman Beecher, un cunoscut pastor prezbiterian, din perioada pe care istorici o numesc „a doua mare trezire religioasă“. Lyman nu era doar un teolog și un orator plin de dăruire, ci și un luptător înfocat pentru dreptate socială și pentru înlăturarea sclaviei, năzuinţe moștenite și de copiii lui. Fiica sa, Harriet Beecher Stove, a scris una dintre cele mai frumoase povești de viaţă ce milita împotriva sclaviei – Coliba unchiului Tom. Ca director de seminar, Lyman va forma generaţii întregi de pastori care vor călători de-a lungul Statelor Unite propovăduind mesajul renunţării la alcool și la sclavie.

Impactul Societăţii Americane de Temperanţă a fost atât de mare, încât în cinci ani se înfiinţaseră peste 2.200 de noi societăţi de temperanţă și peste 170.000 de bărbaţi se angajaseră să renunţe la alcool. Până în anul 1835 se estimează că numărul membrilor acestor societăţi de temperanţă depășise un milion. Totuși, treptat, aceștia au început să pună accentul nu doar pe renunţarea la băuturile alcoolice la nivel individual, ci și pe o lege care să interzică, la nivel naţional, vânzarea și producerea în scopuri comerciale a alcoolului. Faptul că cei mai mulţi dintre membrii acestor asociaţii de temperanţă erau și aboliţioniști a făcut ca acestea să aibă un succes mai mare în statele din Nord decât în Sud.

În noiembrie 1874 s-a format Uniunea Naţională a Femeilor Creștine pentru Temperanţă (The National Woman’s Christian Temperance Union), care, sub sloganul „Pentru Dumnezeu, pentru cămin și pentru ţara noastră“ (mai târziu „pentru orice ţară“), s-a alăturat Societăţii Americane de Temepranţă în încercarea de a opri creșterea consumului de alcool, scăpând astfel familiile americane de multe necazuri. Se estima că la sfârșitul secolului al XIX-lea americanii cheltuiau în fiecare an aproape un miliard de dolari pe băuturi alcoolice, 900 de milioane pe carne și vreo 200 de milioane de dolari pe educaţie.[1] În 1879, atunci când Frances Willard a devenit președintele acestei organizaţii, a început să adauge pe lista subiectelor importante nu doar lupta împotriva alcoolului, a tutunului și a altor vicii costisitoare, ci și probleme ca egalitatea în faţa legii, dreptul la vot, protecţie în caz de abuz etc. Astfel că, în 1896, 25 din cele 39 de departamente ale organizaţiei se ocupau cu probleme ce nu ţineau în mod direct de promovarea temperanţei.[2]

Pe lângă aceste două organizaţii importante, comunităţile creștine au susţinut aproape la unison acest proiect de reformă, venit iniţial tocmai pe filiera mișcărilor de înnoire religioasă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Lumea Nouă nu mai cunoscuse o astfel de trezire religioasă, iar deciziile radicale de partea a ceea ce se considera bun și drept erau un lucru obișnuit. Mai mult chiar, propovăduirea apropierii mileniului mesianic i-a făcut pe mulţi să ia în serios pregătirea lor pentru acest eveniment atât de mult așteptat. Perspectiva acesta a adunat sub steagul prohibiţiei confesiuni religioase care nu mai sunt astăzi la fel de categorice în privinţa alcoolului.

Cu lecţiile făcute

Pentru a convinge societatea americană de justeţea mesajului lor, cei ce susţineau cauza prohibiţiei au apelat la câteva tipuri de argumente foarte solide. Pentru a ne face o idee cu privire la dimensiunea fenomenului, merită amintit că, în 1851, Societatea Americană de Temperanţă a răspândit aproape cinci milioane de pliante cu argumente împotriva consumului de alcool.[3] Unii cercetători împart aceste argumente în două categorii – unele care se adresau logicii și altele care se adresau laturii emoţionale, alţii adaugă la ele și pe cele din domeniul religios.

Argumentele știinţifice erau multe și diverse. Se ofereau studii, statistici, date, opinii ale unor experţi menite să convingă cititorii că problema era una destul de serioasă. Mai mult chiar, autorii prezentau tema renunţării la alcool ca pe un mijloc de a crește în eficienţă și de a dobândi succesul căutat în orice ramură de activitate. Publicaţiile se adresau tuturor categoriilor sociale, oferind fiecăruia, într-un limbaj accesibil și entuziasmant, o nouă perspectivă asupra vieţii și activităţii. Pentru toţi cei care citeau aceste rânduri era clar că alcoolul era toxic și dăunător, un obstacol evident în calea propriei dezvoltări și fericiri.

 

O altă categorie de publicaţii erau cele cu caracter religios. Subiectul alcoolului era prezentat din punctul de vedere al moralei biblice, arătând poruncile explicite ale Scripturii împotriva folosirii lui, într-o manieră directă și elocventă. Este totuși curios cum comunităţile religioase, cu excepţia Adventiștilor de Ziua a Șaptea, nu au continuat această campanie și după ce emoţia momentului a trecut și de ce astăzi ele nu mai sunt la fel de hotărâte în a sancţiona un astfel de consum.

A treia categorie de argumente erau cele ce făceau apel la emoţii. Copiii implorau părinţii să renunţe la alcool, să vină acasă să se bucure împreună de părtășia căminului. Imaginea era una impresionantă, mesajele simple de pe afișe sau broșuri reușind să trezească emoţii în inimile multor părinţi. Acest tip de discurs nu era totuși doar un exerciţiu de retorică. Problema alcoolului în societatea americană erau una reală și, poate tocmai de aceea, impactul a fost atât de mare. Nu îi putem bănui pe activiștii prohibiţiei de interese economice sau financiare, sinceritatea lor în susţinerea acestei cauze dovedind și mai mult necesitatea ei.

Ce au câștigat și ce au pierdut

Toată această campanie impresionantă împotriva alcoolului a făcut ca în 1846 Maine să fie primul stat american care a interzis vânzarea alcoolului. În anii următori, exemplul său a fost preluat și de alte state, astfel că în 1855 erau deja 13 state unde prohibiţia alcoolului fusese adoptată, iar în 1919, în momentul adoptării legii la nivel naţional, ea era deja în vigoare în 33 de state, ce acopereau 63% din populaţia Statelor Unite.

Legea care interzicea vânzarea și producerea în scopuri comerciale a alcoolului la nivel naţional a fost promovată ca fiind cel de-al 18 amendament la Constituţia americană și în decembrie 1917a fost trimisă  fiecărui stat în parte pentru ratificare. Până în ianuarie 1919, documentul a fost ratificat de majoritatea statelor, ceea ce a dus la aprobarea lui. Apoi, în cursul aceluiași an i-a fost trimis președintelui Woodrow Wilson pentru ratificare, dar prevederile legii au început să fie puse în aplicare începând cu 17 ianuarie 1920. Chiar dacă ea nu interzicea producerea de alcool și consumul lui în scopuri casnice, au fost și state unde regulile erau mai stricte și unde era sancţionată deţinerea de băuturi alcoolice din orice motiv.

Evident, o astfel de lege a transferat toată afacerea cu alcool în economia subterană, a dezvoltat economic distileriile din Canada și Mexic și a dat un avânt impresionant grupurilor mafiote care au văzut în protejarea vânzătorilor de băuturi o sursă de îmbogăţire rapidă. Statul nu avea mijloace să impună legea tuturor așa că, de cele mai mult ori, cei din clasa de mijloc sau cei mai săraci erau verificaţi drastic de autorităţi în vreme ce patronii lor chefuiau liniștiţi. Destul de mulţi medici au început să le prescrie pacienţilor lor doze consistente de alcool, iar producerea acestuia cu mijloace rudimentare a condus de mult ori la intoxicaţii și chiar decese.

Toate acestea au încurajat tot mai mulţi oameni politici să vorbească de o revenire la vechile standarde legale în privinţa consumului de alcool. Poate că efectele economice constituiau argumentul cel mai puternic că era nevoie să se facă ceva. Criza economică din anii 1930 a accentuat și mai mult nevoia unor noi surse de venit. Când, în 22 martie 1933, la doar câteva zile după ce a fost ales, președintele Roosevelt a cerut anularea actului din 1919, majoritatea statelor au fost de acord. Astfel, pe 22 decembrie 1933, a fost ratificat cel de-al douăzeci și unulea amendament al Constituţiei americane, primul amendament care abroga un amendament anterior, revenindu-se astfel la situaţia de dinainte de ianuarie 1920. Parţial totuși, multe state au continuat să menţină legi foarte restrictive în privinţa alcoolului.

Ce s-a câștigat prin lupta societăţilor de temperanţă nu este însă puţin. Abolirea sclaviei, dreptul la vot pentru femei, rezolvarea unor inegalităţi multă vreme tolerate, aducerea în prim-plan a familiei și a bunăstării ei, mobilizarea extraordinară a întregii societăţi pentru o cauză comună reprezintă câștiguri ale căror efecte sunt încă vizibile. A fost pentru prima dată când majoritatea confesiunilor religioase au luptat împreună pentru o cauză socială comună. Din păcate, apelarea la puterea civilă a compromis eforturile și le-a alterat sensul. A devenit evident că impunerea unor idealuri lăudabile ca normă pentru întreaga societate a făcut ca acestea să devină ridicole și în final să fie respinse.

Este posibil ca acea scăderea a consumului de alcool contabilizată de unii pentru perioada prohibiţiei să fie de fapt nu un efect al legii – pe care oamenii au învăţat cum să o evite –, ci al campaniilor extinse duse înainte de votarea ei, al unui curent de înnoire socială și spirituală pornit odată cu epoca marilor treziri religioase.

Chiar dacă guvernele vor mai fi ispitite și în viitor să impună prin legi practici care ţin de moralitate, istoria prohibiţiei ar trebui să ne înveţe că acestea ar trebui lăsate în seama oamenilor, că ele trebuie să vină de jos, să devină un curent popular, să aprindă inimi, să schimbe destine și să se mulţumească doar cu atât.

Footnotes
[1]„Site-ul oficial al National Woman’s Christian Temperance Union, secţiunea „History“, wctu.org”.
[2]„Surprinzător poate, societatea respectivă continuă să existe până astăzi, fiind ce mai veche organizaţie a femeilor cu o existenţă neîntreruptă la nivel mondial.”
[3]„W. J. Rorabaugh, The Alcoholic Republic: An American Tradition, Oxford University Press, New York, 1979, p. 196.”