Și dacă la final, indiferent de rezultatul referendumului de săptămâna viitoare, vom constata că România a ratat lecţia?

Sarah avea 17 ani când a avut o discuţie pe care și-o imagina oribilă cu pastorul ei. S-a dus la el cu un gol uriaș în stomac, conștientă că, atunci când îi va spune lui, va fi ca și cum va fi aflat întregul oraș mic în care locuia. Reacţia pastorului a fost însă foarte diferită de tot ce se aștepta Sarah din partea lui – în loc să o desfiinţeze, cuvintele pastorului i-au întărit, din contră, încrederea în Dumnezeu, în dragostea Lui pentru ea și chiar credinţa în minuni. Când Sarah i-a mărturisit pastorului că este atrasă de alte fete, acesta i-a promis că „vom învăţa să înfruntăm ura împreună. N-o să ne urâm nicidecum unii pe ceilalţi. Apoi vom ajuta biserica noastră să înveţe și ea să nu urască.” Și s-a ţinut de cuvânt. „Știu că el nu e de acord cu căsătoria gay”, avea să povestească Sarah câţiva ani mai târziu, „dar să-mi spună lucrul acela și apoi chiar să îmi fie alături în acești ultimi ani… n-aș fi putut să cer nimic mai mult.”

În campania care a precedat referendumul pentru modificarea definiţiei constituţionale a familiei, reacţiile precum cea a pastorului Sarei, deși cred că pe alocuri au existat, nu au fost vizibile pentru publicul larg. Discursurile publice pe tema drepturilor persoanelor homosexuale au indicat o polarizare incompatibilă cu dezbaterea. O lecţie despre cum să nu ne urâm ar fi fost mai mult decât bine-venită. O lecţie despre cum să ne iubim a părut însă, încă de la început, utopică.

Referendumul a rămas o discuţie neterminată fiindcă este o discuţie pe care am început-o pe picior greșit, mai întâi pentru că niciuna dintre tabere nu a fost pregătită/s-a temut să recunoască în deplină sinceritate toate implicaţiile și apoi pentru că, atunci când a început discuţia, i s-a permis să degenereze în război.

Pentru claritatea analizei putem reduce conflictul ideologic privind referendumul la ciocnirea a două tabere: activiștii pro-LGBT și activiștii religioși. Ar trebui totuși amintit că, printre membrii vizibili și asumaţi ai comunităţii LGBT au fost și unii care s-au menţinut în afara oricărei dispute publice despre referendum. De asemenea, și printre religioși au fost mulţi care au tăcut pe tema referendumului pentru a nu se asocia cu latura cea mai vocală a taberei lor, cu ale cărei metode nu s-au identificat. De aceea, atunci când discutăm despre conflictul din jurul referendumului în termenii „activiști LGBT contra activiști religioși”, trebuie să reţinem cuvântul „activiști” ca unul care indică existenţa a două nuclee dure și care ne ajută să ne distanţăm atât de o generalizare greșită, cât și de o sentinţă definitivă aplicată unei tabere sau alteia.

Deși mesajele celor mai vocali activiști au dominat spaţiul public și i-au transformat pe autorii lor în exponenţii vizibili ai taberelor, e important de știut că activiștii nu au cum să reprezinte în totalitate gândirea celor două comunităţi.

În ce ne-am împiedicat

Tentaţia este să căutăm să înţelegem dezacordul insoluţionabil din prezent analizând resorturile conflictului din trecut. Însă acum este prea târziu să mai întrebăm „cine a dat primul?”, iar lămurirea acestui aspect nu ar avea oricum capacitatea să contribuie la obţinerea unui consens.

Coaliţia pentru Familie (CpF) este cea care a iniţiat demersul de redefinire, dar a făcut-o abia în ultimii trei ani, catalizată cel mai probabil de schimbările legislative în favoarea căsătoriilor gay din Europa și susţinută (cel puţin ideologic) de organizaţii din afara ţării, cu o experienţă mai veche în chestiunea aflată în dispută. E notabil însă faptul că iniţiativa nu a luat naștere nici în 2001, când, odată cu abrogarea Articolului 200 din Codul Penal, manifestarea publică a homosexualităţii nu a mai fost considerată infracţiune, și nici anterior, deși organizaţii religioase cu tipar de acţiune politic similar celui pe care îl identificăm astăzi în România au existat încă de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Autorul american Clifford Goldstein, de pildă, face un istoric extrem de interesant al organizaţiei The Family, ale cărei obiceiuri s-au transmis din SUA și în alte ţări.)

România a avut nevoie ca ceva să se coacă înainte ca veritabila controversă legată de familie să izbucnească așa cum a făcut-o acum. Schimbarea culturală pe care o trăim este însă doar aparent un tăvălug social. În realitate, trăim un proces de schimbare, ale cărui semnalmente puteau fi identificate nu doar în România, ci în toată lumea, cu mult înainte de octombrie 2015, când a fost înfiinţat la noi comitetul de iniţiativă care a elaborat propunerea legislativă ce a făcut obiectul referendumului.

Un catalizator a fost, fără doar și poate, agenda de promovare a homosexualităţii pe care, în ultimii ani, comunitatea a aplicat-o cu un succes internaţional de anvergura unui fenomen. O reflexie incontestabilă a acestei agende a fost, de pildă, paleta de producţii cinematografice premiate în cadrul Oscarurilor de anul trecut.

Altfel spus, România a descoperit – treptat, nu dintr-odată – că face parte dintr-un conflict ideologic cu două tabere ale căror nevoi contrastante au devenit din ce în ce mai stringente. Statul trebuia în mod real să răspundă acestor nevoi, cu respect și preocupare onestă pentru soluţionarea lor. Însă acest răspuns necesita un dialog și o dezbatere pe care ţara noastră nu a reușit, din nefericire, să și le asume.

Tensiunea a fost, desigur, inevitabilă, ca în cazul oricărui alt conflict de idei, dar ea nu trebuia să permită fricii reciproce a celor două tabere să degenereze într-un război orb la orice propunere de soluţie alta decât suprimarea ideologică a adversarului.

Modul în care ambele tabere s-au angajat în dialog a fost, din păcate, un obstacol în calea comunicării reale între părţi.

Dinspre latura religioasă, adică cea care a iniţiat demersul de redefinire, apelul pro-revizuire s-a bazat pe câteva concepte-cheie menite să trezească în public sentimentul de apartenenţă la cauza apărată: familie, tradiţie, valori, naţiune. Acestea au fost conceptele pozitive pe care cei pro-revizuire le-au îmbrăcat în diferite mesaje, de sine stătătoare sau interconectate, pentru ca omul de rând, auzindu-le, să poate să se identifice cu ele. De aceea și coaliţia rezultată s-a numit „pro-familie” și nu „pro-referendum”: pentru că referendumul a fost comunicat drept un mijloc prin care familia este protejată. Dar protejată de ce anume? Tot la protecţie a făcut apel și tabăra LGBT, avertizând că drepturile sale au nevoie de apărare. Dar apărare împotriva a ce? De aici încolo mesajele se disipează, iar înlănţuirea lor logică devine mai greu de urmărit.

Pe pagina oficială a Coaliţiei pentru Familie, capitolul privind necesitatea revizuirii Constituţiei este în întregime scris într-un limbaj pozitiv. Coaliţia afirmă că „Familia întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie este singura relaţie interumană ce asigură mediul propice nașterii, creșterii și educaţiei generaţiilor viitoare.” Apoi familia heterosexuală este prezentată ca „locul în care valorile și tradiţiile românești sunt transferate noilor generaţii, iar tradiţiile și valorile românești au, la baza lor, familia întemeiată pe căsătoria între un bărbat și o femeie.” Și, nu în ultimul rând, se subliniază rolul familiei heterosexuale de sursă a perpetuării naţiunii: „instituţie fundamentală a societăţii, ea asigură continuitatea poporului român”.

Dar expunerea de motive privind adoptarea proiectului de lege pentru revizuirea Constituţiei nu precizează însă concret pericolele care ameninţă instituţia familiei. Documentul evidenţiază doar „riscul ca, sub efectul unor presiuni de moment, extranee dezvoltării durabile și sănătoase a societăţii, dreptul bărbatului și al femeii de a se căsători și de a întemeia o familie să sufere alterări, îngrădiri și interpretări, chiar legislative, străine de spiritul și interesul fundamental de ocrotire” a familiei, fără să argumenteze cum ar fi posibil ca respectivele presiuni să îngrădească căsătoriile heterosexuale. De asemenea, la argumentul că revizuirea ar încuraja „natalitatea”, „procrearea și perpetuarea neamului”, ar fi fost bine de explicat în ce fel clarificarea definiţiei constituţionale a familiei, care nu schimbă de fapt modul în care a fost înţeleasă dintotdeauna familia în această ţară, ar putea declanșa un mecanism nou care să producă efectiv o creștere a natalităţii.

În realitate, chiar dacă voalată în documentele oficiale, miza practică a demersului CpF a fost cea asumată explicit în mesajele campaniei publice care a precedat referendumul: împiedicarea legalizării căsătoriilor între persoane de același sex.

Din nefericire, argumentele CpF pentru revizuirea Constituţiei au fost contracarate de tabăra pro-LGBT cu omisiuni și contradicţii. Tabăra anti-revizuire a recurs și la atacul la persoană atunci când a asociat iniţiativa de redefinire a familie cu anti-intelectualismul, cu retrogradarea, cu individualismul ipocrit, cu intoleranţa și cu instigarea la ură. Whataboutism-ul, eroarea logică de a invoca ipocrizia oponentului drept argument pentru a-i critica poziţia, este și el tot o formă de atac la persoană.

„Dar cum rămâne cu spitalele?”… Tabăra anti-revizuire a susţinut în nenumărate rânduri că România are chestiuni mult mai stringente de care să se ocupe: violenţa domestică, abuzul asupra copiilor, disfuncţionalităţile sistemului de adopţii, sărăcia cruntă, care ar fi trebuit să fie tratate ca urgenţe, înaintea referendumului prea costisitor în raport cu utilitatea sa. Însă invocarea lor nu este cu adevărat un răspuns la argumentul taberei opuse, fiindcă lupta împotriva violenţei domestice și a celorlalte probleme sociale amintite nu este, în sine, incompatibilă cu lupta pentru protejarea familiei, mai ales că unele dintre entităţile care au cerut revizuirea Constituţiei sunt parte activă din această luptă (vezi bisericile care întreţin centre de asistenţă socială acordată categoriilor vulnerabile).

Apoi, pentru a contesta caracterul oportun al Referendumului, tabăra pro-LGBT a scos în faţă Articolul 259 din Codul Civil, care prevede că doar bărbatul și femeia se pot căsători. Demersul de revizuire – s-a afirmat în repetate rânduri – ar fi fost nenecesar, fiindcă, potrivit legislaţiei actuale din România, două persoane de același sex nu se pot căsători. Ceea ce tabăra LGBT știa, dar a preferat să nu discute, a fost faptul că prevederile Codului Civil pot fi modificate de Parlament, după o anumită procedură mult mai simplă în condiţiile în care Constituţia nu se opune flagrant. Dacă Constituţia se opune modificării, atunci, înainte ca modificarea să fie posibilă, Constituţia trebuie schimbată ea mai întâi. Tocmai de aceea, iniţiativa CpF a vizat revizuirea Constituţiei, pentru că procesul de schimbare al acesteia este, după cum s-a văzut deja, unul mult mai complicat.

Iniţiativa CpF nu a fost, așadar, nicidecum complet inutilă, așa cum au susţinut activiștii anti-revizuire, ci a avut o miză foarte ridicată pentru comunitatea LGBT. Iar demersurile legale prin care reprezentanţii comunităţii LGBT au încercat să își câștige unele drepturi au arătat că, de fapt, definiţia din Constituţie s-a dovedit deja preţioasă pentru comunitate. Din acest motiv, tabăra anti-revizuire a pretins și că modificarea Constituţiei echivalează cu o întoarcere a României în timp, în medievalism. Și astfel, activiștii LGBT au ajuns la inconsecvenţa de a susţine că modificarea Constituţiei are, în același timp, și urmări neglijabile – fiind inutilă –, dar și catastrofale – generând discriminare.

Inconsecvenţa argumentativă a fost vizibilă și în tabăra opusă, prin fractura creată între motivarea oficială, legală, elaborată de CpF și comunicările publice ulterioare, menite să promoveze referendumul. Pe cât de evazivă a fost motivarea prezentată în faţa Curţii Constituţionale, pe atât de punctuale au fost apelurile lansate de CpF către societatea civilă.

Coaliţia pentru Familie a distribuit online mai multe clipuri video care să convingă populaţia de legitimitatea revizuirii Constituţiei. Acestea sunt emblematice ca argumente publice pro-revizuire și pot fi oricând consultate pe site-ul CpF.

Cel mai vizionat dintre aceste videoclipuri transmite mesajul că „noi apărăm viitorul și suveranitatea României (…) apărând căsătoria dintre un bărbat și o femeie”. Legătura între cele două se subînţelege a fi aceea că doar un cuplu heterosexual poate procrea și, prin urmare, poate crește natalitatea, iar natalitatea duce la propășirea ţării. Ar fi fost benefic să fie explicat motivul pentru care se poate concluziona că legalizarea căsătoriei gay ar suprima căsătoria heterosexuală. Fără acest argument, clipul motivează emoţional, dar nu detaliază conexiunile logice și de aceea nu fost util dezbaterii constructive de care aminteam la începutul acestui articol.

Cu 7.000 de vizualizări mai puţin, un alt clip, aflat mai aproape de miezul problemei, se intitulează: „Cu ce mă afectează căsătoria dintre doi bărbaţi: reeducarea copiilor”. Argumentele din clip sunt două: „copiilor li se va spune că este normal ca două persoane de același sex să se căsătorească” și „că pot să își schimbe genul”. În video, aceste argumente sunt doar enunţate. Nu se spune ce consecinţe poate avea faptul ca aceste mesaje să le fie transmise celor mici, ci doar care sunt căile prin care va fi obţinută reeducarea: tipărirea de cărţi de povești, difuzarea de desene animate și organizarea de programe școlare afirmative (adică acele programe care declară că homosexualitatea este o orientare sexuală naturală).

Un alt clip anunţă că va prezenta „efectele adopţiei” într-o familie homosexuală, un subiect cu adevărat insuficient sondat, dar prezintă doar trei mărturii care nu pot fi considerate decisive, pentru că ele ar putea, la fel de bine, să descrie experienţe subiective, cu caracter de excepţie. În cele din urmă, un material video ne avertizează, cu exemple europene reale, că legalizarea căsătoriilor gay este întotdeauna succedată de validarea adopţiilor în cupluri LGBT. Clipul video anunţă câștigarea dreptului la adopţie ca pe o noutate, însă, singura noutate în România ar fi ca un cuplu homosexual să adopte împreună un copil. Și aceasta pentru că, în prezent, Legea 273/2004 privind procedura adopţiei în România nu prevede ca adoptatorul să fie strict heterosexual. Pe cale de consecinţă, o persoană homosexuală din România are deja dreptul să adopte un copil, câtă vreme îndeplinește celelalte condiţii necesare obţinerii unui atestat de adoptator. Niciuna dintre aceste condiţii nu are de-a face cu orientarea sexuală a adoptatorului. Prin urmare, homosexualii pot deja adopta copii, dar doar individual, nu în calitate de cuplu.[1]

Poziţionările detaliate mai sus ale celor două tabere arată de ce dezbaterea a fost greu de obţinut – taberele s-au concentrat pe a-și maximiza influenţa și nu pe a discuta mai mult și mai eficient cu cealaltă tabără. Iar această poziţie de profundă neîncredere reciprocă a fost alimentată de convingerea că premisele celor două tabere sunt ireconciliabile. Ceea ce este adevărat, dar nu este un obstacol insurmontabil.

Demersul de revizuire a Constituţiei a fost pus în mișcare de o iniţiativă civică neconfesională alcătuită din zeci de organizaţii, cele mai multe active și în spaţiul religios. Iar principala sa motivaţie a fost protejarea familiei de ceea ce a perceput ca un atac ideologic: erijarea cuplului LGBT într-un omolog homosexual al familiei, cu drepturi depline. Așa ceva a fost și rămâne inacceptabil pentru majoritatea confesiunilor creștine, cu unele excepţii controversate, fiindcă cele mai multe confesiuni creștine consideră că Scriptura este precisă și explicită atunci când condamnă comportamentul homosexual. Aceasta a fost miza reală a referendumului, despre care nu s-a discutat suficient. În restul timpului, activiști din ambele părţi s-au lăsat prinși în hăţișul interminabil al argumentelor, până au ajuns convinși de imposibilitatea de a stabili un punct de pornire comun și s-au hotărât să nu mai creadă că ar putea împărtăși nici măcar o singură valoare cu tabăra adversă. Confruntarea care a decurs de aici a avut proporţiile unui război care a lăsat în urmă doar învinși și gânduri despre ce ar fi putut fi.

În afara grilei de referendum

Biserica își întemeiază crezul cu privire la homosexualitate pe Scriptura pe care o recunoaște drept Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar ar trebui oare și statul să își întemeieze legile pe Scriptura creștină? „«Păi nu trăim într-o ţară creștină?» Nu. Acesta nu este un popor creștin”, întreabă și răspunde Charles Mills referindu-se nu la România, ci la cea mai puternică naţiune a lumii, care este și cea mai religioasă dintre naţiunile industrializate: Statele Unite ale Americii. Mills, care scrie pentru revista Liberty Magazine, o publicaţie dedicată libertăţii religioase, editată de Organizaţia Mondială a Bisericii Adventiste, merge mai departe și spune că creștinismul nostru „nu este o scuză ca să îi putem judeca pe ceilalţi. Ci este o oportunitate de a le face bine celorlalţi.” Perspectiva acestui credincios este atât de diferită de cea vehiculată în preajma referendumului de la noi, încât chiar merită aprofundată.

„Studiind viaţa lui Hristos, avem oportunitatea de a dobândi o viziune despre cum ar vrea El să privim la cei care nu sunt ca noi – la cei de altă rasă, de altă credinţă, la cei cu alte preferinţe sexuale”, scrie Mills. Dacă i-am privi pe homosexuali așa cum îi privește și Dumnezeu – ca pe niște oameni pentru care Fiul Lui a venit să moară – în raportarea noastră la ei ar putea coexista două atitudini care nu trebuie să se excludă reciproc – deși nu le-am accepta practica homosexuală, am accepta să le fie oferit un cadru pentru a se sprijini reciproc prin asigurarea medicală, să poată lua un credit împreună, să se poată moșteni unii pe ceilalţi, așa cum „noi, heterosexualii” avem voie, chiar și aceia dintre noi care își înșală soţul/soţia (adică cedează unui păcat sexual). Toate aceste drepturi ale persoanelor cu orice orientare sexuală nici măcar nu ar impune cu necesitate recunoașterea căsătoriei gay. Ne putem opune responsabil căsătoriei gay fără să căutăm simultan eliminarea oricărei alternative care să recunoască realitatea de facto a existenţei cuplurilor homosexuale și să reglementeze anumite drepturi pentru acest tip de cupluri.

A-i iubi cu adevărat pe homosexuali, în acord cu apelul Bibliei de a ne iubi semenii, nu înseamnă să așteptăm ca, înainte să le recunoaștem orice drepturi, ei să își renege sistemul lor de valori, credinţe și practici, cu premise atât de diferite de ale noastre. Nici Hristos nu a așteptat ca femeia prinsă în adulter flagrant să Îi ceară iertare înainte ca El să îi dea în dar viaţa și o nouă șansă. Sigur, Hristos nu i-a spus nici „du-te și fă mai departe ce te-ai obișnuit”, însă i-a ridicat povara de rușine care ar fi împiedicat-o să vadă dragostea dumnezeiască cu care o privea.

„N-o să ne urâm nicidecum unii pe ceilalţi”, i-a spus pastorul Sarei. După ce am clarificat definiţiile, poate că e timpul să le aplicăm. Noi suntem familia lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu este iubire.