„Pentru un român, a emigra este un mod de a se opera de România.” (Gabriel Liiceanu)

În ultimele două luni de vară, România devine mai „aglomerată” decât în oricare anotimp al ei – i se întorc acasă, pentru scurtă vreme, fiii rătăcitori: unii, deciși să nu-i mai calce pământul decât în concedii sau la evenimente familiale, alţii, sfâșiaţi între constrângerea de a-și prelungi șederea în ţara pribegiei și dorul răvășitor de-a reveni acasă.

E timpul cozilor kilometrice la punctele de frontieră, timpul traficului (și mai) congestionat de pe șosele, al creșterii volumului de rulaj al caselor de schimb valutar, al lacrimilor reîntâlnirii, care ajung să se înnoade, în zile sau săptămâni, cu cele ale despărţirii.

Și, mai ales, e timpul în care cei plecaţi scrutează cu un ochi critic ceea ce văd acasă, măsurând – cu nostalgie sau nemulţumire – fiecare schimbare sau încremenire în realităţile deja familiare, folosind metrul normalităţii deprinse în ţările-gazdă.

Pentru că România celor plecaţi nu se suprapune perfect cu România celor rămași – uneori având chiar foarte puţine puncte de legătură. Nici România celor care își fac bagajele ca să revină în locurile natale, convinși de adevărul proverbului – rău cu rău, dar mai rău fără rău – nu pare decupată, nici măcar grosier, din ţara pe care o poartă în minte ceilalţi, care au prins rădăcini pe meleaguri cu o mentalitate și o prosperitate la care n-ar putea renunţa. O singură Românie, dar o mulţime de unghiuri din care e privită, la fel cum o singură viaţă e drămuită pe calapodul unor așteptări și visuri diferite.

Când definiţia aventurierului își inversează polii

O știre de acum 3 ani a făcut ocolul redacţiilor, fiind speculată, disecată și condimentată din belșug cu autoironie. În 2015, Ungaria își concretizase tirada antimigraţie cu un gard de 175 de km la frontiera cu Serbia (și un altul de 41 de km la graniţa cu Croaţia), iar doi refugiaţi sosiţi prea târziu au încercat să se strecoare pe o porţiune în care nu se zăreau poliţiști, iar gardul încă nu ajunsese. În scurt timp, cei doi fraţi afgani au fost prinși de poliţiștii de frontieră timișeni, iar reacţia lor a fost una incredibilă, fapt pentru care știrea a avut, în primă fază, contururile unei șotii plăsmuite de vreun cotidian umoristic – vestea că sunt în România, și nu în Ungaria, așa cum își imaginau, i-a făcut pe refugiaţi să izbucnească în lacrimi și să ceară să fie retrimiși în Serbia.

Dincolo de factorii geografici și economici care explică de ce România nu a devenit nici destinaţie, dar nici ţară de tranzit pentru refugiaţi, a rămas izul comic al unei situaţii problematice și imaginea supralicitată a unei ţări din care e mai bine să pleci decât să vii. Sau decât să rămâi.

Plecarea din România e un laitmotiv care nu și-a epuizat forţa nici măcar după căderea comunismului sau după intrarea ţării în Uniunea Europeană. Croită după tiparul diferitelor contexte politice, dorinţa de a fugi departe nu pare să se fi vlăguit timp de 3-4 generaţii, dând impresia unei ţări în care e ceva putred, câtă vreme, în ciuda traumei pe care o poate provoca dislocarea de acasă, dorinţa cetăţenilor ei e să plece oricum, notează scriitorul Radu Pavel Gheo, într-un articol din 2011, care și-a păstrat actualitatea.

Din postura celui rămas în ţară, scriitorul inventariază câteva dintre motivele numeroase ale emigrării, de la sărăcie și corupţie la absenţa meritocraţiei și breșa lăsată de exodul profesioniștilor, care propagă noi valuri de plecare în rândul celor afectaţi de rarefierea numărului specialiștilor.

Acestea sunt, în linii mari, și motivele invocate de emigranţii cu calificare înaltă, conform unui studiu realizat în 2017, în cadrul proiectului Dezvoltarea unei reţele de organizaţii active în domeniul migraţiei (Eminet), realizat de Asociaţia Română pentru Promovarea Sănătăţii. Potrivit studiului, 15.700 de medici români, 15.000 de cercetători români și numeroși IT-iști lucrează în străinătate – specialiști de care ţara are nevoie, dar pe care nu-i poate reţine, mai ales că motivele plecării nu pot fi soluţionate pe termen scurt.

În ciuda dezavantajelor de acasă și a oportunităţilor salariale și de dezvoltare personală și profesională oferite în străinătate, sunt și români care aleg să rămână, inclusiv dintre cei care au o calificare înaltă, care le deschide perspective mai bune în afara ţării.

Mărturisind că îi e greu să limpezească motivele unei decizii care implică atât de mulţi factori, și amintind că, de mult timp plecarea peste graniţă este asociată cu reușita individului, iar rămânerea cu eșecul, scriitorul Radu Pavel Gheo conchide: în România veritabilul aventurier nu e acela care emigrează, ci acela care decide să nu plece nicăieri.

Proporţiile exodului tinerilor

Între anii 2000 și 2015, România a înregistrat o creștere rapidă a diasporei (7,3%), atingând cifra de 3,4 milioane de persoane în 2015, conform Raportului Diviziei Populaţiei din cadrul ONU privind migraţia internaţională, ediţia pentru anul 2015. În 2017, diaspora românească se rotunjise la 3,6 milioane de persoane, adică 17% din populaţia rezidentă în România (prin comparaţie, în anul 2000 emigraţia românească număra 1 milion de persoane).

În 2017, un reportaj Digi24 prezenta, în cifre și imagini plastice, direcţia în care mergem cu emigrarea: în fiecare an, ţara pierde oameni în echivalentul unui oraş de nivel mediu, precum Slatina sau Tulcea. Pentru anul 2017, estimarea era că aproximativ 85.000 de români vor pleca în străinătate – deși unii doar pentru un interval temporar limitat, fie pentru a munci, fie pentru studii – ceea ce însemna că la fiecare 9 ore un român părăsește ţara.

Vorbim de un potenţial demografic, social, economic și cultural imposibil de neglijat pe care ţara îl pierde. Potrivit unor estimări făcute de experţi ai Băncii Naţionale a României, Produsul Intern Brut din 2014 ar fi fost cu 50 de miliarde de euro mai mare dacă emigranţii ar fi lucrat în România, în sectoarele de activitate în care sunt angajaţi în străinătate.

Pe de altă parte, plecarea lor lasă în urmă un gol demografic, accentuat și de faptul că multe dintre persoanele care emigrează sunt tinere, iar copiii lor se vor naște în diaspora. În medie, în străinătate s-au născut 21.000 de copii români pe an în intervalul 2009-2015, conform datelor transmise de Institutul Naţional de Statistică în mai 2017. Natalităţii sporite din diaspora i se opune natalitatea diminuată din ţară – numărul copiilor născuţi în România a scăzut cu 15% în acest interval, comparativ cu o creștere de 63% a copiilor români născuţi peste graniţă.

De unde inevitabilul plecării?

Clamata creștere economică nu doar că nu i-a ademenit în mod real pe cei plecaţi, dar nu reușește să reţină nici măcar tinerii rămași în ţară: 47% dintre tinerii români au planuri concrete de plecare, potrivit unui sondaj din 2015 comentat de profesorul Dumitru Sandu de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti. Cifra s-ar referi doar la tinerii care știu deja unde vor merge, fără a include pe cei care analizează această opţiune, dar nu sunt siguri când și dacă vor pleca; în plus, profesorul Sandu estimează, pe baza datelor pe care le are la dispoziţie, că procentul celor deciși să emigreze a mai crescut între timp.

Cei mai mulţi absolvenţi de facultate se gândesc să plece peste hotare, afirmă și profesorul universitar Mircea Morariu, într-un articol recent semnat în Contributors. Profesorul creionează un profil al absolvenţilor cu planuri de emigrare, desprins din discuţiile purtate cu studenţii săi pe marginea emigrării – lucizi, inteligenţi, conștienţi de inevitabilele pierderi pe care le presupune plecarea și de faptul că Paradisul nu se profilează dincolo de graniţe: „că vor avea de făcut faţă unei concurenţe acerbe, că ameninţarea de tip xenofob e reală și din ce în ce mai prezentă și tot mai agresivă, că nicăieri, nici în Europa Occidentală, nici în SUA, nici în Canada, nu funcţionează comitete de primire”. Până la urmă, plecarea, cu toate riscurile ei, li se deslușește ca o soluţie mai ofertantă decât rămânerea într-o ţară care – cred ei – nu le mai oferă nimic, nici măcar nădejdea unei schimbări de profunzime.

Dacă tragi cu urechea la discuţiile dintre liceeni, care visează – mai mult sau mai puţin realizabil să plece cu burse la facultăţi din străinătate, ai putea să concluzionezi că în curând vor rămâne în ţară doar câţiva care să stingă lumina, scrie Adina Popescu într-un articol din Dilema Veche. Ce ne mai salvează e că plecarea în sine nu e totuna cu a-ţi face planuri în acest sens: sunt și piedici care triază dorinţele de posibilitatea efectivă de a le realiza.

De altfel, dorinţa de evadare e una legitimă, susţine autoarea, chiar dacă s-ar lega de un singur detaliu care ne risipește timpul și energia pe care le mai avem: România e ţara lui „lasă-mă să te las”. Orice problemă ai avea de rezolvat, de la un colet ce trebuie expediat prin poștă la înmatricularea unui autoturism, lucrurile se mișcă cu o încetineală de melc. E un întreg hăţiș de factori care se opun soluţionării prompte, tergiversând lucrurile până la limita insuportabilului (moment care o pilă sau un plic pot urgenta soluţionarea problemei). Fapt pentru care România nu este, în viziunea autoarei, altceva decât o uriașă sală de așteptare. Una în care „orice treabă pe care o începi și pe care reușești s-o închei este o mică victorie personală”.

Pentru exodul tinerilor nu ar trebui să căutăm un motiv istoric (nu e război sau calamitate naturală) și nici nu ar trebui să ne mărginim la vechile considerente economice, scrie și jurnalistul Florin Negruţiu. Exodul prezent are de-a face mai mult cu „micile mizerii ale vieţii de român”, punctează jurnalismul, oferind mostre cu care suntem excesiv de familiarizaţi: „aberaţiile considerate normale, negrul devenit alb, falimentul serviciilor sociale, penetrate de corupţie și de clientelism politic. Școli dotate din banii părinţilor, spitale mizerabile, servicii publice execrabile (…) agresivitatea, înjurătura, bormașina de la 7 dimineaţa, aruncatul gunoiului în faţa porţii”.

Dacă aș fi tânăr, mă tem că aș pleca din ţară”, se confesa scriitorul Andrei Pleșu, menţionând și motivele acestei alegeri, pe care a dezavuat-o permanent la vârste mai tinere – exasperarea, dezgustul și nefericirea ating uneori cote greu de suportat. Analizând o alegere dilematică pentru cei mai mulţi – să pleci ori să rămâi – scriitorul sublinia că „a pune umărul”la reformarea și modernizarea ţării a fost opţiunea pentru care a militat întotdeauna, dar admitea că o primă condiţie este „să ai umeri și ăștia se formează în condiţii de normalitate.”

Cum îţi păstrezi tinerii aproape

Statul nu pare a reuși să creioneze strategii reale pentru a aduce acasă pe fiii ei plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune, dar nici pentru a-și reţine acasă tinerii care se pregătesc de plecare. Când totuși se conturează câte o iniţiativă, adesea nu e dintre cele mai rezonabile.

Astfel, Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani, un document emis de Academia Română la începutul anului 2017, încearcă să rezolve problema emigrării tinerilor printr-o propunere legislativă de obligare a absolvenţilor universităţilor de stat de a munci în România o perioadă echivalentă cu durata studiilor superioare plătite de stat.

Iniţiativa este etichetată drept „reglare de conturi între cetăţenii României și stat” de către psihologul Maria Iordănescu, care analizează proiectul din diverse unghiuri într-un articol intitulat sugestiv După terminarea studiilor, îi legăm de glie sau nu?

Discuţia despre sumele investite în educaţie este – de altfel – rizibilă, susţine autoarea, câtă vreme o singură facultate din ţară a reușit să intre în top 500, clasamentul celor mai bune universităţi la nivel global; prin urmare, pretenţia statutului că pierde specialiști în exterior trebuie contrazisă de un detaliu – cei care pleacă, adesea nu devin specialiști în adevăratul sens al cuvântului decât în afara graniţelor.

În timp ce problema emigrării tinerilor a devenit una stringentă, soluţiile ar trebui să vină din alte direcţii – locuri de muncă, investiţii în educaţie și în programe de reinserţie socială, conchide autoarea.

Un motiv bun pentru ca statul să-și regândească priorităţile este cumulul de pierderi pe care le suferă cu plecarea fiecărui tânăr, scrie Ovidiu Harfaș, un tânăr care a emigrat în urmă cu un deceniu, la 23 de ani, și care descrie – într-un articol publicat în republica.ro motivele care l-au împins spre această decizie.

Inevitabil, emigrantul pierde ceva, deși poate câștiga de asemenea foarte mult dincolo de hotarele ţării, de la o viaţă prosperă material până la întâlnirea fructuoasă cu oameni și culturi diferite. „O parte din tine rămâne ancorată acolo”, mărturisește Ovidiu, vorbind despre durerea abandonării casei și ţării în care s-a născut și despre faptul că nu știe dacă alegerea sa l-a făcut, într-adevăr, un câștigător. Dar este sigur că în acest joc câștig-pierdere statul este perdantul major – cu fiecare tânăr care se desparte de casă, pierd universităţile, școlile profesionale, băncile (vor acorda mai puţine credite), constructorii, comerţul, bugetul de stat, pentru că „resursa cea mai de preţ a unei ţări este populaţia ei”.

Gândurile de bejanie ale vârstei de mijloc

Nu doar tinerii dovedesc un apetit scăzut pentru a se mai implica în readucerea normalităţii pe făgașul ei în propria lor ţară, ci și cei de vârstă mijlocie sau chiar de vârste mai înaintate de atât. O analiză Hotnews a comparat statisticile oficiale din 2008 și 2016 privind emigranţii temporari, descoperind o scădere a procentului celor din grupa de vârstă 30-34 de ani care pleacă temporar din ţară și o creștere a ponderii celor cu vârsta de 40-44 de ani. Pe aceeași linie ascendentă a emigrării se încadrau și grupele de vârstă 45-49 de ani și 50-55 de ani.

Jurnalista Ada Bucur explică această mobilitate oarecum intrigantă a celor care au atins (sau au trecut) de vârsta mijlocie, analizând propria ei decizie de a pleca, doar cu un an în urmă, alegere resimţită drept „o ultimă șansă la o viaţă decentă”. Emigrarea nu intrase în calculul Adei până atunci, ba chiar aprobase întru totul ideea recent lansată de un jurnalist – aceea că românii care nu au plecat până la 40 de ani nici n-o vor mai face, pentru că și-au asumat deja până la această vârstă ţara cu bune și cu rele. Un an mai târziu, Ada părăsea ţara și, în urmă, au rămas mulţi care și-ar dori să facă la fel, crede ea, pentru că zeci de prieteni și de cunoștinţe i-au scris ca să îi ceară detalii despre plecare și despre acomodarea în ţara gazdă.

La 40 de ani nu e ușor să te desprinzi de tot ce ţi-e drag acasă, să o iei de la capăt, luptând să te adaptezi într-un mediu nou și supunând copiii aceluiași stres. Dar poţi să o faci, chiar dacă ai trecut pragul celui de-al patrulea deceniu, spune Ada, pe baza unui calcul simplu – mai ai o jumătate de viaţă înainte, copiii au una întreagă și ai vrea să-i crești într-un mediu cu altă mentalitate, cu valorile așezate geometric acolo unde e locul, cu liniștea pe care ţi-o dă predictibilitatea.

Adrian Wolkowski prezintă o listă de motive pentru care o vacanţă frumoasă în Finlanda s-a convertit, după o consultare cu partenera pe viaţă, în cea mai bună decizie a vieţii lui – aceea de a nu mai reveni în ţară. Drumul adaptării n-a fost chiar atât de ușor, mai ales că în România lăsa un loc de muncă bun și un salariu foarte mare. În Finlanda îl aștepta, pentru început, munca de jos, retribuită mult sub nivelul cu care era obișnuit, în ciuda faptului că avea două locuri de muncă, iar soţia sa, trei. Ce l-a reţinut totuși acolo? Sentimentul normalităţii, greu de găsit în ţară. Drumuri deszăpezite impecabil, chiar în inima pădurii, în ciuda climei neprielnice (peste 6 luni de iarnă, temperaturi care coboară până la -35 de grade, start de zăpadă de 1 metru); mediu curat; practica foarte răspândită a plăţii la oră, în locul salariului fix (pe principiul câștigi cât muncești); inexistenţa corupţiei; birocraţie redusă la minimum (creditul pentru un autoturism se obţine într-un sfert de oră, fără niciun document).

Să locuiești în România poate fi o aventură, dar una cât se poate de riscantă, subliniază Ioana Chicet Macoveiciuc, bloggeriţă și scriitoare cunoscută, care a publicat foarte recent un articol destul de atipic pentru tema blogului său despre parenting, intitulându-l: „Curând o să ne cadă ţara în cap și va fi haos”. Grijile autoarei, care rezonează cu cele ale cititorilor care comentează articolul, sunt generate de conștientizarea faptului că ţara nu mai este, de vreme lungă, gospodărită cu responsabilitate. Traficul infernal din capitală (și nu numai), drumurile în stare proastă, care se deteriorează cu o viteză superioară celei cu care se construiesc altele ori se repară cele vechi, ţevile de apă și de gaz, atât de vechi că nu poţi conta pe ele în caz de dezastru natural și nici chiar în lipsa acestuia, spitalele în care te temi să ajungi, ca să nu ieși din ele și mai bolnav sunt simptome ale unui organism bolnav și netratat, care ar putea să cedeze. Simptome pe care autoarea, care virează și ea spre vârsta mijlocie, le inventariază doar pentru a conchide că nu întrevede soluţii la ele.

Poate doar retragerea la ţară, scrie ea, cu o dependenţă mai redusă de stat și de infrastructură, soluţie la care s-au gândit deja unii dintre prietenii ei. Sau plecarea definitivă spre zări în care lucrurile sunt tratate cu responsabilitate și competenţă, iar oamenii nu trebuie să-și roadă neuronii căutând soluţii pe care administraţia locală sau centrală ar trebui să le aibă deja.

Cum e să fii suspendat între două lumi

Modul în care un român se raportează la ţara de origine și la cea de adopţie diferă, în funcţie de o mulţime de factori. Unul dintre ei este dat, conform unei anchete desfășurate de jurnalista Adina Popescu, de numărul de ani care s-a scurs de la emigrare și de generaţia din care face parte emigrantul. În timp ce prima generaţie se luptă cu un sentiment mai pregnant de dezrădăcinare, a doua generaţie se integrează 100%, iar a treia se consideră deja una nativă.

Noile tehnologii au modificat însă percepţia distanţelor, punctează jurnalista. Odată cu era Internetului, emigrantul are posibilitatea de a trăi acolo dar și aici, tehnologia constituind un soi de cordon ombilical care îl leagă și îl conectează la tot ce se întâmplă important acasă.

Cine pleacă astăzi din România nu pleacă pe de-a-ntregul, notează Marius Comper, asociat editorial la NewsNow.co.uk, relatând frânturi din experienţa emigrării sale. Deși departe de casă, românul emigrat poate trăi într-o Românie virtuală, experienţă care perpetuează senzaţia greu descriptibilă de a fi „în cumpănă, între două lumi”, atât de diferită de experienţa celor plecaţi cu decenii în urmă, forţaţi să se decupleze de la tot ce însemna realitatea românească. Aparent, această plecare doar pe jumătate facilitează revenirea acasă, însă nu e neapărat așa, comentează Marius Comper.

Accesul neîngrădit la tot ce se petrece în România previne tentaţia de a privi locurile rămase în urmă prin lentilele roz ale depărtării și dorului și estompează dorinţa de revenire într-un mediu sufocat de acele realităţi care au stat la baza deciziei de a emigra.

„M-am resemnat că o să port mereu cu mine o bucăţică de nostalgie și una mai mare de dor”, notează Miruna Cugler, care reușește să prindă într-o poveste frumos scrisă tot ghemul de emoţii și de contradicţii pe care le resimte cel suspendat între lumea de acasă și lumea nouă, străină, în care pășește, și care ajunge să fie, în nenumărate moduri, un acasă mai securizant decât cel lăsat în urmă.

Miruna lucrează la o instituţie europeană și concentrează tot dramatismul deciziei de a pleca într-o propoziţie: „După 15 ani de luptă cu morile de vânt, mi-am pus ţara în raniţă și m-am mutat la Luxemburg”. Viaţa din România s-a înscris mereu pe coordonatele a două planuri – lupta pentru a dezgoli, din blocul ei de piatră, forma cizelată a unei Românii pe care încă o credea posibilă și planul B – emigrarea.

Planul A s-a făcut ţăndări după 15 ani în care a lucrat pentru diverse ONG-uri și a făcut jurnalism, într-o ţară în care „totul e de făcut”. Și în același timp, aproape totul se irosește, orice efort de schimbare topindu-se în marea de indiferenţă din jur, până în ziua în care Miruna a realizat că lupta ei vine doar din neputinţa de a acţiona altfel, și nu se mai intersectează cu speranţa că va schimba ceva.

Când am plecat, am crezut că se sfârșește lumea”, mărturisește Miruna, povestind că primele luni în Luxemburg s-au soldat cu o depresie neagră și cu flămânzirea după orice fărâmă din abandonatul acasă. Schimbările, alienarea, tristeţea au devenit dialectul noii ei vieţi, în care nu se putea bucura îndeajuns de avantajele dobândite peste hotare.

Opt luni mai târziu, a plâns de bucurie la decolarea avionului în prima ei vizită acasă. Numai că deja simţea că are o identitate duală și că e fericită cu ea: abia aștepta fiecare zi în compania oamenilor și locurilor dragi și era, în același timp, atât de recunoscătoare că exista un Luxemburg în care să se întoarcă.

Mi-e dragă România într-un fel copleșitor, dureros, imposibil”, scrie Miruna, grăbindu-se să adauge incongruenţa acestei afecţiuni firești cu sentimentul tot mai viu că aceasta nu mai e ţara ei. Traiul aici i se prezintă în culorile terne ale încleștării cotidiene cu provocări mici sau mari, a căror sumă e una epuizantă – șomajul, gunoaiele răspândite peste tot, acreala funcţionarilor și a oamenilor de pe stradă, impoliteţea (care poate degenera în sălbăticie) din trafic, totul e un joc care consumă orice rezervă de energie a participanţilor. Prin contrast, noul acasă e previzibil și liniștitor, organizat și binevoitor, inducându-i Mirunei convingerea că în România e bine să fii, dar numai în vacanţă. Cu timpul, în ecuaţia reprezentărilor emigrantului despre propria ţară, spaţiul destinat celor care l-ar putea tenta să revină acasă se îngustează până la puctul în care repatrierea nu mai constituie nici măcar un scenariu posibil de derulat la vârsta bătrâneţii.

Oameni ca Miruna pleacă din ţară nu pentru că își doresc foarte mult, ci pentru că ajung la concluzia că aici nu se poate construi puţinul pe care îl presupune normalitatea.

Și așa cum existenţa lor glisează, ca emigranţi, între două registre, și decizia plecării are două valenţe, apreciază jurnalistul Florin Negruţiu. E un succes individual, dar și eșecul unei generaţii de a răsădi seminţele civilizaţiei acasă. După cum și România este o ţară care se deșiră cu fiecare om care îi pleacă din curte, apreciază jurnalistul.

Câtă vreme firul de pe mosorul celor rămași are mai multe straturi decât mosorul celor plecaţi, rămâne și speranţa unei ţări pe care să o putem considera locuibilă, nu doar noi, cei rămași aici, ci și ai noștri, pe care îi îmbrăţișăm în fulgurante vacanţe.

O ţară care se schimbă anevoios, în ritmul în care noi înșine consimţim la schimbare. Și câtă vreme n-o facem, dilema celor plecaţi se va roti steril în jurul aceleiași axe, vorba poetului: „De ce-ai plecat?/ De ce-ai mai fi rămas?”.