„Nu este nevoie de diavol ca să pierim, ajunge că ne invidiem unul pe altul”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Întrebare: „Oare americanii presupun în mod gratuit că trăiesc într-o cultură creștină?” Binecunoscul pastor prezbiterian care a decedat recent, Eugene Peterson, credea că da. Este suficient, spunea el, să îi asculţi pe oamenii care vin în America din alte culturi, să fii atent la ce văd și ce aud ei. „În experienţa mea, ei nu văd o ţară creștină. Dacă îl asculţi pe Soljeniţîn sau pe Episcopul Tutu sau pe studenţi care vin din Africa sau America de Sud, ei nu văd o ţară creștină. Ce văd ei e chiar opusul unei ţări creștine”, spunea Peterson.

Întrebare: „Oare românii presupun în mod gratuit că trăiesc într-o cultură creștină?”

De presupus, știm că așa este. Românii se mândresc cu religia și cultura lor. Conform unui studiu recent realizat de Centrul de Cercetare Pew asupra stării religioase a ţărilor din Centrul și Estul Europei, „în aceste ţări, identitatea naţională și religioasă au devenit una”, iar biserica a devenit „un element al culturii naţionale”. Respondenţii au spus, de exemplu, că trebuie să fii catolic ca să te poţi numi cu adevărat polonez sau că trebuie să fii ortodox ca să te poţi numi cu adevărat român. Studiul arată că 98% dintre români se identifică drept creștini, iar trei sferturi consideră religia „importantă” sau „foarte importantă” pentru identitatea naţională. Am putea spune, deci, că, prin comparaţie cu ţări din Europa de Vest, unde procentele celor care de identifică drept creștini sunt mai scăzute, românii presupun corect că trăiesc într-o cultură creștină. Aceasta nu este însă o comparaţie de substanţă, ci mai mult de nomenclatură. Mai bine ne-am uita, precum Peterson, la cum arată societatea românească pentru a vedea dacă și cum transpare în ea religiozitatea celor 98% dintre creștinii români.

Invidia ca virtute

În viaţa lor de zi cu zi, după cum ne arată un studiu sociologic realizat de compania GfK, românii sunt roși de invidie, ceea ce spune multe despre o naţie care se consideră creștină. Dintre toate bolile societăţii, invidia este considerată cea mai grea pentru că este profund emoţională, mecanismele prin care apare sunt puţin cunoscute și greu de explicat, este greu de vindecat și este „în formă continuă”. Filozoful Francis Bacon spunea despre invidie că „nu își ia vacanţe”. În invidie își au începutul multe alte rele: ura, duşmănia, răzbunarea, complotul, crima, atentarea la reputaţia, averea sau viaţa aproapelui. Creștinii cred că din invidie a intrat păcatul în univers, din invidie au căzut și primii noștri părinţi și din invidie evreii L-au dat pe Iisus în mâinile lui Pliat, ca să fie omorât. Nu există nicio religie în care invidia să fie privită ca un lucru pozitiv. Islamul vede invidia ca pe o impuritate a inimii ce poate distruge faptele bune. Hinduşii o consideră drept emoţie dezastruoasă, întrucât orice face mintea să se dezechilibreze aduce suferinţă. Budiştii înţeleg invidia ca pe o stare a minţii în care cineva este preocupat doar pentru bunăstarea şi onoarea proprie, fiind incapabil să suporte excelenţa celor din jur.

Studiul GfK, realizat la cererea PressOne, arată că patru din cinci români care trăiesc în mediul urban sunt predispuși să invidieze statutul, stilul de viaţă și chiar reușitele copiilor cunoscuţilor sau colegilor lor. Ba chiar invidia este a doua trăsătură negativă de caracter, după credulitate, pe care respondenţii o identifică în dreptul românilor ca popor. Astfel, românii sunt predispuși să își judece succesele și eșecurile prin comparaţii cu alţii. Peste 50% dintre tinerii între 18 și 29 ani își compară foarte frecvent realizările proprii cu cele ale celor din jur, tendinţa fiind mai pronunţată în rândul bărbaţilor. Utilizatorii frecvenţi ai reţelelor sociale se compară mai frecvent cu semenii lor decât cei care nu folosesc Facebook, Instagram sau LinkedIn.

O interpretare pozitivă a acestei constatări ar putea fi că tinerii își caută modele, își setează aspiraţiile, își ajustează obiectivele (în teoria evoluţiei comparaţia socială este considerată vitală pentru evoluţia speciei). În realitate, studiul GfK arată că doar 21% chiar acordă atenţie felului în care ar putea avea la fel de mult succes ca persoanele pe care le invidiază și doar 25% dintre tineri mărturisesc că găsesc motivaţie pentru propriile obiective atunci când sunt invidioși. În schimb, 1 din 5 tineri resimte succesul altora ca pe o presiune neplăcută asupra lor înșiși, iar numerele se dublează pentru utilizatorii frecvenţi de reţele sociale.

Cei mai mulţi dintre români, 80%, afirmă că pot fi invidioși cu precădere în situaţii profesionale și 76% ar fi invidioși pe stilul de viaţă al semenilor. Peste 50% dintre români sunt invidioși pe semenii lor care muncesc mai puţin și câștigă mai mult, sunt mai productivi, în special femeile între 30 și 49 de ani. Tot femeile sunt mai invidioase decât bărbaţii cu privire la hainele pe care și le permit cunoscuţii și sunt invidioase pe prietenii care se ţin de mersul la sală, dar bărbaţii sunt mai invidioși decât femeile cu privire la deţinerea unei mașini, în special tinerii. Aproape 50% dintre români declară că pot deveni invidioși când cunoscuţii lor merg în vacanţe pe care și le-ar dori și ei, dar nu și le permit, invidie potenţată de afișarea experienţelor reușite pe reţelele de socializare.

Persoanele cu venituri mici și educaţie primară sau medie au o înclinaţie mai mare către invidia de tipul „să moară capra vecinului” decât către invidia constructivă. Ipoteza cercetătorilor este că frustrarea veniturilor mici scade resursele de energie necesare stabilirii de obiective mai mari, iar lipsa obiectivelor mai ambiţioase menţine persoana în situaţia financiară modestă. Cu cât cresc veniturile, cu atât scade ponderea celor care își doresc ca persoanele cu realizări superioare să sufere o pierdere a acestora. Autorii studiului mai punctează că românii asociază invidia cu frustrare, răutate, ciudă, egoism, gelozie, lăcomie și lipsuri, iar această stare anulează bucuria, inhibă reacţiile, blochează și stopează evoluţia profesională și personală, parazitează relaţiile cu ceilalţi, consumă energia, induce oboseală și depresie. Pentru a se considera împlinit, românul își dorește: confort, putere, respect, rezultate rapide, să fie acceptat și bine văzut în societate, stabilitate și siguranţă.

Invidia, boală românească?

Invidia nu este invenţie românească. Psihiatrii Cristophe André și François Lelord afirmă că invidia este o emoţie universală, un „amalgam de iritare și ură faţă de cel care este mai favorizat de soartă decât noi”. Totuși, limba română este printre puţinele care au capacitatea lingvistică de a exprima complexitatea acestui sentiment. Să „ai boală” pe cineva sau să fii „ros de invidie” indică natura chinuitoare, insaţiabilă, bolnăvicioasă a acestui sentiment stârnit în om. Invidia obsesivă este una dintre bolile mintale despre care psihiatrii nu învaţă foarte multe și care ajunge să fie diagnosticată când e avansată, când ia forma unui psihoze, explică psihoterapeutul Carmen Nicoară.

La baza invidiei pot sta răni adânci. Invidia poate fi semnul unor traume de atașament, al unei nevoi neîndeplinite din copilărie, nevoia de a fi iubit, apreciat, aprobat, îngrijit emoţional și nu numai, cred psihologii. Dar în același timp, invidia poate fi și un model învăţat la care contribuie inclusiv factori sociali. Autorii studiului GfK apreciază că dincolo de a fi o reacţie umană normală, invidia este profund înrădăcinată cultural și este transmisă urmașilor ca stil comportamental și ca atitudine faţă de ceilalţi, tocmai pentru că poate fi un comportament învăţat. Izvoarele istorice ne arată că încă din 1871 invidia era catalogată drept „viciul naţional” al românilor. Istoricul și publicistul transilvănean George Bariţiu scria că vecinii noștri, bulgari și unguri, vedeau invidia drept una dintre trăsăturile românilor, poate după deja faimoasa ospitalitate, prin care ne identificau și defineau. Se pare că maghiarii își mustrau conaţionalii invidioși prin apelativul „valahule pizmăreţ”. Pizma mai apare menţionată de mai multe ori și în Letopiseţul Cantacuzinesc, ca una dintre cauzele conflictelor narate, spune istoricul Dumitru Lăcătușu, cercetător la Centrul de Consultanţă Istorică.

Mai târziu în istorie, invidia a fost stimulată de regimul comunist ca „mijloc de a distruge solidaritatea din interiorul unei comunităţi”, apreciază autorii. „Regimul comunist a făcut mult pentru a răscoli toate resursele de răutate care sălăşluiau mai mult sau mai puţin ascunse în poporul român. (…) Comunismul a apelat din plin şi la invidia ascunsă a celor aflaţi în momentul 1945, mai mult sau mai puţin, la periferia societăţii, din diverse motive”, scrie autorul Codruţ Constatinescu pentru Revista22. Urbanizarea forţată și revoluţia industrială ceaușistă au fost medii propice pentru comparaţii răutăcioase, declanșând între vecini o adevărată cursă a „înarmărilor“ de bunuri, apreciază și psihoterapeutul Lucian Negoiţă.

Mentalitatea comunistă ne-a învăţat că nimic din ce făceam nu făceam pentru noi, nu învăţam pentru noi, nu munceam pentru noi, ci învăţam și munceam pentru stat. Iar pentru stat, toată lumea trebuia să dea ce e mai bun. Cine culegea mai mulţi cartofi la practica agricolă era un erou, cine rămânea în urmă era pedepsit cu nota scăzută la purtare, își aduc aminte cei care au trăit acele vremuri. Curând am căpătat ceea ce Constatinescu numește „obsesia clasamentului” – clasamentul şoferilor de Prefectură, clasamentul poeţilor, al oamenilor politici, uşor cuantificabil prin numărul de mandate de parlamentar sau al anilor de ministeriat – și acesta este unul dintre motivele persistenţei sentimentului de invidie la români.

Un alt motiv, mai relevant în societatea de azi, este corupţia. De multe ori, promovarea unuia sau a altuia este un proces opac și imprevizibil, aleatoriu. La puţine locuri de muncă, promovarea este un proces transparent și clar definit, bazat pe motive obiective care pot fi chestionate. De cele mai multe ori, motivele sunt mai degrabă subiective, deci greu de combătut. Așa ajungem să vedem că persoane a căror filozofie de viaţă este „merge și așa” se descurcă în viaţă poate chiar mai bine ca noi. Delăsarea, lenea, nepăsarea faţă de ceilalţi, absenţa coeziunii sociale, a ideii de „bine colectiv” și a asumării răspunderii sunt printre factorii, identificaţi în raportul GfK, care îi împiedică pe români să scape din ghearele invidiei. Mulţi români poartă virusul comparaţiei cu alţi români chiar și peste hotare, întrebându-se care dintre românii din diasporă s-au realizat mai mult și de ce.

Să nu ne imaginăm, însă, că invidia a prosperat doar pe meleagurile noastre, spune Constantinescu. „Invidia este apanajul ţărilor sărace neaşezate, nestructurate, căci în cele bogate, dominate de o clasă de mijloc solidă, cu tradiţie, dinamice, invidia lasă locul nivelării în bunăstare”, crede el. Alţii l-ar contrazice și ar spune că în capitalism invidia a devenit una dintre cele mai puternice forţe de mișcare a capitalului. În aceste societăţi bogate, în care oamenii au trecut de mult de etapa împlinirii nevoilor de bază, totul se reduce la a obţine cele mai râvnite lucruri și poziţii. Ce cauţi e să fii cel mai bun în orice „joc finit” ai intrat. Într-o firmă, de exemplu, există un singur CEO, câștigătorul jocului în firma respectivă, iar perdanţii sunt clasaţi sub el, în ierarhie. Achiziţionarea bunurilor de lux este un alt joc finit. Există un număr limitat de case în Bel Air, Los Angeles, un număr limitat de mașini de epocă, un singur tablou „Noapte înstelată” de Van Gogh. Singurul mod de a câștiga într-un asemenea joc este să ieși din joc, și tu și emoţiile tale. După cum spune Betrand Russel în cartea sa, În Căutarea Fericirii, „nu poţi să scapi de invidie cu ajutorul succesului, căci întotdeauna se va găsi în istorie sau în legendă cineva ale cărui succese le întrec pe ale tale”.

Stop joc!

Cu siguranţă, să ieși din joc e mai simplu de zis decât de făcut, în special când îţi verifici de zece ori pe zi newsfeed-ul de Facebook și Instagram. În epoca reţelelor sociale am ajuns într-o situaţie în care nu doar privitorii sunt invidioși pe cei care postează lucruri interesante, ci chiar și cei care le postează ajung să fie invidioși pe sinele virtual, pe imaginea creată, pentru că nu pot fi în întregime în acea lume, explică sociologul Sebastian Cristescu. Tânjesc după lumea în care ar putea să fie, dar nu sunt, ci trebuie să trăiască în lumea reală în care de cele mai multe ori și ei cad pradă invidiei la rândul lor.

Ceea ce nu înseamnă că de acum înainte, trebuie să fim propriul nostru etalon și să nu ne mai comparăm cu nimeni. Comparaţia este naturală și de multe ori bună. Prin comparaţie cu alţii ne putem autoevalua și ne putem îmbunătăţi în anumite aspecte. În cel mai bun caz, comparaţia este un mecanism de adaptare la mediu, care ne poate furniza informaţii și motivare. În cel mai rău caz, este un factor care corupe sentimentele, care ne face să nutrim gânduri negative despre ceilalţi, care ne face să ne simţim umiliţi, ceea ce ne dă și o stare de nervozitate și agresivitate. Invidia este corelată direct cu depresia și neîncrederea în sine, arată studiile. La locul de muncă, invidia ne poate costa mult. Cercetările au arătat că indiferent de climatul economic, angajaţii oricărei firme sunt vulnerabili la invidie, iar asta se agravează într-o criză economică. „Invidia strică relaţiile, distruge echipele și subminează performanţa organizaţiei. Dar cel mai mult îl afectează pe cel care o resimte. Atunci când ești obsedat de succesul altcuiva, stima de sine suferă și s-ar putea să îţi neglijezi sau chiar să îţi sabotezi propria muncă și chiar cariera,” atenţionează autorii unui articol publicat în Harvard Business Review.

Și mai ciudat este că invidia este și mai puternic resimţită în relaţiile foarte apropiate. Richard Smith, psiholog la Universitatea din Kentucky, explică faptul că invidia este rezultatul a combinaţiei dintre doi factori. Primul este relevanţa – avantajul la care râvnim trebuie să însemne ceva pentru noi personal. Al doilea este similaritatea – persoana pe care o invidiem trebuie să fie comparabilă cu noi. De exemplu, un avocat nu va fi invidios pe un pilot de curse decât dacă în secret și-a dorit dintotdeauna să fie și el pilot de curse. De asemenea, cercetătorii au observat că în cadrul companiilor, oamenii vor fi mai deschiși să afle idei noi din afara companiei decât de la „rivalii” din companie. Asta este tot o consecinţă a faptului că pe străini îi percepem într-o notă mai abstractă, iar succesele lor ţin mai mult de statistică, pe când succesele apropiaţilor ne dor, fiindcă ar fi putut fi alte noastre, dar nu sunt. Smith spune că de multe ori nu putem controla aceste sentimente, dar putem controla rezultatul lor. Psihologia și neuroștiinţa ne-au învăţat deja că prin simpla identificare a ceea ce simţim reactivitatea noastră se reduce. Acesta este o unealtă extrem de puternică pe care și pacienţii care suferă de anxietate și depresie o învaţă în cadrul terapiei cognitiv-comportamentale.

În acest sens, psihoterapeutul Matina Zotici spune că tratarea invidiei se face asemănător cu cea a furiei: încercând să se caute sursa „răului“ şi cum ne putem raporta la ea. Un astfel de demers începe cu partea cognitivă, de identificare a cauzei și dezvoltarea rolului interior de observator. În timp, observând dialogul care începe în capul nostru atunci când cineva ne povestește despre realizările sale profesionale, despre concedii sau achiziţii recente, vom începe să ne conștientizăm gândurile, emoţiile, modul în care comunicăm cu noi înșine, iar în final și modul în care comunicăm cu exteriorul, cu ceilalţi, ce ton folosim, cum accentuăm anumite cuvinte. Trebuie „să ne observăm emoţiile, iritarea, enervarea, vinovăţia sau tristeţea, pe măsură ce persoana din faţa noastră își enumeră succesele și să începem să ne schimbăm dialogul interior, adică ce ne spune mintea prin intermediul gândurilor,” explică psihoterapeutul Lucian Negoiţă.

În acest demers ne va fi util și să analizăm măsura în care invidia este ceva ce am asimilat, dacă fraţii, bunicii, părinţii ne-au transmis asemenea atitudini prin vorbele sau comportamentele lor faţă de ceilalţi, putând astfel să ne delimităm de această moștenire, mai spune Negoiţă. O altă strategie utilă, propusă de psihiatrii Cristophe André și François Lelord, este relativizarea avantajului celuilalt: ne putem întreba dacă acel statut social, bun material sau trăsătură de personalitate care ne-a stârnit invidia a ajutat-o pe respectiva persoană să fie cu adevărat fericită și ne putem reaminti că în final nimeni nu le are pe toate. Conștientizarea acestui lucru ar trebui să ne ajute să mutăm focusul de pe alte persoane pe noi înșine și în schimb am putea să ne comparăm cu ceea ce făceam sau gândeam în trecut, să ne reamintim de propriile atribute și succese și să vedem ce am putea îmbunătăţi.

Scopul final al acestui demers este ca accentul să rămână pe propriile realizări, pe dorinţa de evoluţie personală, profesională, dar mai ales umană, spune și Negoiţă. Doar alegând calea către dezvoltarea inteligenţei emoţionale, a maturizării psihice și către atingerea unui echilibru interior putem să ne eliberăm de tirania invidiei, care, în tradiţia creștină, este pe bună dreptate etichetată ca patimă. În ziua de azi ar fi greu să găsim o poruncă încălcată mai sistematic decât porunca a 10-a din Decalog: „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău”. Această poruncă consfinţește dreptul la proprietate al omului și oprește abuzurile în societate. Cel care râvnește încalcă porunca dragostei faţă de aproapele, care reglementează relaţiile între oameni în societate, și deopotrivă se arată nemulţumit faţă de darurile pe care i le-a făcut Dumnezeu. Dar totodată ar trebui spus că și cel care are scopul de a stârni invidia celorlalţi se face vinovat de încălcarea dragostei faţă de aproape, așa cum apare ea definită în 1Corinteni 13:4 – „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”.