Cum ar fi să te întorci în timp, altfel decât prin mijlocirea filelor de carte sau de ziar, și să poţi atinge pliurile unui veac îndepărtat și nu prea, cu oameni de care ne deosebim, dar poate nu atât de mult cât ne imaginăm, ștergând praful de pe preocupările, lecturile, călătoriile, regulile de conversaţie, obiceiurile și moravurile lui?

Întotdeauna mi-a fost greu să-mi limpezesc părerea despre românii contemporani mie – e ca și cum aș privi printr-un caleidoscop dintre acelea care mă fascinau în copilărie, în care reliefurile și culorile se schimbau mereu, cu fiecare rotire, așa încât nu poţi rosti niciodată un verdict definitiv. Dar dacă a fost ceva de care să nu mă îndoiesc, încă din vremea în care citeam, la lumânarea nelipsită a serilor dintr-o epocă de aur, povestirile istorice ale lui Dumitru Almaș, atunci acest ceva este faptul că românii altor veacuri erau turnaţi pe un alt calapod decât generaţia noastră. În general, unul mai eroic, mai nobil, pe măsura vremurilor trăite. O certitudine care a început să se erodeze pe la colţuri după ce, făcând un slalom printre evenimentele ultimelor două secole, mi s-a părut că semănăm atât de bine celor de atunci, încât ar fi greu, uneori, să ne mai deosebești. În virtuţi, dar mai ales în slăbiciuni.

Secole diferite, portrete înrudite

Ne extaziem în faţa progresului tehnologic la fel de mult, probabil, cum o făceau ieșenii de acum 150 de ani, după ce „soarele electric” se aprindea pentru prima oară în oraș, dar lăsăm lucrurile pe jumătate făcute tot ca atunci.

Alecsandri, privindu-și concetăţenii inclusiv prin lentila călătoriilor sale în Franţa, nota că „românul are groază de-a duce la bun sfârșit ceea ce întreprinde cu entuziasm”. O observaţie pe care ar fi putut-o confirma cu ușurinţă străinii care ne vizitau ţara. Astfel, un ofiţer venit pentru a doua oară în România, deși încântat de aspectul capitalei de la sfârșitul secolului XIX, mărturisea că e intrigat de ce se vede la câţiva pași distanţă de centrul orașului: „mahalale îngrozitoare (…) care seamănă mai mult unor ulicioare și care, pe deasupra, sunt de o murdărie de nedescris”. Delăsarea și lucrul făcut pe jumătate nu sunt hibe de care să fi reușit să ne debarasăm, nici măcar la un secol și jumătate distanţă. Cel puţin aceasta este concluzia celui mai amplu studiu privind psihologia poporului român, coordonat de psihologul Daniel David, care arată că mentalitatea „lasă că merge și așa” e încrustată în profilul psihologic de adâncime al românilor.

„Ușuratici” (cu sensul de „delăsători”) și „lăudăroși” sunt etichetele pe care le atribuie românilor Constantin Argetoianu, prim-ministru al României în primele luni ale lui 1918.

Caracterizarea este făcută în contextul campaniei din Bulgaria, care a arătat cât de nepregătită era armata română. În timp ce în discursurile politicienilor pretindeau că armata este foarte bine organizată, realitatea a arătat că nu era în siguranţă nici atunci când nu s-a tras niciun singur foc de armă. Atunci când a izbucnit epidemia de holeră, sanitarii au descoperit că nu aveau cu ce trata bolnavii: rezerva lor de medicamente se reducea la sare, chinină și un preparat pentru oprirea hemoragiei uterine.

Despre cinstea antreprenorilor (și nu numai) atunci când se pavează podul Mogoșoaia și străzile capitalei scria doctorul George Severeanu, pionierul radiologiei din România, cu uimirea că se poate fura chiar și nisipul de sub picioare, prin înţelegeri cu inginerii și muncitorii. Dar nu toată lumea fură doar pentru sine – unul dintre antreprenorii puși sub acuzare scapă de anchetă prin mită – după care, donează din profitul făcut unei școli bucureștene. Interesant este că, după 2005, cinstea a devenit o caracteristică pe care românii și-o atribuie tot mai rar în analize și sondaje.

Respectarea cuvântului dat e o hibă a românului de care se plânge mamei sale un alt prim- ministru al României din secolul XIX, Alexandru Golescu. Defect pe care îl atribuie, de altfel, „tristei moșteniri” a regimului fanariot de înrobire – o expresie de care încă ne mai prevalăm atunci când ne inventariem defectele.

Am putea, la multe decenii distanţă, să exclamăm precum publicistul și omul politic C.A. Rosetti: „Quel pays!” (Ce ţară!), ori de câte ori se intersecta cu nedesăvârșirile unei ţări pe care o iubea cu același entuziasm cu care își scria articolele.

Românii, despre ei înșiși

O ţară și, mai ales, niște locuitori al căror profil stă și astăzi sub semnul contrastelor și ambiguităţilor. Cu un potenţial mare de inteligenţă și creativitate, după cum arată monografia recentă a psihologiei românilor, și cu o încredere scăzută în oameni și tendinţa de a distorsiona realitatea. Ambiţioși, dar cu o perseverenţă în muncă foarte scăzută. Atunci când se descriu, românii se declară „ospitalieri, inteligenţi, cu simţul umorului, patrioţi, adaptaţi/bine orientaţi şi prietenoşi”, atenuând comportamentele negative și calificându-le drept o caracteristică mai degrabă conjuncturală.

Formula „noi, românii” ne dă falsa impresie că suntem un grup unitar, deci facil de descris, aprecia sociologul Barbu Mateescu, într-un articol care subliniază diferenţele educaţionale, materiale, rezidenţiale, de opinie politică, de vârstă și de viziune asupra trecutului și viitorului. Tocmai de aceea, punctează el, e practic imposibil pentru un român să definească românii, neștiind ce să aleagă dintr-un cumul de caracteristici contradictorii – se bucură de viaţă, însă nu zâmbesc, sunt cu frică de Dumnezeu, dar mint, își schimbă greu opţiunea politică, dar votează mereu schimbarea, sunt foarte toleranţi, „dar le sare repede muștarul”.

Probabil Barbu Mateescu nu e singurul care identifică dificultatea de a defini românii din interior, de a face un portret robot imaginii caleidoscopice, în timp ce ești tu însuţi o pietricică din ansamblu. Pentru mine, românii sunt dascălii care au modelat cu drag și pricepere dorinţa de a ști mai mult, bunicii care nu și-au găsit rost decât lângă un petec de pământ care a rodit pe măsura vredniciei mâinilor ce-l lucrau, părinţii care au crezut că, oricât de bine ar fi pe alte meleaguri, să te naști și să mori în aceleași locuri e semn de binecuvântare, sătenii care își ajută un vecin la fel de firesc cum spun „bună dimineaţa” cunoscuţilor și străinilor, prietenii care fac cinste locului în care sunt, în orice colţ de ţară și, uneori, de lume.

E o Românie mică, ţesută migălos din fire trainice, una dintre nenumăratele oglinzi în care România mare își privește chipul.

Cu mai bine de un secol în urmă, românii știau că „totul trebuie construit”, precizează scriitoarea Ioana Pârvulescu. Numai că, dincolo de slăbiciunile care-i acompaniau, erau prinși de o viziune a viitorului, pe care-l modelau „pentru oamenii ascunși în secolele care vin”. Sau, metaforic vorbind, oamenii acelor vremuri „trăiesc în plină primăvară și se bucură de toamnele care-i vor împlini pe alţii”.

Responsabilitatea pentru cei de mâine ar putea fi o ţintă pe care să ne-o propunem de centenar. Precum și redobândirea încrederii în oameni, despre care psihologul Daniel David, autorul monografiei despre psihologia românilor, crede că ne-ar ajuta să ne împlinim potenţialul. Deși, până la urmă, garanţia normalităţii oricărui început e aceea pe care regele Carol o gravase pe cocarda de sub stemă: Nihil sine Deo.