Se spune că întrebarea „cine sunt?” marchează începutul maturizării spirituale a unui om. Iar Centenarul, prin importanţa lui istorică, pare că împinge nu un om, ci o ţară întreagă în direcţia aceasta, invitând la o introspecţie onestă.

Cine suntem noi, românii, în prag de secol? Cine suntem cu adevărat: nu cei din bula noastră, nici cei atât de îndepărtaţi încât aproape că nu îi mai înţelegem, ci noi, toţi? Cum este România, dincolo de excepţionalism, naţionalism și mândrie? E o întrebare la care vă invităm să meditaţi neresemnat, ci cu dorinţa de mai bine, care e nelipsită de la orice aniversare, cu atât mai mult de la una istorică.

Am vrut să împărţim cu cititorii noștri nu doar știri, ci și gânduri și emoţii legate de România noastră. Cu bune și cu rele, știm că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, Cel care poate, cu adevărat, să binecuvânteze România.

Ana-Maria Üstün

Pe lângă momentul istoric în care, în anul 1918, provinciile locuite de români s-au unit sub egida aceluiași stat: România, acum, la 100 de ani, simt și văd o Românie care pune pe gânduri: carenţe, intrigi politice, neajunsuri sociale, toate încoronate de un soi de patriotism a cărui undă vine din istorie. Este o realitate faptul că România zilelor noastre ocupă primul loc în multe aspecte negative, cum ar fi sărăcia copiilor, mortalitatea infantilă, infrastructura, accidentele rutiere mortale, cele mai multe mame minore și multe alte probleme sociale, economice și politice.

Cu toate acestea, România mea este și ţara care îmi face fiinţa să tresare de bucuria acţiunilor și a solidarităţii oamenilor frumoși la suflet. Un astfel de moment a fost când am văzut cât de mulţi români s-au unit pentru a strânge ajutoare utile ultimilor leproși din ţara noastră. Mobilizarea a fost copleșitoare. Sau proiectul voluntarilor care contribuie la realizarea traseului pentru drumeţii Via Transilvanica, lung de 950 de kilometri. Nici ambiţia tânărului orb pe nume Bogdan Suciu nu m-a lăsat indiferentă. Mi-a arătat că, în România noastră bolnavă de de toate, se poate. Băiatul a obţinut 9.33 la Bacalaureat și a devenit student la Facultatea de Psihologie. Și acestea sunt doar câteva exemple de bine.

Centenarul îl văd ca pe un cumul de multe piese, unele mai colorate, unele gri. Însă toate, cu rolul de a arăta că, deși suntem un neam afectat de nedreptăţi, de neajunsuri, de orgolii, de cele mai multe ori de lipsa de educaţie, totuși exemplul pozitiv al fiecăria dintre noi, ospitalitatea românilor, roșiile gustoase pe care nu le mănânci oriunde, mănăstirile din Moldova și peisajele unice de peste tot, nebunia de culori ale ţării noastre văzute din avion, calmul și modul apăsat de a vorbi al ardelenilor, poveștile de viaţă și oamenii valoroși, inventivi, care fac orice să își împlinească visul, 10-le inventat la gimnastică de Nadia Comăneci, sunt doar câteva aspecte din cele 100 de motive care mă fac să vibrez la 100 de ani de la Marea Unire.

Carmen Lăiu

Tind să văd – și nici măcar nu e o meteahnă recentă – printr-o lentilă caragialiană tot ce suntem și ce facem noi, românii. Chiar dacă realitatea comediilor sau Momentelor și Schiţelor și cea a epocii scriitorului nu se suprapun perfect, ficţiunea a brodat pe seama unor slăbiciuni pe cât de reale, pe atât de des întâlnite. E o lume în care ne recunoaștem și noi, dezinvolt sau mai timid, și care ne-a intrat în sânge. Una în care „românii verzi“ nu-și pot găsi vrăjmași în propriile lor defecte, ci numai în „calităţile altor neamuri“, în care nepotismul e mijlocul sigur de afirmare și banul schimbă vieţile într-un sistem solar multiplu – după modelul prietenilor Lache și Mache (epigonii anticilor Orest și Pilad), care sunt, prin rotaţie și după plinătatea buzunarului, când soarele, când planeta sistemului. Lumea în care e de-ajuns să știi „de toate câte nimic“ pentru a participa la discuţiile din cafenele, pe teme diverse, de la poezie la electricitate. Lumea în care un incendiu din Dealu Spirii e atribuit regimului politic, imputat cetăţenilor sau declarat un mârșav fake news, în funcţie de orientarea politică a gazetei.

În 1907, Caragiale îi scria lui Vlahuţă, destăinuindu-i impresiile sale despre români: „neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut însă; nu e pânacum dospit cumsecade“. Sub „pecetea neisprăvitului“ plasa și sociologul Dumitru Drăghicescu, la început de secol XX, orice fel de activitate românească, de la știinţă și agricultură la industrie și comerţ. Totul, explicabil prin ceea ce sociologul numea „epoca de tranziţie în care ne aflăm“. O eternă tranziţie, pe atunci explicată de alterarea sufletului românesc sub dominaţia turcă și în epoca fanariotă. Tranziţia și cultul lucrului rău (ne)isprăvit încă ne acompaniază, un veac mai târziu, doar „bampirii care sug sângele poporului“ sunt mereu alţii, niciodată noi înșine.

Totuși nu m-am gândit niciodată (cu o singură excepţie) că aș putea pleca definitiv din România. E ca un loc din care nu te poţi smulge ușor, știind că tot ce e mai drag sălășluiește acolo și că tot ce merită spus n-o să fie la fel de fidel redat în altă limbă. Ca un prieten vechi, de dorul căruia te stingi câte puţin, în timp ce-l cauţi zadarnic în toţii cunoscuţii care îi seamănă.

Eliza Vlădescu

Din poziţia cuiva al cărui job implică, printre altele, o retrospectivă zilnică a evenimentelor recente din ţară și din afara ţării, mărturisesc că este tot mai greu să fii pozitiv cu privire la situaţia României actuale și cu privire la viitorul ei. Involuţiile din societate le trăim fiecare în propria viaţă, oriunde trăim în ţara asta, fie că suntem foarte conștienţi de ele sau încă ne-am păstrat o doză bună de amorţeală sau de pozitivitate, în funcţie de caz. Dar ele sunt vizibile și sunt tot mai apăsătoare. Fie că ai în grijă un bătrân sau un copil, fie că îţi consumi viaţa în trafic sau îngheţi iarna de frig pentru că nu ai lemne de foc, fie că îţi pierzi minţile de stres în corporaţie sau ţi le pierzi pentru că în orașul tău nu sunt joburi bine plătite, fie că ești bolnav sau te duci la un spital privat doar pentru analize generale, fie că vrei să îţi construiești o casă sau vrei doar să găsești o chirie decentă, fierbem toţi în aceeași oală, la foc mic. Unii fierb la fund și alţii la suprafaţă, dar nimeni nu scapă de România.

Acestea fiind spuse, cu atât mai extraordinar și mai înălţător devine efortul celor care nu lasă ca România să fie ceva ce li se întâmplă cândva în viaţă, ca un episod canceros, ci se chinuie ca ei să fie ceva ce i se întâmplă României, ca un miracol demult așteptat. Acești oameni, printre care nu îndrăznesc să mă înscriu (ca să nu intre cineva la bănuieli), sunt pentru mine singura sursă de speranţă că lucrurile ar putea fi mai bune decât se preconizează acum că vor fi. Din fericire, pare-mi-se că noua generaţie are multe capete luminate, tineri inteligenţi și bine informaţi de mici, gata să pună piciorul în prag, să spună lucrurilor pe nume, să nu mai plece capul, să fie scrupuloși cu privire la drepturi, bun-simţ și bună purtare. Din nefericire, tocmai pentru că sunt informaţi de mici și sunt expuși devreme la o pledoarie de probleme ale societăţii, sunt anxioși și stresaţi timpuriu și mulţi vor capitula mai devreme sau mai târziu. Vor pleca. Propriii părinţi îi vor împinge de la spate, așa cum e și natural să se întâmple în aceste circumstanţe. Pe mulţi îi vom pierde înainte să apuce să schimbe ceva.

De aceea fac un apel la oricine are vreo putere de influenţă sau poate doar o ocazie să stea de vorbă cu noua generaţie, să își pună puţin cinismul și resemnarea în cui, oricât de îndreptăţite ar fi aceste sentimente, și să încurajeze tendinţa pregnantă spre normalizare pe care eu, cel puţin, am observat-o la acești tineri. Nu le mai spuneţi să tacă atunci când vociferează împotriva nedreptăţilor sau aberaţiilor. Nu le mai spuneţi să nu se bage să ajute, „că nu e treaba lor”. Nu le mai spuneţi să plece capul când vor să conteste autoritatea din cauza abuzurilor pe care le observă. Nu spun să creștem o generaţie de revoluţionari, ci spun să creștem o generaţie credincioasă. O generaţie care să creadă că binele e bine și răul e rău și numai alegând binele, în acţiunile de zi cu zi, cu încredere și mult curaj, se vor putea schimba lucrurile în ţara asta.

Alina Kartman

România mea e un spital vechi. Cu săli lungi de așteptare a unor vești bune, cu scaune puţine, pe care stau câţiva ajunși mai devreme, câţiva tupeiști și câţiva pe care i-a ajutat Dumnezeu. Ceilalţi nu au altă variantă decât să stea în picioare. Cu fruntea sus sau cu privirea plecată, ca să nu le vezi lacrimile, dar, oricum, cu demnitate. Nici cei care stau pe scaun, nici cei care stau în picioare nu știu ce viitor le vor aduce medicii.

În România, ca în orice spital, sunt lipsuri. Nu avem medicamente, nu avem instrumentar, nu avem locuri. Dar „e totul bine, staţi liniștiţi”. Avem medici care fug de pacienţi și medici care aleargă pentru ei. Avem medici care iau șpagă și medici care se oferă necondiţionat, cu totul. Avem asistente dezumanizate de câtă durere au văzut, dar care încă se luptă cu ele însele să mai simtă. În România se moare, se vindecă, se trăiește.

În România, ca în orice spital, sunt cele mai sincere rugăciuni.

Norel Iacob

Este greu să spui adevărul despre România. Pentru că adevărul acesta nu este și nu poate fi vreodată complet obiectiv. România se vede prin milioane de perechi de ochi și își nuanţează chipul după zeci de milioane de emoţii trăite diferit.

Suntem o ţară mai săracă decât alte câteva și mai bogată decât majoritatea statelor lumii. Suntem un popor mai needucat decât alte câteva și mult mai educat decât majoritatea celorlalte. Suntem mai religioși decât cei mai mulţi și, culmea, mai nefericiţi decât ne-ar da voie statisticile de mai sus să fim. Acesta este cel mai persistent gând pe care îl am cu privire la ţara mea.

E greu să trăiești la periferia uneia dintre cele mai civilizate zone geografice ale lumii, pentru că, cu cât devii mai conștient de concluziile comparaţiei cu restul celor aflaţi în aceeași zonă a lumii, cu atât mai greu de evitat este frustrarea. E posibil ca frustrarea să fie azi suferinţa primordială a sufletului românesc, din care iau naștere multe alte suferinţe.

Totuși, România cunoscută la pas este mult mai diversă și mai frumoasă din punct de vedere uman decât ne permite să ne imaginăm concluzia de mai sus. România se vede, într-adevăr, și în frustrarea înjurăturilor din traficul bucureștean, dar și în liniștea plină de viaţă a satelor care molcomesc multe suflete de orășeni. România se vede și în frustrarea îmbrâncelilor de la cozile formate prin instituţiile publice, dar și în râsul bonom al unor bunici frumoși și buni. România se vede și în frustrarea generală provocată de lupte politice murdare, dar și în bunul-simţ al unei majorităţi din localităţile mai mici, unde oamenii chiar au înţeles mai bine ce înseamnă convieţuirea.

Frustraţi, resemnaţi, senini sau chiar fericiţi, români suntem toţi și nu ne lipsește, ca popor, niciun crâmpei din frumuseţea umanităţii, după cum nu ne lipsește niciun defect. De aceea, ca în orice familie, înainte să ne comparăm cu alţii, din afara ţării, ne-ar face bine să ne cunoaștem mai bine și să descoperim bucuria de a trăi alături unii de alţii și de a învăţa unii de la alţii.

Până una, alta, de Centenar nu suntem deloc mai realiști sau mai pragmatici dacă refuzăm bucuria. Visul unirii a fost secole de-a rândul în sângele românilor și e unul dintre cele mai bune lucruri care ni s-au întâmplat. Dincolo de politică sau de economie, unirea fraţilor care vorbesc aceeași limbă nu poate decât să ne facă mai buni. Un asemenea impuls spre bunătate nu se ignoră, nu se abandonează și nu se uită, pentru că adevărul este că România se vede diferit în funcţie de cum alegem să ne raportăm la românii de lângă noi. Dacă ne vom păstra privirea la oamenii care ne motivează și dacă vom învăţa să descoperim și să încurajăm ce este mai bun în fiecare dintre noi, România se va vedea, se va simţi și se va mișca altfel.

Alina Kartman
Cu peste 9 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.