Duminică, pe 27 mai, creștinii ortodocși din România sărbătoresc Rusaliile, la o săptămână distanţă faţă de sărbătoarea catolică. Luni, 28 mai, va fi zi liberă de la stat, așa că topul căutărilor Google legate de sărbătoare oferă preponderent idei de călătorii. Însă, mai mult decât a oferi prilej pentru încă o minivacanţă, această sărbătoare ne oferă prilejul de a ne reaminti de rolul pe care creștinii trebuie să îl aibă ca liant al societăţii în care trăiesc.

La 50 de zile de la învierea lui Iisus, sau la zece zile de la înălţarea Sa, se prăznuiesc Rusaliile. Deși se mai face referire la sărbătoarea Rusaliilor ca la Cincizecime, cele două sărbători nu ar trebui confundate. Cincizecimea este o sărbătoare evreiască anuală care datează din vremea Vechiului Testament și care este o sărbătoare de mulţumire pentru strângerea recoltei, de unde purta și denumirea de Sărbătoarea Secerișului, sau Sărbătoarea Săptămânilor. Ziua era așezată în calendar la exact cincizeci de zile după Paște.

Ce sărbătoresc astăzi creștinii de Rusalii sau de ziua Cincizecimii este de fapt pogorârea Duhului Sfânt, care, conform Bibliei, s-a întâmplat într-o zi de Cincizecime, astfel că pentru creștini cele două denumiri s-au suprapus, deși evenimentul sărbătorit nu coincide cu cel sărbătorit de evrei. La coborârea Sfântului Duh, apostolii au primit abilitatea de a vorbi în limbi străine, necunoscute de ei până atunci, astfel încât au putut să le transmită Evanghelia străinilor care se aflau atunci la Ierusalim: „parţi, mezi, elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudea, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi, cretani sau arabi” (Faptele apostolilor 2:9-11). Primul efect al acestei ciocniri de civilizaţii a fost batjocura, apostolii fiind acuzaţi că sunt beţi, însă după ce Petru a luat cuvântul și a vorbit despre învierea lui Mesia ca împlinire a profeţiilor regelui David, 3.000 de oameni s-au căit și s-au botezat, aceștia fiind cei dintâi creștini convertiţi. Cu ei a luat avânt creștinismul ca religie mondială.

Din păcate, pentru mulţi credincioși, sensul original al acestui eveniment este îngropat sub o pătură de obiceiuri și tradiţii precreștine magice, legate de cultul morţilor. În tradiţia populară, Rusaliile sunt fiinţe fantastice și malefice, care, după a 25-a zi de la Paște, umblă prin aer pentru a le face rău celor care nu le respectă zilele – „De aceea, femeile nu lucrau nimic în toate miercurile care se derulau de la Stratul de Rusalii până la Duminica Mare. Pentru a apăra gospodăria de invazia acestor spirite, în sâmbăta Rusaliilor oamenii obișnuiesc și astăzi, în virtutea tradiţiei, să arboreze la porţi, în foișoare, pe ganguri sau la intrările în case, ramuri verzi de tei, plantă considerată a avea proprietăţi apotropaice”, explică crestinortodox.ro.

De asemenea, în sâmbăta Rusaliilor are loc „unul dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor”. Sufletele celor morţi, despre care se credea că au bântuit pământul pentru 50 de zile, începând cu Joia Mare, se întorc „în lumea subterană”. Iar „pentru ca această reîntoarcere să se desfășoare fără incidente, oamenii săvârșeau rituri de înduplecare și de îmbunare a spiritelor morţilor: împodobeau gospodăriile și mormintele cu ramuri de tei și făceau pomeni fastuoase, practici ce s-au păstrat până astăzi în satele bucovinene”, mai relatează crestinortodox.ro.

În realitate, poate că spiritele de care ar trebui să ne facem mai multe griji nu sunt cele ale morţilor, ci cele ale oamenilor vii, ale noastre. Milioane de creștini se pregătesc să celebreze un moment al istoriei creștine în care barierele culturale și sociale au fost dărâmate în mod miraculos, însă ironia tristă este că societatea românească pare mai divizată ca niciodată.

Cu o istorie de 27 de ani de iresponsabilitate politică, abuz continuu de putere și o multitudine de promisiuni neîmplinite, România a ajuns într-o criză politică, de autoritate instituţională majoră, care cel mai probabil va atrage cât de curând o criză economică cel puţin de dimensiunile recesiunii din care abia ieșiserăm. Privite dintr-un anume unghi, măsurile politice, luate conform unui discurs naţionalist propagat în public de media părtinitoare au scindat societatea de-a lungul mai multor linii – pro-Europa vs anti -Europa; „tinerii frumoși și liberi” vs generaţiile mai în vârstă; corporatiști vs bugetari; mediul privat vs aparatul de stat; sorosiști vs PSD-iști; cei care rămân în ţară vs cei care pleacă ș.a.m.d.

În Anul Centenarului, mai mult ca niciodată, ne putem aștepta ca naţionalismul să epateze prin concerte costisitoare și discursuri politice în fiecare judeţ, prin îmbrăcarea copiilor în straie populare ca și cum afișarea și purtarea unor simboluri patriotice ne-ar face să devenim cu adevărat patrioţi. La televizor curg discursurile aluzive despre facţiuni imaginare, nenumite, care stau cu bricheta în mână să dea foc hărţii României, să ne dezbine pe toţi și să ne vândă care încotro, ba la ruși, ba la unguri. „Săriţi căci ne dezbină” este ecoul politicienilor din toate taberele, fiecare promovându-se mai pur ca altul, mai aproape de binele românilor și de vegherea sfântului lor vot, și ale căror retorici iresponsabile capătă rezonanţă pe reţelele de socializare unde propaganda poate atinge cote maxime și civilitatea, cote minime.

Nu varietatea diferenţelor de opinii este problematică, ci modul în care acestea sunt argumentate sau combătute. Toleranţa faţă de aproapele este ca și inexistentă în spaţiul public – fie că vorbim despre talk-show-urile televizate, fie de reţelele de socializare – dacă aproapele nu gândește ca tine. Orice diferenţă în gândire poate atrage o etichetare automată drept inamic ideologic, pentru care o anumită „bulă” de pe Facebook se va oferi voluntară să te ardă pe „rugul închiziţiei de idei”, după cum bine a punctat conf. univ. dr. Vasile Bîrle. Discursul pe care îl folosesc oamenii când dezbat online este tot mai josnic, iar acuzaţiile care se aruncă dintr-o parte în alta sunt tot mai frecvente și mai disproporţionate. De exemplu, recent a fost reclamată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării o româncă ce locuiește de 20 de ani în Spania pentru că a dat „like” pe un grup public de pe Facebook la o postare care vorbea în termeni negativi despre o angajată a Primăriei Alexandria. Poate că o raportare a contului respectivei persoane ar fi fost o măsură suficientă în acest caz.

Elementarul bun-simţ, care nu ne cere doar să respectăm opiniile altora, ci și să comunicăm în așa fel încât și opiniile noastre să poată fi respectate, pare că s-a pierdut din comunicare. Dacă lucrurile continuă la fel, societatea va ajunge la un grad de degradare și dezbinare greu de suportat de oricine. Viitorul României, și al oricărei alte ţări de altfel, depinde de solidaritatea cetăţenilor ei. Teoretic, creștinii ar putea juca un rol vital aici pentru că, mai mult decât oricare altă persoană care respectă anumite principii etice, ei au un Model care nu doar că nu a privilegiat divizările și instituţionalizarea acestor diferenţe dintre noi, ci dimpotrivă a arătat cum se doboară barierele pe care oamenii singuri le ridică într-o societate.

Nu este suficient pentru un creștin să fie sau să pară în mintea lui că este deschis faţă de oamenii care nu sunt ca el, ci ar trebui să caute activ compania lor. Chiar și psihologia cognitivă, la modă azi, învaţă că este bine să cauţi compania celor care gândesc diferit, dacă nu chiar invers decât tine, pentru a compensa nevoia de confirmare pe care o avem natural și a putea astfel să învăţăm și să devenim mai inteligenţi. Acest sfat nu este însă și suficient pentru repararea lianturilor dintr-o societate, pentru că nu face decât să invite omul să își caute propriul interes. Și, mai departe, ce? În ce privește relaţiile sociale, toată esenţa creștinismului se reduce la iubirea aproapelui, un lucru complet diferit și cu rezultate diferite. Nu este deci suficient pentru un creștin să se poarte civilizat, ci trebuie să îi arate celuilalt afecţiune, empatie, înţelegere și disponibilitatea de a-l sluji pe cât posibil. Cum ar arăta o societate în care 90% din populaţie ar trăi, acţiona și reacţiona cu această convingere în suflet și minte?