Sărăcia are multe capete, unele mai hidoase decât altele, și poartă straie diferite în colţuri diferite ale lumii, dar rămâne mereu un dușman de temut – atât pentru cei care se tem să nu-i treacă nedorita graniţă într-o zi, cât și pentru cei care se află deja în tentaculele ei pentru un timp nedefinit.

Oriunde se ivește, sărăcia stârnește reacţii – de la gesturi de caritate în pragul sărbătorilor la judecăţi aspre legate de nevolnicia victimelor ei; și, firește, la măsuri ale autorităţilor, mai mult sau mai puţin eficiente, cu substrat electoral mai transparent sau mai opac.

Iar dacă de-a lungul timpului a făcut să curgă multă cerneală, în era digitală sărăcia poate fi arătată în toată sluţenia ei, deși rareori cei loviţi de ea beneficiază cu adevărat de această expunere. Săracii sunt ademeniţi în faţa camerelor de filmat, analizaţi în studiouri de televiziune ca niște exponate stranii, fotografiaţi și afișaţi în toată splendoarea goliciunii lor pe reţelele de socializare de cei care și-au permis să le cumpere un pumn de detergent și o sticlă de ulei.

Desigur, sărăcia nu e niciodată simpatică, după cum punctează Selma Iusuf, într-un articol din Dilema Veche, ba chiar „vine la pachet cu tot soiul de urâţenii omenești”. Ar fi și greu să fie altfel, câtă vreme sărăcia dezumanizează și mutilează personalitatea umană, pentru că „oamenii care nu dispun de baza elementară a existenţei lor se comportă altfel decât ceilalţi”, explică profesorul de economie Dorel Chiriţescu. Mai exact, pentru că moștenesc sărăcia și mecanismele ei de propagare, au prea puţine șanse de a reuși în viaţă și de a evada din labirintul nevoilor, așa că aleg uneori scurtăturile spre un mai bine de altfel intangibil.

Iar dacă educaţia este una dintre cheile care deschid porţile ferecate ale acestei închisori, lucrurile nu funcţionează în acest mod întotdeauna. De exemplu, chiar în România, scrie amar jurnalista Adina Popescu, „echilibristica supravieţuirii” nu e rezervată doar celor fără școală și fără dor de muncă. Recurgând la experienţa personală, jurnalista admite că a trăit episoade de sărăcie „în toată puterea cuvântului”, cu manifestări tipice – de exemplu, „când te scotocești prin căptușeala hainelor și a poșetelor din iarna trecută, în speranţa că vei găsi vreo bancnotă mototolită”. Alunecarea pe toboganul sărăciei are loc pe fundalul unui mozaic de stări de spirit cât se poate de neplăcute, notează Adina Popescu. Mai întâi, disperarea, tradusă prin disponibilitatea de a face orice pentru a ieși din ghearele lipsei, chiar și lucruri mai puţin ortodoxe. Apoi umilinţa, acompaniată imediat de sentimentul de vină – ceilalţi reușesc cumva să se descurce, așa că trebuie să fi greșit undeva eșuând în această fundătură. Teama se insinuează și ea în ochiurile scăpate ale lipsei cronice: ieri a fost renunţarea la un produs mai puţin ieftin, chiar înainte de a pune cumpărăturile pe banda rulantă din supermarket, mâine ar putea fi vorba de o reţetă sau de o intervenţie chirurgicală pe care să nu ţi le poţi permite.

Iar dacă sărăcia are multe forme, „sărăcia în toată puterea cuvântului”, cum o numește jurnalista, este cel mai de temut dintre ele. Numită și sărăcie absolută sau sărăcie extremă, ea se referă la constrângerea de a trăi cu mai puţin de 1,90 de dolari pe zi, potrivit definiţiei Băncii Mondiale. Iar sărăcia nu se măsoară doar într-o sumă insuficientă pentru un trai decent, ci și prin nivelul mortalităţii infantile, al malnutriţiei și lipsei de educaţie, printr-un acces redus la sănătate și la alte servicii vitale pentru bunăstarea persoanei. După decenii întregi de regres al sărăciei extreme, ultimele rapoarte cu privire la anvergura și distribuţia ei globală aduc vești bune, dar și mai puţin bune.

Sărăcia extremă se diminuează la nivel global

Utilizând date de la gospodăriile din 91 de ţări, Banca Mondială a realizat un profil al celor mai săraci oameni de pe glob. Raportul arată că sărăcia extremă continuă să fie distribuită în mod copleșitor în zonele rurale ale globului, care găzduiesc 79% dintre cei mai săraci locuitori ai lumii. De asemenea, cercetătorii au remarcat că există o corelaţie puternică între sărăcie și lipsa de educaţie – mai mult de jumătate dintre adulţii care nu și-au încheiat studiile primare sunt extrem de săraci, în timp ce sărăcia extremă este aproape inexistentă în cazul celor cu educaţie terţiară.

Pentru că rata fertilităţii este mai mare în populaţiile sărace, familiile afectate de sărăcie extremă au în medie 7,7 membri și 3,5 copii sub 14 ani. Copiii care cresc în aceste condiţii au parte de subnutriţie și de o școlarizare insuficientă, sărăcia din copilărie fiind deosebit de nocivă, din cauza potenţialului său de a se perpetua de la o generaţie la alta, arată raportul.

Amintind că obiectivul stabilit în anul 2000, de reducere la jumătate a ratei de sărăcie extremă, a fost atins cu 5 ani mai devreme, Simon Maxwell, expert Overseas Development, declara în 2015 că „în ultimii ani a avut loc cea mai mare reducere a sărăciei din istoria omenirii”.

Maxwell admitea că acest obiectiv nu a putut fi atins peste tot, dar că tema prioritară a noii generaţii va fi: „Nu lăsa pe nimeni în urmă.” În 2015, 193 de ţări membre ONU au adoptat Agenda 2030 și cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD), agenda globală care își propune, printre altele, eradicarea sărăciei până în 2030. Un proiect foarte ambiţios, după cum afirma Maxwell, admiţând că „nu vom putea crea paradisul pe pământ în numai 15 ani”, dar unul care ar putea da lovituri decisive sărăciei, după cum am putea concluziona inventariind reușitele înregistrate în ultimele decenii.

În 2015, aproximativ 736 de milioane de oameni trăiau în sărăcie extremă la nivel global, comparativ cu 1,9 miliarde în 1990, deși în această perioadă populaţia lumii a crescut cu peste 2 miliarde, arată ultimul raport al Băncii Mondiale, „Poverty and Shared Prosperity 2018: Piecing Together the Poverty Puzzle”.

Din 1990 până în 2015, rata sărăciei globale a scăzut cu peste 25 de procente, adică o scădere medie de un punct procentual pe an, sau cu aproximativ 76 de milioane de persoane pe an. Astfel, în 2015, 10% din populaţia lumii trăia în sărăcie extremă (în scădere de la 11%, în 2013).

În ciuda perspectivei optimiste pe care o conturează cifrele, în acest tablou al obiectivelor atinse se insinuează însă și note mai puţin luminoase, despre care unii experţi spun că ar putea reprezenta semnale de alarmă, dar și ocazii pentru a regândi strategiile de combatere a sărăciei.

Help with feeding homeless people to alleviate hunger. poverty concept

Noile tendinţe și locaţii ale sărăciei extreme

„În ultimii 25 de ani, peste 1 miliard de oameni s-au ridicat din sărăcie extremă, (…) una dintre cele mai mari realizări umane ale timpului nostru”, afirmă Jim Yong Kim, fostul președinte al Băncii Mondiale, care insistă că eradicarea sărăciei până în 2030 este un proiect care va necesita investiţii mari în capitalul uman.

În timp ce în intervalul 1981-2013 sărăcia s-a diminuat cu un procent pe an, această scădere spectaculoasă s-a redus la 0,6 puncte procentuale pe an între 2013 și 2015 (cel mai recent an pentru care există date suficiente), fiind estimată la mai puţin de 0,5 procente după 2015.

Nivelul sărăciei se încăpăţânează să scadă foarte lent în ţările cu venituri mici sau în cele afectate de conflicte. Astfel, Orientul Mijlociu și regiunea Africii de Nord au reușit să reducă rata sărăciei sub 3% în 2013, dar aceasta a crescut din nou în 2015, ca urmare a conflictelor din Siria și din Yemen.

De asemenea, în timp ce se înregistrează o scădere a sărăciei la nivel global, există zone în care concentraţia sărăciei rămâne foarte ridicată – de exemplu Africa Subsahariană, unde prognozele Băncii Mondiale spun că sărăcia va fi redată în două cifre chiar și în 2030, în lipsa unor măsuri politice de mare impact.

Analizând trendul descendent al sărăciei extreme, Kevin Watkins, director executiv al organizaţiei Salvaţi Copiii din Marea Britanie, se întreabă dacă acesta ar putea fi „începutul sfârșitului sărăciei mondiale”.

Sărăcia scade lent, arată Watkins, pentru că beneficiile creșterii economice în ţările sărace din Africa și din alte părţi ale lumii sunt adjudecate de clasa bogată. Chiar dacă mortalitatea copiilor se reduce, rata de deces a copiilor extrem de săraci este de două și chiar de trei ori mai mare decât cea a copiilor bogaţi. Rezolvarea acestor inegalităţi rămâne suspendată într-un viitor incert, câtă vreme ţări precum India sau Nigeria cheltuiesc sub 1% din venitul naţional pentru sănătate, condamnând la moarte prematură cetăţenii săraci.

În timp ce sărăcia extremă s-a diminuat constant în ultimii ani, ţările cu venituri medii au devenit din ce în ce mai mult gazde ale sărăciei, punctează o analiză semnată de Rohini Pande, director al Evidence for Policy Design, jurnalistul Vestal McIntyre și Lucy Page, de la Institutul de tehnologie din Massachusetts.

Lumea asistă la o redistribuire a sărăciei – dacă, în 1987, 9 din 10 persoane extrem de sărace trăiau în ţări cu venituri mici, în 2015, numai 4 din 10 persoane care se luptă cu sărăcia absolută locuiau în ţări sărace, restul aflându-se în ţări cu venit mediu, precum India, Nigeria, Bangladesh, Indonezia, Kenya, Yemen, Africa de Sud, China, Pakistan și Zambia.

Occidentul are impresia eronată că în ţările cu venituri medii sărăcia extremă e pe cale de a fi eradicată, ceea ce duce la redirecţionarea asistenţei financiare către ţările cu venituri mici, subliniază autorii.

În consecinţă, locuitorii foarte săraci ai ţărilor cu economii în dezvoltare primesc extrem de puţin ajutor din partea donatorilor bogaţi din exterior – India și Nigeria au primit unele dintre cele mai mici ajutoare financiare dintre toate ţările care au beneficiat de asistenţă financiară în 2016 (15,25 de dolari de persoană în India și 28,9 dolari în Nigeria, faţă de 100 de dolari de persoană cât primesc ţările sărace).

Nici din partea propriului guvern nu poate aștepta prea mult ajutor această pătură invizibilă, dar consistentă. Pe de o parte, ţările cu venituri medii sunt incapabile să le poarte de grijă cetăţenilor defavorizaţi, sistemul colectării de impozite fiind neperformant, fapt pentru care redistribuirea banilor către săraci rămâne deficitară. Pe de altă parte, guvernele cheltuie banii în proiecte care nu au legătură cu problemele reale ale ţării (exemplul programului spaţial al Indiei) și distribuie inegal ajutorul extern primit, privilegiind grupurile favorizate, practică întâlnită inclusiv în ţările sărace.

O soluţie avansată de autorii analizei este colaborarea donatorilor cu guvernele locale și responsabilizarea acestora (tendinţa actuală fiind mai degrabă ocolirea guvernelor corupte și lucrul cu organizaţiile neguvernamentale), consolidarea instituţiilor democratice și conștientizarea clasei defavorizate cu privire la legătura dintre sărăcie și corupţia/ineficienţa politică.

România, ţara unde sărăcia se altoiește în trunchiul creșterii economice

În 2016, potrivit datelor Eurostat, România se confrunta cu cea mai ridicată rată a sărăciei în rândul copiilor – 49,2% dintre copiii de 0-17 ani erau în risc de sărăcie, mult peste media europeană, de 26,4%. De altfel, trendul sărăciei copiilor români era unul ascendent (1,88 milioane în 2016, în creștere de la 1,85 de milioane în 2010), pe când media UE a scăzut cu un procent în același interval de timp.

Statistica europeană arată că există un decalaj foarte mare între săraci și bogaţi, cei mai bogaţi 20% dintre români obţinând venituri de 7 ori mai mari decât cei mai săraci, un decalaj depășit în UE doar de Bulgaria (o rată de 8,2) și de Lituania (7,1).

Comentând paradoxul creșterii sărăciei (suntem a doua cea mai săracă ţară a Uniunii Europene) pe fundalul unei creșteri economice accentuate, Angela Filote, şefa Reprezentanţei Comisiei Europene în România, declara în 2016, la prezentarea Raportului de ţară: „România este în topul creşterii în Uniunea Europeană, dar în acelaşi timp se află şi în topul sărăciei. Asta îmi spune că actualul model de creştere nu lucrează în interesul cetăţeanului. Nu este un model pe care să-l încurajăm.”

La rândul său, un raport recent al Băncii Mondiale arată că, deși România a înregistrat a doua cea mai rapidă creștere economică din Europa, acest progres nu s-a tradus și într-un declin evident al sărăciei: 4,5% din populaţia României trăiește în sărăcie extremă în zonele marginalizate (descrise în raport drept „zone care suferă de o combinaţie de străzi murdare sau inexistente, concentraţie de gospodării aflate în sărăcie extremă, niveluri foarte scăzute de educaţie, sănătate precară, mame adolescente, un număr mare de copii, şcoli de slabă calitate şi/sau şcoli segregate şi o rată înaltă de infracţionalitate în rândurile minorilor”).

Documentul mai arată că inegalitatea are un impact profund asupra copiilor și că 4 din 10 copii sunt afectaţi de sărăcie, cel mai mare număr înregistrat de un stat al Uniunii Europene.

Nici măcar salariaţii nu se află în afara riscului de sărăcie: potrivit datelor Eurostat, România este ţara cu cel mai mare risc de sărăcie în rândul persoanelor angajate (19%), mult peste media europeană, de 9,6%.

Săraci există peste tot, dar săracii noștri sunt sensibil mai săraci decât cei din celelalte ţări”, arată un raport publicat la sfârșitul lui 2018 de Monitorul Social, care sublinia că „veniturile celor 10% cei mai săraci români sunt de 10 ori mai mici decât ale celor 10% cei mai săraci europeni”.

Drumul spre o situaţie financiară decentă trece prin educaţie, puncta fostul ministru al educaţiei, Mircea Dumitru, care avertiza că România „ratează șansa a sute de mii de copii” care nu merg la școală, dar pe care lipsa educaţiei îi va menţine în zona de sărăcie și în perioada vieţii adulte.

Este posibil să nu ne fi intersectat niciodată cu silueta zdrenţuroasă a sărăciei, dar aceasta nu înseamnă că existenţa ei nu ne afectează mai mult decât ne dăm seama la o privire superficială.

Într-o analiză în care palpează necruţător problemele profunde ale unei Românii cu două viteze, profesorul Mihai Maci notează: „Ceea ce nu am fost în stare să înţelegem, nici în 1918, nici în 1989, este faptul – simplu şi banal – că democraţia fără prosperitate nu înseamnă nimic.” O observaţie pe cât de crudă, pe atât de pertinentă, pentru că, ratând din nou modernizarea, România a creat „o enormă masă resentimentară care trăieşte la limita umanului”, pentru care discursul despre valorile europene sau democraţie nu înseamnă nimic. La fel cum gândul unui deţinut din lagăr este mereu captiv, așa cum mărturisește personajul lui Soljeniţîn, rotindu-se epuizant în jurul unei porţii în plus, la fel și preocuparea unui om sărac se leagă doar de clipa următoare, de nevoi concrete, de promisiuni cu bătaie scurtă.

Chiar dacă economistul John Kenneth Galbraith avea dreptate când afirma că un locuitor din Berlinul de Est ar fi schimbat – în vremea comunismului – confortul deţinut cu libertatea pe care o avea un om al străzii din New York, gustul libertăţii e din ce în ce mai puţin preţuit astăzi, punctează profesorul Chiriţescu.

Iar atunci când ne indignăm în faţa celor care ar tăia lejer bucăţi din libertatea noastră gândind să-și peticească astfel prea multele nevoi, este nevoie să ne amintim că un stomac gol alege prima dată pâinea, păstrând democraţia – eventual – pentru desert.