Întotdeauna procesul de lărgire a sferei drepturilor omului a fost complex și contencios. Pe măsură ce noi drepturi ies în faţă, altele sunt afectate. Protejarea împotriva discriminării pe baza orientării sexuale a prezentat provocări legate de libertatea religioasă și autonomia bisericii, mai ales acolo unde homosexualitatea este inacceptabilă fiindcă intră în conflict cu valorile religioase și tradiţionale unei naţiuni.

Citește și Referendumul, o discuţie neterminată

Istoric vorbind, dezbaterea privind drepturile homosexualilor a început cu întrebarea dacă discriminarea pe baza orientării sexuale ar trebui considerată echivalentă cu discriminarea pe bază de sex sau rasă. Metodologic vorbind, efortul de a împinge discuţia despre orientarea sexuală în zona drepturilor omului s-a concentrat pe lărgirea interpretării și extinderea aplicării tratatelor internaţionale existente cu privire la drepturile omului, și nu pe recunoașterea unor drepturi complet noi, notează Dominic McGoldrick într-o lucrare publicată în Human Rights Law Review.

Admiterea că cele trei tipuri de discriminare sunt echivalente a venit relativ ușor, din moment ce, în interpretarea organizaţiilor regionale și internaţionale, drepturile omului se aplică în general cât mai larg posibil. Reglementarea însă a venit mai greu. Abia în 2011, Consiliul pentru Drepturile Omului din cadrul ONU a putut să treacă prima rezoluţie asupra drepturilor omului, orientării sexuale și identităţii de gencare îi cerea înaltului comisar pentru drepturile omului să realizeze un raport documentând legile și practicile care discriminează homosexualii din toată lumea și să dea sugestii despre cum pot fi combătute prin dreptul internaţional.

Uniunea Europeană a sprijinit în unanimitate rezoluţia ONU din 2011, iar în iunie 2013 Consiliul Uniunii Europene a adoptat un document prin care UE urmărea să „promoveze și să protejeze toate drepturile omului pentru persoanele LGBTI plecând de la standardele juridice existente, internaţionale, din acest domeniu, inclusiv de la cele stabilite de Organizaţia Naţiunilor Unite și de Consiliul Europei.” Se susţin drepturile omului pentru persoanele LGBTI, inclusiv dreptul la viaţă, la intimitate, libertate, securitate, educaţie, muncă și sănătate, precum și libertatea de întrunire, de asociere și de exprimare și se cere combaterea „violenţei LGBTI-fobice” și dezincriminarea actului homosexual.

În ce privește legalizarea relaţiilor între persoanele homosexuale, standardele juridice existente la nivel internaţional lasă la latitudinea fiecărui stat să găsească o formulă juridică care să funcţioneze în societatea respectivă, la momentul respectiv.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 16 decembrie 1948 prin Rezoluţia 217 A, precizează că „bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie”, fără a consacra un drept fundamental la căsătorie persoanelor de același sex. În aceeași idee, Consiliul pentru Drepturile Omului din cadrul ONU a adoptat în vara anului 2014 și o rezoluţie de protejare a familieiîn care descria familia ca „elementul natural și fundamental al societăţii, care are dreptul la ocrotire din partea societăţii și a statului” și totodată „mediul natural pentru creșterea și bunăstarea tuturor membrilor săi și în special a copiilor” și cerea „acţiuni concertate pentru consolidarea politicilor și programelor centrate pe familie, ca parte a unei abordări cuprinzătoare integrate a drepturilor omului și dezvoltării”. Rezoluţia nu definea familia în vreun fel, iar Consiliul a respins în timpul dezbaterilor un amendament care ar fi înlocuit termenul de „familie” cu sintagma „diverse forme ale familiei”. Încercările de amendare a termenului „familie” au eșuat și la rezoluţiile adoptate în anii următori. Cu toate acestea, este important de menţionat că aceste amănunte arată care este înţelegerea la nivel internaţional pe acest subiect strict în momentul de faţă, corpul legilor care consfinţesc drepturile omului fiind practic mereu în ajustare pentru a se plia pe nevoile timpurilor pe care le trăim.

Traseul european

În Europa, legiferarea căsătoriilor între persoane de același sex este de dată recentă. Deși primele propuneri de a recunoaște vreun tip oficial de parteneriat homosexual datează încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, prima legislaţie în acest sens a apărut în Danemarca, în 1989, sub forma unui parteneriat civil, ca o consecinţă directă a mișcării de emancipare sexuală din anii 1970. Au urmat Norvegia (1993), Suedia (1995), Islanda (1996), Belgia (1998) și Franţa (1999). În Germania, parteneriatele civile pentru homosexuali datează din 2001, iar alte ţări care au purces la recunoașterea unor aranjamente de tip parteneriat civil sunt Cehia (2006), Elveţia (2007), Ungaria (2009), Austria (2010), Andorra (2014), Malta (2014), Croaţia (2014), Grecia (2015), Cipru (2015).

Odată cu trecerea în noul mileniu, Olanda a devenit prima ţară din lume care a legalizat căsătoriile între homosexuali, acordându-le cuplurilor gay dreptul de a se căsători, divorţa și adopta copii. Belgia (2003), Spania (2005), Norvegia (2009), Suedia (2009), Portugalia (2010), Islanda (2010) au urmat cu legi de recunoaștere a căsătoriei homosexuale. În iunie 2012, la 23 de ani de la recunoașterea parteneriatelor civile gay, Danemarca a legalizat și căsătoriile. Au urmat Franţa (2013), Marea Britanie (2014), Luxemburg și Irlanda (2015), Finlanda, Germania și Malta (2017). Austria urmează să legalizeze căsătoria gay în 2019.

Indiferent însă de variatele forme legislative adoptate, singurul drept cu privire la căsătorie pe care trebuie să îl respecte toate statele europene apare în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la Articolul 12, sub următoarea formulă – Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.” Per total, 30 de ţări de pe continent (23 din UE) oferă un cadru legal pentru cuplurile de același sex (dintre acestea, Polonia și San Marino oferă cel mai limitat cadru legal, recunoscând doar anumite drepturi derivate din coabitarea neînregistrată civil a cuplurilor). Două ţări UE – Slovacia și România – nu oferă niciun fel de recunoaștere legală, iar alte trei ţări UE care de asemenea nu oferă statut legal cuplurilor homosexuale au și interdicţii constituţionale împotriva căsătoriei homosexuale – Bulgaria, Lituania, Letonia. Aceeași Convenţie apără însă și dreptul universal la respectarea vieţii private şi de familie. Ceea ce îi face pe unii să se întrebe de ce este căsătoria lăsată la reglementarea fiecărui stat, în timp ce dreptul la respectarea vieţii private și de familie, nu. Care este diferenţa dintre aceste drepturi? Deși toate fac parte din Convenţia Drepturilor Omului, unele sunt doar drepturi civile și altele drepturi fundamentale?

Pe acest subiect am stat de vorbă cu un expert în domeniu, care, din cauza caracterului delicat al subiectului, ne-a rugat să îi păstrăm anonimatul. El ne-a explicat că dreptul la căsătorie între un bărbat și o femeie (art. 12), dreptul la viaţă privată și viaţă de familie (art. 8) sunt drepturi pe care în mod obligatoriu statele trebuie să le recunoască și cărora să le asigure respectarea. „Când a spus că lasă la aprecierea statelor reglementarea căsătoriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus de fapt că statele au marjă de apreciere atunci când este vorba de reglementarea unor diferenţe de tratament dintre un cuplu heterosexual și unul homosexual în domeniul căsătoriei”. Iar motivul pentru care statelor le este recunoscută o marjă de apreciere în acest domeniu este că noţiunea de căsătorie ridică probleme morale și etice delicate, influenţate mult de cultură și de tradiţie și nu există un consens la nivel european în acest aspect.

Se consideră că statele sunt cele mai în măsură să evalueze și să răspundă nevoilor societăţii, să decidă în materie de politică socială, pentru că sunt aspecte ce ţin de identitatea unui popor.

Pentru a determina întinderea acestei marje se iau în considerare o serie de factori, așa cum au demonstrat-o deja numeroase cazuri în care statele au fost date în judecată de cupluri gay pentru nerespectarea drepturilor. „Atunci când un aspect de o deosebită importanţă al existenţei sau identităţii unei persoane este în joc, marja acordată statului va fi restrânsă. (…) Atunci când, în schimb, nu există un consens între statele membre ale Consiliului Europei cu privire fie la importanţa relativă a interesului în joc, fie la mijloacele cele mai adecvate pentru a-l proteja, mai ales când cazul ridică probleme morale și etice delicate, marja de apreciere va fi mai largă. (…) Marja va fi de asemenea mai amplă atunci când statul trebuie să realizeze un just echilibru între interesele private și publice concurente sau între drepturile garantate de Convenţie care se află în conflict” (Cazul Hämäläinen împotriva Finlandei, hotărâre definitivă dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în data de 16 iulie 2014).

Dar oare dreptul respectării vieţii de familie nu derivă direct din dreptul la căsătorie, astfel încât să trebuiască să se aplice aceeași marjă de apreciere, fie ea strictă ori largă? „Confuzia poate veni din reglementarea definiţiilor în Constituţia României, unde spune că «familia se întemeiază pe căsătoria …». E mai clară modalitatea de reglementare a drepturilor în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 12 și art. 8)”, ne explică expertul cu care am discutat. Astfel, da, dreptul la viaţa de familie poate deriva din căsătorie, dar nu în mod necesar. „Viaţa de familie este o noţiune autonomă în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și decurge din existenţa unei legături reale și apropiate între mai multe persoane. Sfera de aplicare a dreptului este mult mai largă, independentă de legătura juridică a persoanelor în cauză. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), când decide dacă într-o cauză s-a respectat sau nu acest drept, se uită dacă în mod concret, raportat la circumstanţele de fapt, la legăturile dintre cei implicaţi se poate reţine, de facto, că ei erau o familie (persoane care convieţuiesc o perioadă lungă de timp, copii din afara căsătoriei în relaţie cu părinţii vitregi etc.). Altfel spus, căsătoria este doar una din modalităţile prin care poate lua naștere o viaţă de familie.” Prin urmare, CEDO apără acest drept universal la viaţa de familie, dar lasă ca statele să își reglementeze propriile legislaţii atunci când vine vorba de căsătoria gay.

Curtea Constituţională a României (CCR) se aliniază acestor principii. În luna iulie a acestui an CCR a admis sesizarea cu privire la dreptul de liberă circulaţie şi şedere a persoanelor de acelaşi sex căsătorite, în spiritul deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), în cazul cuplului gay Coman-Hamilton. În motivarea acestei decizii, CCR spune că „Aplicând cele dispuse de instanţa europeană în interpretarea normelor europene, Curtea Constituţională constată că relaţia pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noţiunii de „viaţă privată”, precum și a noţiunii de „viaţă de familie”, asemenea relaţiei stabilite într-un cuplu heterosexual, fapt ce determină incidenţa protecţiei dreptului fundamental la viaţă privată și de familie, garantat de art.7 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, de art.8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale și de art.26 din Constituţia României.”

Aplicând cele dispuse de instanţa europeană în interpretarea normelor europene, Curtea Constituţională constată că relaţia pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noţiunii de „viaţă privată”, precum și a noţiunii de „viaţă de familie”.

Mai este de reţinut și faptul că jurisprudenţa CEDO se află în permanentă modificare, pentru a se mula pe schimbările sociale și culturale. „În ultima perioadă CEDO a avut o jurisprudenţă bogată și uneori chiar diferită de cea anterioară, în ceea ce privește recunoașterea unor drepturi pentru persoanele LGBT. Am observat totuși că, în ceea ce privește obligaţia statelor de reglementare a căsătoriilor gay, jurisprudenţa a rămas constantă în sensul că nu există o asemenea obligaţie”, ne mai lămurește expertul. Cu toate acestea, am putea spune că direcţia în care se merge este destul de clară, pentru că, deși nu există nicio lege care să-i ceară unui stat să recunoască căsătoriile homosexuale, un raport avizat în 2003 de Parlamentul European le cerea statelor membre „să elimine toate formele de discriminare împotriva homosexualilor, legislative sau de facto, în special cu privire la căsătorie și adopţie”. Ideea a fost reiterată și într-un alt raport privind drepturile omului, avizat de Parlamentul European în 2015, care, printre altele, le recomanda statelor membre să ia act de legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex într-un număr din ce în ce mai mare de ţări și încuraja instituţiile UE și statele membre să reflecte în continuare la chestiunea recunoașterii căsătoriilor sau a parteneriatului civil între persoane de același sex ca la o problemă politică, socială și de drept civil. Deși recomandările făcute în aceste rapoarte nu au caracter obligatoriu, ele definesc tendinţa în care se dorește ca lucrurile să evolueze la nivelul UE.

Homosexualitatea în România

În acest context, România vine cu istoria atitudinii refractare a populaţiei nu doar faţă de dreptul homosexualilor la nediscriminare, ci chiar faţă de drepturile omului în general. Prof. univ. dr. Dumitru Borţun, SNSPA, ne aduce aminte, într-un interviu pe care l-am realizat pe această temă, că la momentul adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în 1948, „într-o epocă în care protecţia acordată de Biserică se diminua, cea acordată de principii şi de nobilii suzerani dispărea, iar individul rămânea vulnerabil, o victimă virtuală a tuturor abuzurilor de putere pe care ni le putem imagina”, România, alături de Uniunea Sovietică, Republica Sud-Africană şi Arabia Saudită, a făcut parte dintre ţările care s-au abţinut de la adoptarea Declaraţiei.

Aceasta se întâmpla la relativ scurt timp după ce homosexualitatea ajungea, pentru prima dată în istorie, subiect de dezbatere în Parlamentul României, în 1936, când în Codul Penal se introducea faimosul Articol 200care pedepsea relaţiile homosexuale cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Până atunci funcţionase Codul Penal promulgat de Alexandru Ioan Cuza în 1864, după model francez, în care nu se făceau diferenţe în tratamentul relaţiilor heterosexuale sau homosexuale.

Articolul 200 a rămas în picioare până de curând, strângând astfel în spate zeci de ani de persecuţii împotriva homosexualilor, în special în timpul regimului comunist. Abia în anul 2001, articolul a fost abrogat de către guvernul Năstase, la presiunile internaţionale și în pofida Bisericii Ortodoxe Române, care prin PF Teoctist și-a exprimat „mâhnirea și îngrijorarea” pe care o producea intenţia de abrogare a Articolului 200 privitor la „practicile contra firii”. La momentul respectiv, România era singura ţară din Europa, alături de Macedonia și Bosnia, care mai incrimina homosexualitatea și deja se avea în vedere aderarea la UE.

După acel hop, România a făcut modificări semnificative ale legislaţiei privind drepturile LGBT, punându-se în aplicare pe scară largă legi antidiscriminare și introducându-se legi care sancţionează infracţiunile motivate de homofobie. Noul Cod Penal, de exemplu, intrat în vigoare în februarie 2014, incriminează instigarea la discriminare și califică motivarea unei infracţiuni pe bază de orientare sexuală drept circumstanţă agravantă (Articolul 77).

Cu toate acestea, în momentul de faţă, cuplurile gay nu se pot căsători, legislaţia românească nu recunoaște nicio formă de uniune civilă între persoane de același sex și interzice recunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex sau a uniunilor civile încheiate legal în străinătate.

Constituţia României definește în Articolul 48 familia ca fiind bazată pe căsătoria liber consimţită „între soţi”, fără a specifica sexul acestora. Însă legislaţia în vigoare la acest moment nu lasă loc de interpretare la Starea Civilă – Articolul 256 din Codul Civil definește căsătoria drept „uniunea liber consimţită între un bărbat și o femeie, încheiată în condiţiile legii”. Astfel, sub această Constituţie și acest Cod Civil, niciun cuplu de homosexuali nu s-a căsătorit și nu se poate căsători în România. De aici derivă și faptul că homosexualii nu pot adopta copii în cuplu, din moment ce nu sunt recunoscuţi legal ca o familie. Legea 273/2004 privind procedura adopţiei în România nu prevede însă condiţia de a fi heterosexual în dreptul adoptatorului, prin urmare un homosexual ar putea pretinde să adopte un copil de unul singur.

Un referendum cu cântec

În 2016, Coaliţia pentru Familie, descrisă cainiţiativă civică fără personalitate juridică, independentă de orice partid politic și neafiliată confesional”, dar din care fac parte aproape numai organizaţii cu afilieri religioase sau la cauze de morală religioasă (dintre care, conform unor jurnaliștiunele par să aibă legături atât cu organizaţii rusești care susţin Biserica Ortodoxă și promovează idei naţionaliste, cât și cu organizaţii conservatoare americane) – a strâns trei milioane de semnături pentru a se revizui Constituţia în scopul eliminării exprese a posibilităţii legiferării căsătoriilor gay. Ceea ce ne aduce în prezent în situaţia unei puternice dezbinări sociale, în care bulele de pe Facebook își aruncă săgeţi veninoase unele spre altele, fără ca vreuna să reușească să penetreze scutul celeilalte și să reușească să schimbe vreo părere. Nu e de mirat că vorbele de ocară și înjosire aruncate atât de „drept-credincioși”, cât și de „marii iluminaţi” ai societăţii nu au dus la altceva decât la acutizarea sentimentelor de izolare, neînţelegere, cinism, disperare și poate chiar ură unii faţă de alţii. Magnitudinea momentului a împins reacţiile spre paroxism, iar în acest moment dialogul pare imposibil. Problema este că fiecare are o parte de dreptate.

Este acest referendum degeaba? Pentru moment, practic, da, având în vedere legislaţia în vigoare din România. Din ziua în care vom avea o nouă Constituţie nu se va schimba practic nimic pentru familiile homosexuale sau heterosexuale din România. Pentru viitor însă, nu este degeaba, deoarece Codul Civil se poate schimba fără o consultare publică, lăsând astfel textul constituţional referitor la căsătoria „între soţi” descoperit. Schimbarea cu „între un bărbat și o femeie” ar clarifica textul, scoţând căsătoria gay în afara oricărei discuţii. Cei care susţin că textul a fost deja clarificat de către judecătorii Curţii Constituţionale în Decizia nr. 580 din 20 iulie 2016 asupra iniţiativei legislative se înșală. Deși judecătorii explică negru pe alb că „Este evidentă componenta biologică ce a fundamentat concepţia legiuitorului constituant în privinţa căsătoriei, fiind fără îndoială că aceasta a fost privită ca uniunea dintre un bărbat și o femeie”, aceasta nu echivalează cu judecarea unei speţe de clarificare a textului constituţional. Întrebat dacă Codul Civil, în cazul în care s-ar schimba în sensul recunoașterii căsătoriilor gay, nu ar intra în neconstituţionalitate având în vedere clarificarea făcută de CCR, expertul nostru legal ne lămurește că nu. „Sunt obligatorii doar deciziile prin care CCR admite o excepţie de neconstituţionalitate și declară un text neconstituţional sau dă o decizie de interpretare a unui text în sensul constituţional. Decizia 580 din 20 iulie 2016 este o decizie prin care CCR s-a pronunţat asupra îndeplinirii condiţiilor pentru revizuirea Constituţiei. Interpretarea dată în cadrul ei nu este obligatorie așa cum este obligatorie decizia prin care se declară neconstituţional un text. Dacă Codul Civil ar reglementa căsătoriile gay și CCR ar fi sesizată acum cu privire la constituţionalitatea normei, ar judeca pentru prima dată o asemenea problemă și ar putea interpreta altfel.”

Pentru mulţi dintre români, un risc mic ca scenariul de mai sus să devină realitate este destul pentru a merge la vot. Mai ales atunci când există libertate și avem dreptul de a face acest lucru fără a încălca drepturile altora. Pentru că, da, deși campania pro-referendum a fost criticată în presa naţională, precum și de organizaţii neguvernamentale care apără drepturile persoanelor LGBT, precum ACCEPT și MozaiQ, că încearcă să restrângă drepturile comunităţii gay, acesta este pur și simplu un neadevăr.

Modificarea Constituţiei nu ar restrânge drepturi existente”, ne asigură expertul legal, în concordanţă cu Decizia CCR asupra iniţiativei, care spune iarăși negru pe alb că „aceasta nu este de natură să facă să dispară sau să înlăture, elimine ori anuleze instituţia căsătoriei. De asemenea, toate garanţiile dreptului la căsătorie, astfel cum sunt consacrate în textul constituţional de referinţă, rămân neschimbate. Prin înlocuirea sintagmei «între soţi» cu sintagma «între un bărbat și o femeie» se realizează doar o precizare în privinţa exercitării dreptului fundamental la căsătorie, în sensul stabilirii exprese a faptului că aceasta se încheie între parteneri de sex biologic diferit, acesta fiind, de altfel, chiar semnificaţia originară a textului.

Totodată, judecătorii CCR menţionează că „Art. 48 din Constituţie consacră și protejează dreptul la căsătorie şi relaţiile de familie rezultând din căsătorie, distinct de dreptul la viaţă familială/respectarea și ocrotirea vieţii familiale, cu un conţinut juridic mult mai larg, consacrat și ocrotit de Art. 26 din Constituţie”, așa cum am explicat și în acest articol deja. Concluzia este că, prin această schimbare, nu se încalcă dreptul la viaţă de familie și la viaţă privată al nimănui.

Însă este adevărat că referendumul ar preveni posibile drepturi viitoare. O decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în cazul Oliari (2015), obligă toate statele membre la o formă de recunoaștere legală a relaţiilor homosexuale. Căsătoria nu este o formă de recunoaștere obligatorie, dar în viziunea europeană este de dorit. Ţările care însă nu optează pentru asta sunt obligate să adopte alte forme de recunoaștere legală, cum ar fi parteneriatele civile. În exact acest sens și Curtea Constituţională a României menţionează în motivarea la cazul Coman-Hamilton că „Bucurându-se de dreptul la viaţă privată și de familie, persoanele de același sex, care formează cupluri stabile, au dreptul de a-și exprima personalitatea în interiorul acestor relaţii și de a beneficia, în timp și prin mijloacele prevăzute de lege, de o recunoaștere legală și judiciară a drepturilor și îndatoririlor corespunzătoare”. Acest referendum ar scoate deci, de pe listă posibilitatea recunoașterii căsătoriei homosexuale, ceea ce după cum am clarificat deja, este în perfectă armonie cu dreptul internaţional, fiindcă mariajul între persoanele de același sex nu este un drept fundamental al omului. Pe de altă parte însă, nu ar fi nici o schimbare definitivă. Dacă, peste 20 de ani, atitudinea societăţii se va fi schimbat și se va naște o nouă iniţiativă cetăţenească care să schimbe Constituţia pentru permiterea căsătoriei homosexuale, și aceea va fi o iniţiativă la fel de legală și încadrată în normele democratice cum este și aceasta. De aceea, cei care cer boicotarea acestui referendum, ca și cum dreptul a 3 milioane de oameni de a-și exprima voinţa nici nu contează, fac mai mult rău democraţiei decât avertizează ei cu privire la referendum.

Căsătoria nu este o formă de recunoaștere obligatorie, dar în viziunea europeană este de dorit. Ţările care însă nu optează pentru asta sunt obligate să adopte alte forme de recunoaștere legală, cum ar fi parteneriatele civile.

Odată cu exprimarea acestui vot, România nu se întoarce în Evul Mediu. România era deja în mileniul trei când încă incrimina homosexualitatea. Trebuie să fim puţin mai realiști cu stadiul la care ne aflăm. Dreptul internaţional dă voie fiecărui stat să legifereze căsătoria homosexuală tocmai pentru că ţine cont de mentalitatea colectivă și de riscurile la care chiar persoanele homosexuale ar fi expuse într-un context ca România anului 2018. Anul trecut, un sondaj al Pew Research Center făcut în ţările ortodoxe din estul Europei a arătat că doar 26% dintre români sprijină legalizarea căsătoriilor gay, iar în rândul tinerilor între 18 și 34 de ani procentul crește la 33%. Cam câţi români din cele 85 de procente, conform statisticilor interne, care se opun căsătoriilor gay ar fi realist să-i punem pe seama campaniilor braţului civic-politic, dacă l-am putea numi așa, al organizaţiilor care susţin agende creștine? Sau al rușilor? Nu cred că acele campanii vădit manipulatoare, mincinoase, care incită la frică și la ură au reușit să convingă prea mulţi adepţi ai taberei-boicot. Ele sunt gândite ca, într-un vid de informare critică, dar și de dezbatere reală și constructivă, să hrănească atitudini deja existente. Iar în această situaţie, injuriile nu o să ajute pe nimeni să își schimbe părerea.

Pe fond, povestea referendumului este deja depășită. Faptul că fiecare are libertatea să voteze conform cu propria conștiinţă nu este o chestiune discutabilă. În plus, este evident că societatea din România nu își dorește căsătorii gay și, dacă nu ne-a fost de folos concluzia oferită gratis de cei de la Pew anul trecut, acum, după ce vom fi plătit niște zeci de milioane de euro pe referendum, ni se va confirma același lucru. Ce este mai important acum e cu ce rămânem. Cum mergem mai departe. Cum se va putea realiza împăcarea în societate după ce referendumul a scos tot ce era mai rău în psihologia românească. „Nu știu”, spune prof. univ. dr. Dumitru Borţun. „Pe termen lung, îmi pun speranţe în educaţie, în capacitatea şcolii româneşti să facă ceea ce nu a făcut până acum: să scoată pe scară largă oameni cu un frumos caracter moral, buni cetăţeni şi capabili să înveţe toată viaţa, şi după terminarea şcolii. Asta ar însemna gândire critică, respect pentru semeni, capacitate de a dialoga argumentat. Şcoala nu trebuie să le spună tinerilor în ce să creadă, ci să-i înveţe cum să-şi comunice credinţa.” Cu toţii trebuie să învăţăm cum să ne comunicăm credinţele, creștinii cum să nu discrimineze pe bază de orientare sexuală și cum să respecte demnitatea umană și dreptul la viaţă privată al homosexualilor, chiar dacă se opun căsătoriei lor, iar homosexualii și activiștii pentru drepturile lor să își ceară drepturile civile de care au nevoie, acceptând că dreptul la căsătorie nu este recunoscut ca drept uman fundamental, iar unde simt că sunt nedreptăţiţi să își prezinte argumentele în maniere care să convingă. Până la urmă, cu toţii avem dreptul de a ne exprima și nevoia de a fi ascultaţi.