Disputa dintre Madrid și Barcelona se înteţește. Se ajunge într-un punct însărcinat cu amintiri istorice de suprimare și violenţă pentru catalani – suspendarea autonomiei.

Cu jumătate de gură, guvernatorul Barcelonei a declarat independenţa, iar când a primit directivă de la Madrid să ia o atitudine clară pe subiect, acesta a cerut în schimb negocieri. Obţinerea acestor negocieri, în urma cărora Catalonia ar beneficia de un grad de autonomie mai mare, în special fiscală, a fost miza întregului efort de organizare a referendumului pentru independenţă. Însă, având în vedere că organizarea votului a fost ilegală și neconstituţională, Madridul nu se vede în niciun fel constrâns să accepte aceste negocieri, deși ar fi drumul cel mai scurt spre calmarea situaţiei. În schimb, a anunţat activarea Articolului 155 din Constituţia Spaniei, prin care se poate suspenda autonomia regiunii.

Mai concret, guvernul de la Madrid a decis deja într-o ședinţă extraodinară a Parlamentului că va demite cabinetul președintelui Puigdemont, va prelua controlul asupra finanţelor catalane, a poliţiei locale şi a radioteleviziunii publice din Catalonia, nu va dizolva Parlamentul, dar va limita funcţiile acestuia şi îi va retrage competenţa de a alege un nou președinte al Cataloniei, iar în cel mult şase luni va organiza alegeri regionale anticipate. Decizia mai trebuie aprobată de Senat. În Barcelona s-au strâns 450.000 de persoane să protesteze. „Timpul dialogului a trecut, e timpul pentru independenţă”, se striga pe străzi.

Experiment nou în Spania

Liderul catalan Puigdemont se găsește într-o poziţie imposibilă. A blufat și a pierdut, iar consecinţele acestui joc îi vor afecta pe cetăţenii Cataloniei, pe care i-a impulsionat să ceară independenţa, pe cetăţenii Spaniei, care nu vor divizarea ţării, și pe cetăţenii europeni, care nu prea știu ce să creadă, dar din ce văd la știri au impresia că în orice zi Uniunea Europeană stă să se destrame. Puigdemont nu își mai poate retrage referendumul ca și cum ar fi făcut un porcușor bun de șters cu guma. Nici nu poate renunţa deodată la propovăduirea cauzei, pentru că și-ar semna propriul deces politic în Parlamentul catalan. Așa că face ce i-a mai rămas, pune și mai multe paie pe foc, refuzând să accepte „măsurile ilegale” luate de guvernul spaniol. Nu știm cum sunt ilegale și în același timp constituţionale, dar nu mai contează când emoţiile sunt mari și amintirile – dureroase.

„Este cel mai grav atac împotriva instituţiilor și a cetăţenilor din Catalonia de după dictatura militară a lui Francisco Franco. (…) Cer Parlamentului să convoace o sesiune plenară în cursul căreia noi, reprezentanţii suveranităţii cetăţenilor, vom putea decide cu privire la această încercare de a lichida guvernul nostru și democraţia noastră și să acţionăm în consecinţă”, a declarat liderul catalan Carles Puigdemont, la televizor. Urmează să le mai ceară oamenilor să se pregătească să apere cu orice cost instituţiile regionale.

Steagul Cataloniei independente flutură de la balcoane, în Barcelona.

Experţii în drept nu se pun de acord asupra libertăţii de manevră conţinută în Articolul 155 din Constituţia Spaniei, articol care nici nu a mai fost invocat până acum, pentru a avea o minimă experienţă. Articolul susţine că, dacă „o comunitate autonomă nu își împlinește obligaţiile impuse prin Constituţie și alte legi sau acţionează într-un fel care prejudiciază serios interesele generale ale Spaniei”, atunci guvernul poate să ia „toate măsurile necesare”, cu aprobarea Senatului, care trebuie să definească sensul practic al legii. Fernando Álvarez-Ossorio, profesor de drept constituţional, spune că Articolul 155 este diferit tehnic de conducerea directă impusă de guvernul britanic asupra Irlandei de Nord în diferite perioade până în 2007, pentru că autonomia Cataloniei nu va fi suspendată oficial, instituţiile regiunii vor continua să funcţioneze, dar sub comanda guvernului central.

Dar, indiferent de argumentele legale, evoluţia crizei va ţine foarte mult de reacţia forţelor pro-independenţă. Guvernul speră că, după trecerea poliţiei locale sub comandamentul Madridului, orice tentative de revoltă vor fi rapid dispersate. Însă nici la referendum poliţia locală nu a acţionat în vreun fel care să îi încurce pe alegători. Poliţia regională este condusă de Josep Lluís Trapero, care este deja pus sub acuzaţie tocmai pentru pasivitatea de care au dat dovadă subordonaţii săi în ziua referendumului. La fel, conducerea Televiziunii Catalane, TV3, l-a avertizat pe Mariano Rajoy că „nu îi va fi ușor” să preia controlul presei catalane, scrie RFI. Însă și procurorul general al Spaniei a avertizat că, dacă se mai pregătește vreun pas în direcţia unei rebeliuni, este pregătită deja plângerea penală împotriva membrilor guvernului de la Barcelona pentru rebeliune contra autorităţilor. Pe scurt, membrii guvernului lui Carles Puigdemont sunt ameninţaţi cu închisoarea până la 30 de ani dacă se opun demiterii cabinetului.

Un vis pentru destrămare

În tot acest timp, liderii europeni, în frunte cu Angela Merkel, nu s-au pronunţat deloc pe subiect, părând parcă să spere că, dacă problema e invizibilă pentru ei, atunci e invizibilă pentru toată lumea. Din postura de lideri informali ai UE, Merkel și Macron își pot permite o astfel de atitudine. Însă liderii formali ai Uniunii, nu, mai ales că Puigdemont și ai lui au făcut mai multe apeluri, sperând să obţină o reacţie pozitivă. Antonio Tajani, președintele Parlamentului European, s-a exprimat însă împotriva separatiștilor.

„Atunci când unii seamănă discordie, ignoră cu bună știinţă legile, este necesar să fie reamintită importanţa statului de drept. (…) Nimeni în Uniunea Europeană să nu își imagineze că încalcă legile care au fost adoptate de toţi. (…) A venit timpul să ne reamintim, în aceste vremuri în care egoismele naţionaliste înguste ies la suprafaţă (…), că prosperitatea tuturor îi ajută, de asemenea, pe cei care contribuie cel mai mult”, a subliniat președintele Parlamentului European într-un discurs primit cu ovaţii în picioare. În intervenţia sa, și președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a reiterat că „statul de drept (…) ne permite să trăim împreună, într-o coexistenţă armonioasă și în respectul diferenţelor noastre”. Lucrurile par deci destul de simple de la nivel european – catalanii s-au hotărât că nu mai recunosc Constituţia ţării, plasându-se în ilegalitate și căutând să distrugă posibilităţile de a mai putea coexista armonios cu Madridul.

Concret, de vină pentru această situaţie ar fi „populiști și naţionaliști care investesc timp și bani pentru a ne diviza. Ar face mai bine să acţioneze pentru concordie. (…) De prea multe ori în trecut, perspectiva de a schimba graniţele a fost prezentată ca un panaceu divin și s-a transformat într-un haos infernal”, a mai spus Tajani. Din nefericire, acest discurs de blamare generalizată a naţionalismului s-ar putea mai degrabă să le dea apă la moară celor care caută să împingă naţionalismul de la centru spre extreme. Ernest Gellner, filozof și antropolog, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni în studierea naţionalismului, explica naţionalismul ultimilor 100 de ani cu ajutorul unei scări valorice, în care la un capăt era naţionalismul urât, xenofob, manipulator și mistificator, iar la celălalt capăt era naţionalismul modernizator, eliberator, deschis spre lume. Fiecare mișcare naţionalistă are personaje de la ambele extreme și natura ei depinde de proporţia mixului. Pe de o parte, mișcarea naţionalistă catalană este civică, nonviolentă și așteaptă cu nerăbdare să se deschidă lumii, pe de altă parte este etnică și pune cu pasiune accent pe istoria, cultura și limba catalană, scrie The Guardian.

1,4 milioane de oameni au participat la un miting de susţinere a independenţei Cataloniei, de Ziua Naţională a Cataloniei, în septembrie 2015.

Odată independentă, fără îndoială Catalonia ar rămâne strâns legată de Spania, atât din raţiuni economice, cât și culturale, și s-ar deschide cât mai repede Europei și lumii, în general. Nimeni nu și-ar dori rămânerea regiunii în afara UE, deși nimeni nu ar fi încântat de ce s-a întâmplat. Deci, până la urmă, de ce am avea o problemă cu independenţa Cataloniei? State mult mai mici, precum Belgia, Olanda, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Irlanda, Finlanda, Norvegia etc. s-au împins singure din burta statelor-naţiuni mai mari și ale imperiilor. Catalonia a pierdut trenul când a picat regimul lui Franco, în 1976. De ce ar fi o problemă să o facă acum? Pentru Uniunea Europeană, motivaţia este o mare problemă.

Vrem, vrem, vrem autonomie

Independenţa Cataloniei ar fi un semn al timpului, un motiv în plus pentru care liderii europeni nu vor să facă mare tam-tam pe tema asta. Săptămâna trecută, italienii din regiunile Lombardia și Veneto au votat și ei, într-un referendum strict consultativ, pentru o autonomie sporită. În Veneţia, 98% dintre cei consultaţi, la o participare de peste 57%, s-au pronunţat în favoarea unei autonomii financiare lărgite. În Lombardia, 95% din participanţii la vot s-au pronunţat și ei pentru o autonomie fiscală mai mare, dar la o participare de numai 39%. La fel ca în Catalonia, e vorba de cele mai bogate provincii ale ţării, care, de ani de zile, se plâng că duc în spinare zonele sărace ale sudului, scrie DW.

„Într-o lume în care orice discurs politic conţine obligatoriu termenul «prosperitate», este de înţeles că anumite comunităţi par hotărâte să caute o mai mare prosperitate pe cont propriu… Dacă înţelegem bine problema, nu asistăm astăzi la balcanizarea Europei sau, cu alte cuvinte, la surescitarea naţionalismelor locale, ci mai curând la atrofierea sentimentului de responsabilitate faţă de naţiunile constituite și fixate prin norme internaţionale în ultimul secol”, scrie DW. Or, pentru politica europeană, această constatare este o catastrofă. Integraţionismul european funcţionează pe dos – eliminarea graniţelor naţionale și slăbirea naţiunii ca orizont politic, pentru ca media economică pe tot grupul să crească. Ce se întâmplă la nivel „micro”, în interiorul unor ţări, se întâmplă și la nivel „macro”, la nivelul Uniunii Europene, cu unele ţări supărate că ele contribuie mai mult la ridicare mediei ca alte ţări și cu alte ţări supărate că rămân mereu la coadă. La nivel micro, ieșirea Cataloniei din Spania reflectă ce se întâmplă la nivel macro cu ieșirea Marii Britanii din UE.

Când privim acum lucrurile, ne dăm seama că era inevitabil ca politica integraţionismului european să nu genereze asemenea mișcări centrifuge, apărute în multiple forme. Până recent, se credea că globalizarea va aduce uniformitate, iar hegemonia marilor puteri unite prin comerţ liber va împinge la periferie statele-naţiuni, care umblă după dezbinare. Însă efectul pare să fie mai degrabă invers. Sentimentul de colonie a fost tot mai tare resimţit din cauza impactului profund inegal al globalizării capitalismului și dezvoltării tehnologiei. Cei dominaţi de ideea prosperităţii, a materialismului radical simt că trebuie să stea pe loc de dragul celor de pe urmă, iar cei de pe urmă refuză și ei această favoare făcută în bătaie de joc. Cuplată cu o lipsă acută de leadership politic, care să înţeleagă ce se întâmplă, situaţia de faţă poate fi numai începutul proliferării strigătelor pentru autonomie și independenţă.