Ororile oprite în timp ca mărturii le induceau celor din a doua categorie o desolidarizare de specia umană, o înstrăinare de toate zbaterile, luptele și justificările ei „înălţătoare“ pentru crimă. Mie îmi rămăsese doar speranţa într-o lume supraumană.
De ultimele execuţii de la Auschwitz ne desparte un interval cât o viaţă de om, dar melancolia despre care vorbesc vine din senzaţia că lecţiile istoriei ar putea rămâne, mai departe, neînţelese. Că omul se va afla mereu, în mod fatal, „sub vremi“, cum spunea cronicarul[1]. Probabil că astfel se explică revenirea difuză în actualitate a unora dintre convingerile și atitudinile care au condus la două războaie mondiale, puzderie de războaie locale, Războiul Rece și scindările teritoriale ale unor ţări, Holocaustul, Gulagul etc. Întrebarea este cum am putea să devoalăm pericolul ce rezidă în aceste convingeri și atitudini, astfel încât să depășim redutabilele bariere de generaţie și de etapă social-istorică și să împiedicăm repetarea greșelilor trecutului sau inventarea altora similare?
Pentru început, e necesar să pricepem, măcar parţial, cum s-a format mentalitatea epocii care a favorizat apariţia atrocităţilor din secolul al XX-lea.
Culoarea locală europeană
Numai reconstituind și pătrunzând în spiritul vremii, în ceea ce literaţii numesc „culoarea locală“, vom avea fundalul pe care să așezăm apoi elementele unui tablou complex și întunecat, care a marcat generaţii întregi. „Culoarea locală“ se referă la acele mentalităţi care, prin medieri culturale și psihosociale absconse, au condus la fenomene de tipul Auschwitz sau la pogromul de la Iași. Și ceea ce ne va preocupa în special va fi să surprindem acele fuziuni nefirești ale concepţiilor creștine cu mentalitatea antisemită și, privind mai amplu, cu mentalitatea xenofobă, șovină, intolerantă la nivel de masă.
Mentalităţile colective sunt ansambluri de opinii, convingeri, credinţe și prejudecăţi ce influenţează gândirea grupurilor umane, a etniilor, a popoarelor[2]. Ele se transmit prin tradiţie, prin imitarea unor persoane-reper, prin identificarea cu anumite grupuri ori generaţii anterioare, dar și prin fenomenul de contagiune – adică de inducere nonraţională a unor trăiri mobilizatoare în mulţimi de oameni[3]. Individul acceptă influenţele sosite pe aceste căi pentru că ele îi dau un sentiment de apartenenţă la colectivitate, de asemănare cu apropiaţii, de completare a identităţii proprii.
Problema cu mentalităţile colective este că, deși includ și elemente benefice, acestea conţin și elemente nocive în plan social și individual. Cât de înălţător și patriotic sună, de pildă, versurile lui George Coșbuc, cu care rezonăm noi, românii: „Sunt suflet în sufletul neamului meu / Și-i cânt bucuria și-amarul / În ranele tale durutul sunt eu, / Și-otrava deodată cu tine o beu / Când soarta-ţi întinde paharul.“[4] În schimb, versurile lui Radu Gyr le pot stârni simpatii doar unora, în timp ce majoritatea va resimţi violenţa din ele: „Sfântă tinereţe legionară, / Zidim biserici, stăm viteji în închisori, (…) / Pentru cei viteji zidim altare, / Și–avem doar gloanţe pentru trădători.“[5]
Viciile formării identităţilor naţionale
În perioada constituirii și rearanjării teritoriale a statelor naţionale în Europa (între secolele al XVIII-lea și al XX-lea), mentalităţile epocii erau tributare procesului de formare a identităţilor naţionale. Se căutau, uneori cu obstinaţie și sub imperiul necesităţii, elemente specifice, calităţi unice, distincţii cu orice preţ faţă de vecini (de obicei, inimici), faţă de alte state, continente, rase, etnii, limbi, religii etc[6]. Au fost „resuscitate“ credinţe ancestrale, mitologii ale popoarelor, vechi sărbători, cutume și ritualuri, înţelepciuni și misticisme, folclor[7] și magie.
Așa cum era de așteptat, au apărut denaturări, exagerări și dispute pe seama paternităţii unor creaţii: de la originea specialităţilor culinare precum micii, sarmalele, ori tsatsiki, la originea Mioriţei, a polkăi, a cravatei, a stiloului ori a lui Marco Polo. Altfel spus, s-a căutat puritatea identitară acolo unde era imposibil de găsit, într-o lume devenită eteroclită prin secole de convieţuire a etniilor, raselor și popoarelor diferite.
Astfel, o explicaţie pentru perceperea negativă a evreilor în epocă se poate găsi în contextul în care se căutau ori se fabricau „rădăcini“ cât mai viguroase și pure ale statelor-naţiuni, care să justifice, eventual, și revizionismul. Figura „evreului rătăcitor“ era mai veche în literatură și în mentalul colectiv[8], însă, pe fondul construcţiei „caselor“ europene ale popoarelor, un popor fără o astfel de casă devenea, mai mult chiar decât vecinii, un inamic, un virus al impurităţii identitare. Scriitorul evreu de expresie franceză Albert Cohen sugerează că în întreaga Europă exista un antisemitism difuz, poate că tot prin contagiune și imitaţie răspândit între popoare[9]. De asemenea, scriitorul evreu Benjamin Fondane remarca, în perioada persecuţiei din al Doilea Război Mondial, acea „răceală de gheaţă arctică a naţiunilor“[10], nu doar a naziștilor.
Era iraţionalului colectiv
Carl Gustav Jung sesiza irumperea neașteptată, în secolul al XX-lea, a inconștientului colectiv, a iraţionalului bazat pe tradiţii păgâne, medievale ori antice și pe vechi dispute, pe misticism și pe mesianism etnic: „Se considera chiar că războiul între naţiuni civilizate nu poate fi decât un basm, fiind cultivată opinia că în această lume raţională, internaţional organizată, o asemenea oroare ar fi practic imposibilă. Iar ceea ce a urmat după război a fost un adevărat dans al vrăjitoarelor: răsturnări fantastice, schimbări de graniţe, recăderi de ordin politic în modele medievale și antice, state care înghit popoare și întrec cu mult în pretenţiile lor absolutiste, totalitare, toate tentativele teocratice anterioare de acest fel, prigoniri ale creștinilor și evreilor, asasinate politice în masă…“[11]
Mentalităţi justificatoare
Obsesia purităţii etnice, a suprapunerii exacte a etniilor cu naţiunile, cu teritoriul statului și cu perimetrul vorbirii unei limbi era o utopie din punct de vedere sociologic. Totuși, sub contagiunea ei s-a articulat mentalitatea beligerantă a ţărilor implicate în cele două sângeroase războaie mondiale, în revizuiri teritoriale, epurări, deportări, genociduri.
Germanii, care păreau să-și asume o vocaţie belicoasă istorică, își expandau mentalitatea aceasta prin câteva ingrediente culturale: antropologia rasistă, teoria lui Oswald Spengler privind spaţiul vital, tradiţia teutonă, mitologia păgână ariană, filosofia lui Nietzsche despre Supraom, „voinţa de putere“ și „morala stăpânilor“ versus „morala sclavilor“. Această mentalitate le justifica nu doar purificarea etnică, ci și pretenţiile imperialiste.
La resorturile identitare ale antisemitismului se adăugau resorturi economice, evreii fiind consideraţi răspunzători pentru crizele economice prin care treceau ţările europene. Nicolae Steinhardt și Emanuel Neuman notau despre antisemitismul neevreilor, în 1937: „Această maladie politică și socială își face apariţia sau își găsește virulenţa în perioadele de decadenţă accentuată. Nu trebuie socotită o maladie a evreilor. Ea își exercită consecinţele funeste asupra întregii societăţi. Dacă este îndreptată împotriva evreilor nu înseamnă că stă în puterea lor să scape societatea de ea. Doar societatea, printr-un efort general (în cazul în care mai posedă suficiente resurse de vigoare, o sănătate care n-a fost zguduită din temelii), poate să-și revină în fire.“[12]
Efectul de contagiune în România
A existat în epocă o contagiune și la alte popoare cu mentalitatea nazistă triumfătoare, iar românii n-au fost ocoliţi. Un simplu detaliu privind simbolistica adoptată în acea vreme este semnificativ. Simbolurile concentrează și concretizează, ca un cod secret, anumite valori, convenţii, asocieri, pentru cunoscători și adepţi. Svastica devine, începând cu anul 1920, simbolul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler, fiind identificată ca vechi simbol arian de către arheologul german Heinrich Schliemann. Cu toate acestea, simbolul se regăsește la numeroase popoare, în variate epoci, pe tot globul; iar semnificaţiile sale variază de la reprezentarea unor zeităţi hinduse, ori a secretelor masonice, la reprezentarea sfântă a soarelui, a roţii, a fertilităţii, a norocului, a stării de bine, a punctelor cardinale etc[13].
Același simbol, considerat de A.C. Cuza ca sfânt, aducător de victorii și cu origine tracă, era deja adoptat la noi, în 1925, după cum reiese din relatarea lui Corneliu Zelea Codreanu despre procesul său. Codreanu era judecat pentru asasinarea prefectului de Iași Constantin Manciu, care se opusese mișcării studenţești ce avea să dea naștere Gărzii de Fier, în jurul profesorului universitar A.C. Cuza: „Președintele Varlam era cuprins și el în valul de entuziasm, căruia nu i-a putut rezista. Juraţii erau fiecare la locurile lor, în piept purtând toţi câte o fundă tricoloră cu svastică.“[14] Același simbol apare în biserică, după cum se observă în fotografia de cununie religioasă a lui Zelea Codreanu, în care el și soţia, la o lună de la proces, pe cununile de pe cap au în faţa crucilor câte o mare svastică[15].
Mentalitatea de inspiraţie nazistă a Gărzii de Fier este cu atât mai ciudată și mai contradictorie cu cât se revendica de la ortodoxie și clama la fiecare pas, la fiecare crimă politică, în orice strategie și manifestare publică o credinţă triumfală însoţită de zeci de jurăminte. Desigur, un bun creștin poate identifica aici repede făţărnicia, lipsa educaţiei și moralei creștine autentice și chiar blasfemia și luarea în deșert a numelui lui Dumnezeu, în diverse formulări solemne și chiar în versuri. Totuși, acest pseudocreștinism a stârnit simpatia maselor atunci când s-a îmbinat cu naţionalismul.
Despre acest fals „creștinism la modă“ se plângea Mircea Vulcănescu, un creștin autentic, consecvent convingerilor sale până la moarte, în temniţele comuniste. El sesiza noul spirit al Asociaţiei Studenţilor Creștini din România, din anii 1925–1926: „Însuși faptul că într-o societate creștinească, din adâncul sufletului omenesc nu izvorăsc decât așa de amare lucruri ar trebui să atragă atenţia cât de primejdioasă este «natura omenească» în spontaneitatea ei și cât greșim faţă de Hristos, când ne zicem creștini și pierdem din vedere sentimentul acesta al păcatelor noastre proprii și când Îl solidarizăm cu greșelile noastre omenești. Umilinţa pe deoparte (nu disperarea!), sentimentul puterii lui Hristos (nu încredere în puterea noastră personală) sunt cele două elemente care compun o inimă creștină.“[16]
Din păcate, falsului creștinism al Mișcării i se adăuga deturnarea bisericii naţionale de la rosturile sale duhovnicești spre o politică șovină, spre complicităţi și abuzuri. Același observator declara: „Sensul social al preoţiei s-a schimbat pe nesimţite! Din agent mijlocitor între om și Dumnezeu, preotul a devenit funcţionar public electoral sau deputat – mijlocitor între om și stăpânire! (…) Starea actuală a bisericii este atât de rea, încât nu știu dacă și o separaţie a Bisericii de stat nu ar fi mai folositoare Bisericii decât starea de azi. (…) Se vor găsi, însă, oameni să înţeleagă necesitatea acestei revizuiri? “[17]
Există o reflecţie anonimă plină de tâlc despre dificultatea poziţiei poporului român „sub vremi“: de trei sute de ani încoace, românii s-au aflat prea aproape de Rusia și prea departe de Dumnezeu[18].
Aceste reflecţii dovedesc incompatibilitatea concepţiei creștine despre lume, viaţă, mântuire cu agresivitatea mentalităţii xenofobe, antisemite, anticomuniste, antiprotestante etc. caracteristice ideologiei legionare din acea vreme. Din păcate, în confruntarea dintre cele două orientări valorice se pare că a doua, cea criminală, a primat.
De la „puritate“ la epurări
Documentele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) ne dezvăluie azi faţete mai puţin cunoscute ale celor ce se considerau cândva eroi eliberatori, care au trezit emoţii puternice, dorinţe de fapte sau măcar simpatii în rândurile poporului nostru – de pildă, stenogramele unor ședinţe ale consiliului de miniștri din perioada 1940–1944, conduse de mareșalul Ion Antonescu, stenograme care au fost utilizate la procesul lui din 1946. Acestea sugerează crezul său utopic într-un stat pur din punct de vedere etnic, crez pe care era dispus să-l urmeze cu mijloace extreme: „În români n-am pus glonţul, dar în bulgari pun glonţul.“; „Deci, punctul nostru de reazem în afară este axa, iar înăuntru regimul naţional legionar.“; „Dau drumul mulţimei să-i masacreze [pe evrei]. Eu mă retrag în cetatea mea și după ce-i masacrează pun iarăși ordine.“; „Pentru apărarea ordinei în stat, eu trag împotriva oricui.“; „Am să fac o operă de curăţire totală și de evrei și de ucrainieni, greci și găgăuţi, care rând pe rând trebuie să fie evacuaţi din ţară.“; „Voi decreta comunismul ca dușman al patriei și cine va face comunism va fi împușcat.“[19]
De remarcat cum acest militar de elită, adeptul ordinii cu orice preţ, este dispus să coopereze cu elementele sociale producătoare de haos, cu condiţia ca haosul să restabilească, apoi, o nouă ordine. Xenofobia și șovinismul păreau să se extindă ca o maree neagră asupra tuturor conaţionalilor de altă etnie, apoi asupra celor cu alte vederi politice, apoi asupra celor cu alte vederi religioase etc. Concluzia consternează: pentru orice dictator, aria abuzurilor posibile este egală cu aria asupra căreia își poate exercita puterea fără să răspundă pentru faptele sale.
Pentru nostalgicii care văd doar unele faţete ale acestei personalităţi din istoria noastră, supunem reflecţiei consideraţiile istoricului Adrian Cioroianu: „În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit (lucru nu tocmai subînţeles la politicienii români, ieri şi azi) şi şi-a iubit ţara. Dar aici intervine întrebarea: oare Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu nu şi-au iubit, fiecare, România lui? Nu au fost şi ei cinstiţi (măcar materialiceşte vorbind)? Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de ţară nu te fac automat erou. De meditat la acest lucru, pentru că eroismul real comportă infinit mai multe nuanţe şi criterii.“[20]
Memoria afectivă a istoriei. Decantări (prea) târzii
Există o romantică a Legiunii și, mai ales, a Căpitanului, care încă stârnește simpatii în generaţia nepoţilor celor de atunci. Căpitanul întrunea multe dintre condiţiile necesare pentru a fi privit ca erou: întocmai ca un Che Guevara, transmitea hotărâre și avânt, era charismatic și fascina masele, era tânăr și a murit tânăr, fiind asasinat; în plus, avea un discurs mobilizator, plin de apeluri la valori și lucruri sfinte. Există acum site-uri comemorative și nostalgice[21], dar acest reviriment al spiritului legionar mi-l amintesc încă din studenţie, din primii ani de după 1989. Printre studenţi existau unii „înregimentaţi“; ei se organizau în „cuiburi“, se încăierau cu colegii mai liberali în vederi și chiar se vehicula informaţia crispantă că ar fi avut permise de portarmă. Desigur, se întrevede aici un teribilism adolescentin. Numai că tot de la asemenea teribilisme se poate să fi pornit și acei tineri și copii care îl admirau pe Căpitan, chiar dacă acesta, la vârsta de 25 de ani, student fiind, era judecat la Turnu Severin pentru crimă. Și nu manifesta vreo remușcare, ceea ce denotă includerea crimei politice în programul ideologic al Mișcării, de la bun început (de altfel, cu puţin timp înainte de crima sa, ăcolegul lui, Moţa, fusese judecat pentru un alt asasinat). El a fost achitat pe un val triumfalist al admiratorilor deplasaţi din toată ţara ca să fie prezenţi în sala de judecată și în jurul ei. Iată ce nota Zelea Codreanu despre felul în care era întâmpinat la întoarcere, în gările prin care trecea trenul său: „Nu era o primire din acelea oficiale și reci. Nu-i aduseseră pe oameni nici datoria, nici teama, nici interesul. Pe la marginea mulţimii am văzut bătrâni care plângeau. Oare de ce? Ei nu cunoșteau pe nimeni din cei care eram în tren. Pare că cineva necunoscut îi împingea, șoptindu-le tainic: «Veniţi la gară pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc.»“[22]
Iată că destinul românesc, deși „deraiat“ pentru o vreme de un regim de teroare, s-a redresat, iar glasul acela înșelător nu s-a dovedit a fi profetic. Însă despre specularea sentimentelor nobile ale maselor – patriotismul și iubirea de Dumnezeu – și pervertirea lor în ideologia legionară părintele Arsenie Boca scria: „Asasinate, asasinate și iarăși asasinate. (…) Totuși se știa, în general, că legionarii vor să fie creștini. Furaseră însă un drept care nu le aparţinea lor: «pedepsirea răilor». Pedepsirea asta care, după cum s-a văzut, era chiar cu moartea, asta îi făcea să cadă din naţionalism în șovinism și din creștinism în terorism.“[23] Este o declaraţie dată Securităţii atunci când monahul, preţuit de atâţia români pentru credinţa, ajutorul și poveţele sale creștinești, era suspectat că ar fi fost un simpatizant al Mișcării. Departe de a o simpatiza, iată care era opinia sa: „Când am aflat de modul îngrozitor în care au asasinat o serie de bărbaţi politici (…), mi-am dat seama că-s o mișcare fără viitor și că asupra lor atârnă păcate grele.“[24]
Discursul Căpitanului din 1937, la 10 ani de la înfiinţarea Legiunii numite, ca o blasfemie, a Arhanghelului Mihail, îi transmite oricărui creștin sincer fiori reci, cu toate că e plin de patos fierbinte: „Cei ce ne vor ucide vor purta nume de trădători și vor fi blestemaţi din neam în neam. Din adâncuri se-nalţă biruitor Legionarul cu sufletul său de stâncă…“ Cântecele și poemele cele mai vehiculate ale Mișcării conţin versuri care bravează, sfidează, prefigurând dramatica punere la încercare a lor în temniţele comuniste de mai târziu: „Moartea, numai moartea Legionară, / Ne este cea mai scumpă dintre nunţi“, „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte, / Nici chin, nici viforul dușman, / De cădem cu toţi izbiţi în frunte, / Ni dragă moartea pentru Căpitan.“ Alte versuri înrolează însăși divinitatea printre membrii omenești, prea omenești, ai Gărzii de Fier: „Cad legionarii lui Isus“; „Dar jertfele sfinte ard pururi în noi / Jertfele ne-au mântuit.“[25]
Acest adevărat cult al morţii, al uciderii din răzbunare, pedeapsă, blestem nu putea fi niciodată împăcat cu spiritul creștin. Biblia ne avertizează: „Să nu ucizi“ (Exodul 20:13); „A Mea este răzbunarea“ (Deuteronomul 32:35); „Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui“ (Apocalipsa 22:12); „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“ (Matei 7:1) etc.
În urma prigonirilor de tot felul ale secolului trecut au existat victime care și-au menţinut demnitatea de oameni, iar altele care s-au dezumanizat până la bestialitate sau la pierderea minţilor.
Au existat însă creștini și evrei care și-au iertat torţionarii și au devenit mai iubitori de semeni decât erau înainte. Ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu, după șase ani de temniţă, tortură, muncă silnică și boală, în care n-a încetat să-și încurajeze semenii, au fost: „Să nu ne răzbunaţi!“[26] Iar pastorul misionar evreu Richard Wurmbrand, un model al tăriei de caracter în aceleași condiţii de detenţie și supravieţuitor al ei, îi spunea unui conaţional: „Dumnezeu a făcut și cerul, și pământul, și viaţa, și atât de multă frumuseţe, Iosif! Există un sens în suferinţa ta, așa cum a fost unul în suferinţa lui Isus, fiindcă moartea Lui pe cruce este aceea care a salvat omenirea!“[27]
Din păcate, au existat și destine frânte și evrei care regretă până astăzi că prigoana i-a determinat pe mulţi fraţi ai lor să-și piardă orice credinţă. Acest regret îl mărturisește și Leonard Zăicescu, supravieţuitor al unuia dintre trenurile morţii, în pogromul din vara anului 1941, de la Iași, în care au murit peste 13.000 de evrei[28].
Au mai existat și acei „Drepţi între Popoare“[29] care, în ciuda ideologiilor diabolice ale exterminării, au rămas demni, nu și-au clintit convingerile și principiile sănătoase într-o lume bolnavă și și-au ajutat semenii prigoniţi. Aceștia formează și ei un popor aparte – poporul iubitor de oameni și de Dumnezeu. Singurul a cărui puritate identitară ar trebui să o urmărim și a cărui cetăţenie ar trebui să ne-o dorim.
