La 6 decembrie 2017, președintele Donald Trump a făcut ceva ce nu a mai făcut nicio altă putere politică majoră – a anunţat că intenţionează să mute ambasada SUA din Tel Aviv la Ierusalim, o acţiune de recunoaștere a faptului că Ierusalimul este capitala de drept a Israelului. Liderii lumii, de la Vatican până la Teheran, au denunţat poziţia luată de SUA, care a generat proteste imediate în teritoriile palestiniene, în Liban, Maroc, Turcia și Indonezia, ţara cu cei mai mulţi musulmani.

Așa cum era de așteptat deci, conflictul israeliano-palestinian a escaladat instantaneu, tensiunile din zonă atingând cote îngrijorătoare. Din Gaza s-a tras o rachetă asupra Israelului, care a răspuns cu aceeași monedă, ucigând și doi palestinieni în cursul acţiunilor. Alţi doi palestinieni au murit în ciocniri cu forţele armate israeliene. Președintele palestinian, Mahmud Abbas, a anulat o întâlnire programată cu vicepreședintele american, Mike Pence, care urmează să facă o vizită în zonă, iar Hamas a chemat la o nouă Intifadă.

Pe 8 decembrie, 14 din cei 15 membri ai Consiliului de Securitate ONU, inclusiv aliaţi apropiaţi ai SUA, precum Franţa și Marea Britanie, s-au pronunţat împotriva deciziei președintelui american. Nici aliaţii din Liga Arabă nu s-au abţinut de la a condamna decizia, ca fiind o „violare periculoasă a legislaţiei internaţionale, care va adânci tensiunile, va aprinde mânia și va cufunda regiunea în violenţă și haos”, conform The Guardian.

Premierul israelian, pornit deja într-o campanie diplomatică de tip „bate fierul cât e cald”, s-a lovit de refuzul francezilor, dar și al Uniunii Europene, transmis prin reprezentanta UE pentru politică externă și securitate, Federica Mogherini. Aceasta a avertizat că decizia americanilor „ne-ar putea arunca în timpuri mai negre decât cele pe care le trăim deja”, dar și că va duce la o diminuare a rolului jucat de SUA în regiune, un rol care generează tot mai multă confuzie.

În faţa tuturor acestor reacţii, replica reprezentantei SUA la ONU, Nikki Haley, a fost: „Încă nu a picat cerul. E tot acolo.” Și atunci de ce lumea reacţionează de parcă ar fi picat?

În ce ţară e Ierusalimul?

Ca turist, am răspunde că Ierusalimul este în Israel, dar ca politician am da din colţ în colţ. Istoria complicată a regiunii, chiar și doar cea din perioada recentă, nu ne ajută prea mult în acest sens.

Istoria recentă a Ierusalimului este legată de istoria fondării statului israelian modern. În prima jumătate a secolului XX, Ierusalimul a fost folosit drept sediu pentru administraţia britanică în Palestina, însă în 14 mai 1948 ultimele forţe britanice au părăsit regiunea, urmând ca aceasta să fie împărţită conform unui plan pus la cale de ONU, în urma căruia Agenţia Evreiască, condusă de David Ben Gurion, a declarat înfiinţarea Statului Israel, recunoscut imediat de liderii ambelor superputeri ale vremii, Harry Truman și Iosif Stalin. Membrii Ligii Arabe – Egiptul, Transiordania, Siria, Libanul și Irakul – au refuzat să accepte Planul de Împărţire al ONU și au proclamat dreptul la autodeterminare pentru arabii din întreaga Palestină, declarând război noului stat Israel. În urma războiului arabo-israelian din 1948-1949, orașul a fost împărţit în două zone: cea de vest, dezvoltată recent în cea mai mare parte, a rămas sub controlul Israelului, iar cea de est, incluzând orașul vechi, cucerită de Liga Arabă, a intrat în componenţa statului arab al Iordaniei.

Președintele Lyndon B. Johnson și echipa sa de Securitate Naţională, la Casa Albă, în timpul crizei arabo-israeliene din 1967.

Relaţiile dintre Israel și vecinii săi nu s-au normalizat după ’48-’49. În 1956, Israelul a invadat Peninsula Sinai, care ţinea de Egipt, iar în iunie 1967 tensiunile au degenerat din nou în ceea ce se cheamă Războiul de Șase Zile. Israelul a declarat că blocada comercială din partea Egiptului pe strâmtoarea Tiran constituie casus belli, moment în care Egiptul a mobilizat forţe la graniţa cu Israelul. Pe 5 iunie, Israelul a efectuat o serie de „atacuri preventive”, distrugând o mare parte din forţa aeriană a Egiptului, în același timp lansând o ofensivă la sol în Fâșia Gaza și Peninsula Sinai. Egiptul a făcut din nou alianţă cu Iordania și cu Siria, dar deja suferiseră prea multe daune. La 11 iunie, s-a semnat un armistiţiu. Israelul a preluat Fâșia Gaza și Peninsula Sinai de la Egipt, Cisiordania și Ierusalimul de Est de la Iordania, și Înălţimile Golan de la Siria. Cel puţin așa spune o variantă a istoriei. O altă variantă, propagată mai degrabă de susţinătorii statului Israel, spune că Iordania s-a lăcomit și, într-o alianţă cu Egiptul și Siria, a atacat Israelul, sperând să acapareze tot Ierusalimul. Însă, dacă ne uităm la diferenţa dintre numărul de victime – sub 1.000 de morţi de partea Israelului și peste 20.000 de partea forţelor arabe –, pare mai plauzibilă teoria conform căreia acest succes militar a avut la bază un plan de atac bine gândit, bine executat, care a beneficiat de elementul-surpriză, în timp ce liderii arabi au fost luaţi prin surprindere și nu au răspuns eficient.

Astfel că, în iunie 1967, armata israeliană a ocupat partea de est a orașului, inclusiv orașul vechi, realizând reunificarea teritorială a localităţii, iar la 30 iulie 1981 Ierusalimul de acum întregit a fost proclamat de Knesset, parlamentul israelian, drept capitala indivizibilă a Israelului – o mișcare politică nerecunoscută de comunitatea internaţională. Mai mult decât atât, guvernul israelian a decis să extindă regiunea deţinută din Ierusalim la aproape un teritoriu dublu, care a înghiţit mai multe comunităţi palestiniene, într-o mișcare unilaterală, în ciuda opoziţiei ONU. Conform legilor internaţionale, Ierusalimul de Est, cel puţin, este considerat „teritoriu ocupat” și face obiectul Convenţiei de la Geneva, care a stabilit că puterea care ocupă teritoriul nu are voie să submineze drepturile și oportunităţile populaţiei ocupate, decât din motive imperative de securitate. În aceste condiţii, acţiunile Israelului, care par a urmări să elimine încet-încet particularităţile etnice care fac din Ierusalimul de Est un teritoriu distinct, au fost condamnate la ONU ca făcând parte dintr-un „regim de apartheid” impus palestinienilor. ONU este acum acuzat la rândul său de SUA de „prejudecăţi anti-Israel”.

Problema este că graniţele dintre teritoriul israelian și cel palestinian sunt încă fluide și supuse negocierilor între cele două părţi, care durează deja de decenii. Palestinienii vor să își pună capitala viitorului stat, care să includă Fâșia Gaza și Cisiordania, în Ierusalimul de Est. Această soluţie, a celor două state care să își negocieze graniţele și capitalele, este soluţia preferată de majoritatea liderilor politici, iar SUA a depus o muncă intensă în ultimele decenii pentru a media aceste negocieri, deși a fost mai tot timpul clar că susţine Israelul, prin investiţii majore în acest partener geostrategic. Odată cu anunţul lui Trump, pare că SUA s-a autoexclus ca mediator și pacificator obiectiv între cele două state.

Ce a făcut și ce nu a făcut Trump

Încercând să înţelegem ce înseamnă această decizie luată de președintele Trump, trebuie să privim nu doar la istoria Israelului, ci și la istoria SUA în relaţia sa cu Israelul. Face Trump acum ceva nemaiauzit? Deloc. Când a declarat că „este timpul” ca SUA să facă această mișcare, președintele făcea referire la faptul că aceasta este poziţia reală a SUA de decenii întregi. Încă din 1995, Congresul american a votat o lege prin care se obliga să mute ambasada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim până în 1999, cu toate implicaţiile aferente. Legea nu a fost niciodată implementată, ci amânată la fiecare șase luni de către toţi președinţii americani din 1995 încoace, de teama efectelor negative pe care le-ar avea asupra negocierilor de pace. Însă, doar acum șase luni, Senatul american a votat o rezoluţie care reiterează faptul că Actul din 1995 este o lege a SUA și le cere președintelui și tuturor oficialităţilor să o respecte.

Deci, Trump a acţionat în conformitate cu ce îi cerea legea. Însă aceeași lege reafirmă politica istorică, bipartizană, a guvernului american, conform căreia statutul permanent al Ierusalimului rămâne o problemă care trebuie decisă în fazele finale ale negocierilor în vederea soluţiei a două state”. A spus Trump ceva contrar acestei cerinţe? Analiștii se contrazic la acest capitol, Trump folosind un limbaj care doar redă substanţa cerinţei – „Vreau să se înţeleagă foarte clar că această decizie nu reflectă în niciun fel o abatere de la angajamentul nostru de a facilita o negociere de pace. Vrem o negociere care să fie foarte bună și pentru israelieni, dar și pentru palestinieni. Nu luăm o poziţie pe probleme de statut final, inclusiv graniţele suveranităţii Israelului asupra Ierusalimului sau rezolvarea graniţelor contestate. Aceste probleme trebuie rezolvate între cele două părţi implicate.” Unii analiști sunt de părere că aceste clarificări sunt de natură să calmeze spiritele și să garanteze continuarea negocierilor, în timp ce alţii spun că aceste asigurări nu vor putea neutraliza impactul negativ pe care mutarea ambasadei îl va avea la „firul ierbii”. Cu alte cuvinte, această nuanţă adăugată de Trump nu este decât un mesaj gol pentru palestinienii care se confruntă cu un Israel extrem de împotrivitor compromisului, iar mutarea ambasadei rămâne un imens plus pentru israelieni la masa negocierilor.

„Vreau să se înţeleagă foarte clar că această decizie nu reflectă în niciun fel o abatere de la angajamentul nostru de a facilita o negociere de pace. Vrem o negociere care să fie foarte bună și pentru israelieni, dar și pentru palestinieni. Nu luăm o poziţie pe probleme de statut final, inclusiv graniţele suveranităţii Israelului asupra Ierusalimului sau rezolvarea graniţelor contestate. Aceste probleme trebuie rezolvate între cele două părţi implicate.” (Donald Trump)

Președintele Trump și premierul Netanyahu vizitează Muzeul Israel din Ierusalim, 23 mai 2017

Un alt „mic” amănunt de menţionat aici este că, deși a făcut declaraţiile pe care le-a făcut, totuși Trump a luat exemplul președinţilor de dinaintea lui și a semnat și el amânarea mutării ambasadei, de două ori într-un an de mandat. Ceea ce înseamnă, după cum bine punctează jurnalistul Iosif Klein Medesan, că gestul lui Trump este pur retoric, „un discurs politic care se adresează emoţiilor, în timp ce acţiunea politică este ghidată, trebuie să fie ghidată de considerente raţionale”. Rămâne să ne lămurim de ce ar proceda așa…

Oamenii lui Trump

Pare să existe un consens printre cei care au analizat și comentat evenimentul, și anume că această decizie nu a avut nimic de-a face cu politica externă a SUA, ci mai degrabă cu cea internă. Istoria demonstrează că „liderii politici recurg la emoţii pentru a-și spori capitalul politic”. Unii analiști apreciază sarcastic că este o încheiere perfectă pentru primul an de mandat al unui președinte care a călcat în picioare politici anterioare pentru propriul capital de imagine. În faţa acestui final de prim an de mandat, în care procentul de susţinători ai lui Trump s-a prăbușit la 35%, pe lista de promisiuni electorale care ar putea să aducă niște capital bun de imagine de la electoratul care l-a votat și care i-a mai rămas fidel – evanghelicii albi –, chestiunea Ierusalimului era în top. Totodată, mișcarea președintelui este consecventă politicilor sale antiimigranţi, care sunt de fapt politici antimusulmani ce se agaţă foarte vag de vechea poveste cu ameninţarea teroristă, care deja nu prea mai ţine.

Înaintea lui Trump, și președinţii Bill Clinton și George W. Bush le-au promis electoratului să relocheze ambasada SUA, dar niciunul nu a făcut-o. Iată care sunt reacţiile la perspectiva că Trump este singurul președinte care se va ţine de cuvânt: „Încă o dată, președintele Trump arată lumii ceea ce eu am știut dintotdeauna, și anume că este un lider care are voinţa să facă ceea ce este bine, indiferent de cât de multe sunt vocile scepticilor și criticilor. Evanghelicii sunt în extaz, pentru că, pentru noi, Israelul este un loc sacru, iar evreii sunt cei mai buni prieteni ai noștri”, a declarat Paula White, care conduce o megabiserică din Florida. În același timp, un reprezentant al celui mai mare grup de lobby al evreilor, Comitetul Americano-Israelian pentru Afaceri Publice, a spus că mutarea ambasadei a fost mai degrabă forţată de creștinii de pe lângă Trump decât de evrei, care, deși mereu și-au dorit ca aceasta să se întâmple, nu au adus problema niciodată în topul celor mai urgente de rezolvat.

„Pot să vă asigur că 60 de milioane de evanghelici se uită atent la ce se întâmplă, pentru că, dacă Trump mută ambasada la Ierusalim, din punct de vedere istoric va intra în nemurire.” (pastor evanghelic, la Fox News)

Președintele Trump, împreună cu soţia sa, fiica sa, Ivanka, și soţul acesteia, vizitează Ierusalimul, 22 mai 2017

Pentru creștinii evanghelici însă, este o misiune profetică, aceea de a ajuta la construirea celui de-al Treilea Templu, iar Trump este pe cale să implementeze una dintre cele „mai biblice” iniţiative din istorie (pentru mai multe detalii despre implicaţiile teologice ale acestei decizii, citiţi articolul semnat de Alina Kartman). „Pot să vă asigur că 60 de milioane de evanghelici se uită atent la ce se întâmplă, pentru că dacă Trump mută ambasada la Ierusalim, din punct de vedere istoric va intra în nemurire”, a explicat un alt pastor pentru Fox News. Este o perspectivă care trebuie să gâdile orgoliul oricărui lider politic, mai ales al lui Trump. Însă alţi analiști mai amintesc că ar putea fi vorba și de plata unei datorii, pentru că creștinii de dreapta, promotori ai statului Israel, au investit semnificativ în campania lui Trump.

Important de menţionat este și faptul că Trump a luat această decizie cu susţinerea vicepremierului, Mike Pence, un creștin fundamentalist, și împotriva opiniei secretarului de stat, Rex Tillerson, despre care se bănuiește că va fi înlocuit cât de repede, a secretarului apărării, James Mattis, și a propriului său ginere, Jared Kushner (evreu), pe care Trump l-a pus să conducă negocierile de pace din zonă. Ceea ce i-a făcut pe unii să afirme că interesul este mult mai personal și urgent: „Cu cât se apropie de el mai mult investigaţia despre implicarea Rusiei în alegerile din SUA, cu atât mai generos va fi Trump faţă de baza sa electorală.”

La ce ne putem aștepta în continuare

Conflictul israeliano-palestinian, care era cumva în așteptare, s-a reactivat, iar niciuna dintre părţi nu pare dispusă la compromis. Israelul, în special, este condus de un guvern care este în mod clar împotriva soluţiei cu două state, Netanyahu cerându-le europenilor „să nu îi mai răsfeţe pe palestinieni”, care au nevoie să „revină la realitate”, aceasta fiind singura cale de a progresa către pace. Pe de altă parte, pare că SUA și-a pierdut calitatea de mediator, așa cum au declarat miniștri de externe ai Ligii Arabe, ceea ce ridică semne de întrebare în ce privește continuarea negocierilor. Se vor desfășura ele fără mediere? Sau cineva va căuta să preia rolul Statelor Unite? Rusia deja profită de politica externă confuză a președintelui Trump și își crește influenţa în Orientul Mijlociu, cu vizite recente în Siria, Egipt și Turcia, unde a făcut front comun cu președintele Erdogan în criticarea președintelui Trump și susţinerea soluţiei celor două state. De asemenea, Organizaţia pentru Cooperare Islamică va discuta problema săptămâna viitoare, la Istanbul. Președintele Erdogan a promis că întâlnirea va fi „un punct de răscruce” în această problemă, iar Rusia a promis să trimită un reprezentant.

Iranul a avertizat că, mai degrabă decât construirea celui de-al Treilea Templu, această decizie va grăbi distrugerea Israelului. Ceea ce era de așteptat din partea Iranului, dar la fel de clar este că Israelul nu își face niciun prieten nou prin această mișcare, motiv pentru care președintele francez a și avertizat că în primul rând se pune în pericol securitatea Israelului. „Decizia SUA a reuşit să repolarizeze la modul imediat pasiunile multiseculare şi să reanime tensiunea specifică pe care o are, în zonă, orice tip de confruntare interreligioasă. Ceea ce era până atunci un proces de pace început foarte greu şi care avansa cu paşi de melc a fost brusc înlocuit cu intoleranţa specifică momentelor de conflict. Este doar un război al vorbelor sau e ceva cu mult mai grav? Nu poate exista o previziune certă tocmai fiindcă e vorba despre Ierusalim, tocmai fiindcă par să se creeze condiţiile pentru un conflict major pe baze religioase”, explică Cristian Unteanu pentru Adevărul.

„Decizia lui Trump va modifica harta Orientului Mijlociu nu fizic, ci în primul rând psihologic, în ceea ce privește masele și liderii de opinie.” (Iosif Klein Medesan)

Președintele Trump vizitează Zidul Plângerii din Ierusalim, 22 mai 2017

Pe de altă parte, există și variante mai luminoase la care ne putem gândi. Mutarea ambasadei s-ar putea dovedi a fi un proiect pe termen lung în care se pot întâmpla multe lucruri, printre care și alegerea unui nou președinte în SUA. Chiar dacă schimbarea va fi finalizată, ea nu schimbă legile internaţionale și statutul final al Ierusalimului, așa cum explică profesorul Heribert Adam, de la Universitatea „Simon Fraser”. În opinia sa, lucrurile nu vor merge nici spre soluţia celor două state, nici a unui stat (Israel), ci doar se va cimenta status-quoul în care Israelul va dicta expansiunea așezărilor sale și reducerea drepturilor palestinienilor. Există însă și varianta în care negocierile de pace vor continua, sporite de această decizie, care forţează ieșirea dintr-o situaţie care se cam împotmolise. Cine știe? Poate că pariul lansat de Trump se bazează tocmai pe unele conversaţii private pe care Kushner le-a avut cu arabii și cu israelienii și poate echipa sa a abandonat toate abordările convenţionale mizând pe reţete controversate pentru a obţine o înţelegere. Este posibilă o variantă în care Trump ar putea să îi preseze mult mai mult pe israelieni să facă compromisuri în stadiul final al negocierilor, pentru că cine l-ar mai putea refuza după această mișcare?

Există raţiune în metoda lui Trump? Vom vedea în următorii ani mai degrabă decât imediat. Și asta pentru că decizia lui Trump va modifica harta Orientului Mijlociu nu fizic, ci în primul rând psihologic, în ceea ce privește masele și liderii de opinie, care, explică Medesan, tratează conflictul mai degrabă ca pe un meci de fotbal, în care iau partea uneia sau celeilalte echipe, din dorinţa de a fi superiori pe plan moral sprijinitorilor părţii adverse, tranzacţionând un fel de „valută morală”. Până la urmă ce a făcut Trump este să readucă în prim-plan acest conflict, contribuind la relansarea negocierilor între, sperăm, oameni politici raţionali. Însă, printre aceștia, ar trebui să se numere și Trump, mai degrabă notoriu pentru iraţionalitatea deciziilor sale. Aceasta este încă o problemă în care poate să demonstreze lumii capacităţile de negociere pe care le tot clamează. Între timp, noi toţi trebuie să facem mai mult loc raţiunii, într-un mediu în care sentimentele, impresiile și afinităţile au ajuns să creeze un mediu toxic, unde nu mai avem răbdare să ajungem la informarea reală pentru că trăim cu suspiciunea că mereu cineva încearcă să ne păcălească pentru a cumpăra valuta sa morală.