„În fiecare creștin este un evreu.“ Constatarea suveranului pontif nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Deși declaraţia pare banală, miza este profundă. Invocarea rădăcinilor iudaice de către papa Francisc face trimitere directă la originea unui creștinism căruia lungul drum în istorie i-a alterat identitatea.

Într-un amplu interviu acordat unui ziar spaniol, papa a spus că un dialog între creștinism și iudaism poate fi o chestiune controversată. Papa este convins că viziunea sa despre relaţia dintre iudaism și creștinism poate fi deranjantă pentru teologia actuală, care nu ar trebui să împiedice dialogul interreligios să continue „să investigheze rădăcinile evreiești ale creștinismului și înflorirea creștină a iudaismului“, a spus Francisc.

Prin această declaraţie, pontiful roman actual merge mai departe decât predecesorul său, papa Ioan Paul al II-lea. Unul dintre gesturile acestuia din urmă a ocupat prima pagină a ziarelor în 1986, atunci când a vizitat sinagoga principală a Romei și a declarat că evreii sunt „fraţii mai mari“ ai credinţei creștine. Ceea ce părea o vizită de curtoazie din partea lui Ioan Paul al II-lea a devenit o invitaţie de reîntoarcere la rădăcinile pierdute ale creștinismului.

În acord cu predecesorul său și pentru a fi cât mai convingător în afirmaţia că detașarea creștinismului de iudaism a fost o operaţie artificial realizată în decursul istoriei, papa Francisc a exemplificat cu propriul său comportament liturgic: „În fiecare zi mă rog cu Psalmii lui David. Rugăciunea mea este evreiască, iar apoi am Euharistia, care este creștină,“ La nivel de discurs problema pare să fie rezolvată, însă implicaţiile sale teologice rămân la stadiul de chestiune controversată.

Cum a apărut fisura?

Nu se poate vorbi de o ruptură între creștinism și iudaism survenită la un anumit moment istoric, ci de un proces care a început chiar din primul secol creștin. În pofida unei credinţe comune, poziţia evreilor eleniști (influenţaţi de gândirea greacă) era incompatibilă cu cea a fraţilor lor palestinieni, care nu aveau aceeași concepţie despre religie. Aceasta este prima manifestare a unei divergenţe care se va amplifica pe măsură ce creștinismul se va extinde.

Nimeni nu s-a gândit în primele decenii creștine să instituie mișcarea născută din credinţa în Iisus într-o nouă formă religioasă. În realitate, gândirea creștină iniţială a fost percepută și trăită ca o modalitate de reformare a iudaismului, și nu de separare de acesta. Nu a fost nici măcar o formă de disidenţă. Chiar în condiţiile disensiunilor interne imprimate de orientarea avangardistă a apostolului Pavel nu a existat nici cea mai mică intenţie de a forţa o „evadare“ a creștinismului din mediul iudaic. Abandonarea unor practici evreiești devenise normativă. Fundamentele iudaismului însă trebuiau să rămână.[1]

Contextul istoric a avut un rol determinant în clivajul ulterior, ireparabil. Prăbușirea iudaismului în marele centru cultural al Alexandriei (în urma răscoalei din 115-117) și umilirea iudeilor în urma revoltei conduse de Bar Khoba (132-136) au generat un efect de domino – creștinii erau convinși că asupra iudeilor s-a revărsat mânia divină și au considerat că a venit momentul evadării din iudaism.

Noile orientări teologice s-au circumscris acestei tendinţe. Un bun exemplu este erezia lui Marcion, cel care a adus în secolul al II-lea chiar la Roma una dintre cele mai năucitoare idei teologice, cu efecte resimţite până astăzi. În viziunea sa, Dumnezeul iudeilor era crud și nemilos. În replică, Dumnezeul mântuitor al creștinilor s-a revelat prin apostolul Pavel pentru a restabili adevărul. Varianta expusă de Marcion s-a bucurat de un asemenea succes încât, zece ani mai târziu, Iustin a relatat despre comunităţile marcionite care au cuprins „toată omenirea“[2]. Practic, Marcion a reușit performanţa de a sparge unitatea dintre cele două testamente biblice și de a expune lumii o nouă variantă creștină. Chiar dacă el a fost ulterior declarat eretic, otrava fusese deja vărsată.

Pe măsură ce detașarea creștinismului de iudaism se accentua, sporeau tensiunile de ordin intern. O puzderie de doctrine au început să își facă simţite prezenţa, fragmentând creștinismul într-o multitudine de grupări și secte.[3] Unitatea bisericii a fost ameninţată și a rămas la fel până astăzi.

O căsătorie eșuată

Odată cu preluarea clientelei păgâne, creștinismul și-a schimbat în mod fundamental gândirea, dar și orientarea. Breșa deschisă după moartea apostolilor s-a transformat într-o prăpastie, iar în această situaţie ruperea de iudaism a primit încă un impuls.

Mariajul s-a rupt de comun acord, dar nu a fost deloc o separare amiabilă dacă ţinem cont de acuzaţiile formulate reciproc. Ulterior, creștinismul a devenit religie oficială, iar acuzele la adresa iudeilor s-au convertit, prin forţa puterii politice, în antisemitism. Mai întâi unul de ordin teologic, care i-a permis mentalităţii creștine să construiască ideea deicidului – evreii nu mai erau fraţi cu origine comună cu a creștinilor, ci un popor criminal, unul care trebuia persecutat.[4] Așa a luat naștere lunga perioadă a vânătorii de evrei, care a atins perioada de maximă amploare în secolul al XX-lea.

O reformă incompletă

Odată rădăcinile separate, nu a mai fost posibilă reconectarea lor nici măcar în timpul Reformei, chiar dacă aceasta avea ca ideal o gândire teologică care își propunea reîntoarcerea la origini. Un bun exemplu în privinţa eșecului l-a constituit Luther. Reformatorul german era convins că toţi evreii vor îmbrăţișa varianta creștină propusă de el. Visul lui Luther nu s-a realizat, iar reacţia lui a fost cuprinsă într-un celebru pamflet[5] care a reactivat antisemitismul în Germania. Arderea sinagogilor, confiscarea cărţilor, expulzarea, interdicţia de a se ruga sunt doar câteva dintre măsurile punitive gândite de Luther împotriva evreilor.

Afirmaţiile dure ale reformatorului german au avut efecte profunde. Broșura s-a regăsit mai târziu în propaganda lui Hitler. Interesant este că, aproximativ cu douăzeci de ani mai devreme, Luther declara că Iisus s-a născut evreu, iar evreii sunt „rudele de sânge, verii și fraţii Domnului. Ei îi aparţin lui Iisus Christos mai mult decât noi.“ La un moment dat Luther s-a oprit însă din procesul întoarcerii la origini.

Identitate ignorată printr-un salt în timp

Din momentul în care creștinismul și-a luat „adio“ de la vechiul lui tovarăș de drum era inevitabil ca aspectele comune celor două religii să fie reduse la minim. În creștinism au fost abandonate vechi concepte fundamentale, de origine iudaică, și au fost integrate altele noi, împrumutate în general din lumea greco-romană.

Așa cum este ușor de intuit, un element care necesita să fie abandonat era ziua de odihnă a evreilor. Creștinismul a optat pentru varianta unei detașări ireversibile de semnul de identitate al iudaismului – ziua a șaptea. Drept urmare, a fost împrumutată o nouă zi din calendarul roman, căreia părinţii bisericești, mai întâi, și apoi teologii moderni, mai târziu, au încercat să îi găsească justificări de ordin dogmatic.

Însă Dies Solis, chiar și convertită în Dies Dominica, a pierdut din esenţa celebrării ei. Poate că nu întâmplător conversia a continuat, finalurile de săptămână devenind, cu timpul, mai degrabă sărbători/vacanţe („holidays“), și nu zile sfinte („holy days“). Astfel, duminica și-a pierdut caracterul sacru. În opinia unui jurnalist de la New York Times, cei mai mulţi creștini nu sesizează niciun fel de conflict între mersul la biserică duminica dimineaţa și vizionarea ulterioară a unui (poate chiar cu familia sau la un bar). Este un fapt specific nu doar spaţiului american, nici măcar doar celui catolic.

Totuși, istoria este martora nenumăratelor încercări ale unor grupuri de creștini de a menţine creștinismul în sfera de gândire și în practica originară. Măsurile luate împotriva acestor încercări și grupuri au rămas în analele istoriei. De exemplu, în rândul unitarienilor din Transilvania se manifesta un curent de reîntoarcere spre originile creștinismului. Informaţii despre această grupare sunt oferite de Antonio Possevino, un călugăr iezuit, care îi aprecia pe adepţii acestei mișcări ca fiind creștini cu vechi concepţii iudaice. Conform descrierii sale, „aceștia nu mai vor să serbeze duminica, ci sâmbăta. De aceea se și îmbracă cu cele mai bune veșminte în această zi.“[6] Gruparea a fost declarată eretică, iar autorităţile au luat măsuri drastice împotriva lor, apelând chiar și la execuţii exemplare.[7]

Pierdere iremediabilă, biserica piramidală

Nu doar schimbările calendaristice s-au numărat printre consecinţele acestei rupturi. Chiar concepţia despre biserică se va modifica în multe dintre aspectele ei. În perioada primelor secole creștine s-a conturat o ierarhie bisericească în fruntea căreia s-a instalat episcopul.

Clement din Roma a fost primul scriitor creștin care a făcut o disociere între liderul spiritual și creștinul de rând. El a folosit pentru prima oară cuvântul „laic. Tertulian a continuat procesul de redefinire a relaţiilor dintre creștini, introducând termenul „cler“. Religia creștină își schimba direcţia, abandonând traseul pe care fusese așezată de către apostoli. Clerul profesionist a obţinut un rol prioritar, în timp ce mirenii doar priveau, devenind simpli spectatori.

Separarea credincioșilor în clerici și laici a făcut mai mult rău decât multe alte erezii, în sensul subminării autorităţii Noului Testament, susţine sociologul George Barna.[8] De ce? Fiindcă lipsește participarea. Chiar dacă teoretic ea este afirmată. Nici pe departe nu poate fi însă comparată cu exprimarea religioasă oferită de sinagogă. Una pe care nici Iisus Christos, nici apostolii nu au contestat-o.

Nu puţini sunt teologii care susţin că sinagoga a fost în atenţia primilor creștini doar în scop misionar. Și că nici unul dintre întemeietorii creștinismului nu a frecventat sinagoga din convingere, ci din raţiuni pragmatice. O asemenea perspectivă nu poate fi susţinută în condiţiile în care nici unul dintre cei implicaţi în procesul respectiv nu a furnizat vreun argument în această direcţie. Mai mult decât atât, apostolul Pavel (care este creditat de către unii teologi ca fiind generatorul noii orientări în creștinism) a acţionat permanent ca un reformator al iudaismului, nu ca un fondator al unei religii de sine stătătoare.[9]

Pe măsură ce creștinismul s-a desprins de iudaism și modelul de biserică s-a îndepărtat de sinagogă. Iar „expertul“ a împins mireanul în locul din spatele bisericii, dar și al istoriei.

Dincolo de cuvinte…

Nu doar actualul papă semnalează că s-a pierdut pe parcurs ceva din esenţa iniţială a creștinismului primar. Predecesorul său, cardinalul Joseph Ratzinger, a abordat mai îndelung și mai amplu decât oricare alt teolog creștin relaţia creștinismului cu sursa sa nemijlocită care a fost iudaismul. Conform lui Andrei Marga, Joseph Ratzinger a arătat că, în ceea ce privește creștinismul și iudaismul, „după Auschwitz, noi nu ne mai putem deroba de datoria imperioasă a reconcilierii și a acceptării mutuale“.

Întrebarea crucială este în ce măsură se dorește cu adevărat o regăsire a rădăcinilor. Implicaţiile de ordin teologic ale reconcilierii creștinismului cu fratele său mai mare ar fi mult prea profunde. Deocamdată asistăm la un joc al cuvintelor rostite de persoane din poziţii-cheie. Acestea au totuși meritul de a provoca o suită de reflecţii cu privire la ceea ce practicăm. Și, mai mult de atât, invită la pătrunderea în culisele unei teologii care este nevoită să își recaute identitatea iudeo-creștină.

Footnotes
[1]„Somon Momouni, „Creștinii de origine iudaică între secolele I și al IV-lea“, Originile creștinismului, Polirom, 2002, p. 234-242.”
[2]„Pierre Geoltrain, „Introducere“, Originile creștinismului, Polirom, 2002, p.34-35.”
[3]„Jean Comby, Să citim istoria Bisericii, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 1999, p.54.”
[4]„Leon Poliakov, Istoria antisemitismului. De la Voltaire la Wagner. Europa sinucigașă, vol. I, Editura Hasefer, București, p.27.”
[5]„Pamfletul de aproape două sute de pagini a fost scris în 1542 și s-a intitulat „Împotriva evreilor și a minciunilor lor“.”
[6]„Antonio Possevino, „Transilvania“, Călători străini despre Ţările Române, vol. II, București, Editura Știinţifică, 1968, p.575.”
[7]„Gheran Elena, „Ideologia mișcărilor de reformă în secolul al XVI-lea în Transilvania“, Revista de filosofie, 1965, nr.12,  p.1633.”
[8]„Frank Viola, George Barna, Creștinism păgân, kerigma, Oradea, 2010, p.147.”
[9]„Etienne Trocme, „Pavel, întemeietor al creștinismului?“, Originile creștinismului, Polirom, 2002, p.296-301.”

„Somon Momouni, „Creștinii de origine iudaică între secolele I și al IV-lea“, Originile creștinismului, Polirom, 2002, p. 234-242.”
„Pierre Geoltrain, „Introducere“, Originile creștinismului, Polirom, 2002, p.34-35.”
„Jean Comby, Să citim istoria Bisericii, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 1999, p.54.”
„Leon Poliakov, Istoria antisemitismului. De la Voltaire la Wagner. Europa sinucigașă, vol. I, Editura Hasefer, București, p.27.”
„Pamfletul de aproape două sute de pagini a fost scris în 1542 și s-a intitulat „Împotriva evreilor și a minciunilor lor“.”
„Antonio Possevino, „Transilvania“, Călători străini despre Ţările Române, vol. II, București, Editura Știinţifică, 1968, p.575.”
„Gheran Elena, „Ideologia mișcărilor de reformă în secolul al XVI-lea în Transilvania“, Revista de filosofie, 1965, nr.12,  p.1633.”
„Frank Viola, George Barna, Creștinism păgân, kerigma, Oradea, 2010, p.147.”
„Etienne Trocme, „Pavel, întemeietor al creștinismului?“, Originile creștinismului, Polirom, 2002, p.296-301.”