Identitatea europeană, soluţia salvării UE de la destrămare

561

Parlamentul European încearcă să cultive o „identitate europeană", oficiali de top spunând că aceasta este singura modalitate de a asigura o uniune de durată între statele membre.

„Sistemele naţionale au investit foarte mult în construirea identităţii lor", a declarat joi Klaus Welle, secretarul general al Parlamentului European la Centrul pentru Studii Politice Europene.

„Dacă vrem să construim o uniune de solidaritate de durată, avem nevoie să investim de asemenea în identitatea europeană. Avem nevoie să înţelegem istoria ca istorie europeană, şi nu doar ca o compilaţie de istorii naţionale," a mai adăugat el.

Referindu-se la Germania sa natală, Welle a remarcat faptul că oamenii vorbesc despre ţară de parcă a existat dintotdeauna. Dar statul modern german a fost creat în 1871. Înainte de aceasta a fost Confederaţia Germană, care a inclus, de asemenea, Prusia si Austria.

„Este foarte recent (1871 n.r.). Ne-am reconstruit istoria ca şi cum am avut întotdeauna un stat-naţiune, care este complet fals şi neadevărat,"a adăugat el. „În scopul de a stabiliza identitatea, ne-am creat muzee naţionale, ne-am creat curriculum-ul naţional, ne-am reconstruit istoria naţională."

Uniunea Europeană – „Unitate în diversitate"

După al Doilea Război Mondial, mișcarea integrării europene a fost văzută de mulţi ca o scăpare din formele extreme de naţionalism care au devastat continentul de două ori în același secol. Una dintre aceste încercări de a-i uni pe europeni a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oţelului, care a fost declarată drept „primul pas către o Europă federală", pornind cu dorinţa de a elimina orice posibilitate pentru războaie viitoare între statele membre prin intermediul schimburilor intre industriile grele naţionale. Membrii fondatori ai Comunităţii au fost Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos și Germania de Vest. Primii susţinători ai Comunităţii au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer.

În anii următori, Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în abilităţile sale. Tratatul de la Maastricht a înfiinţat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Ultima amendare a bazelor constituţionale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Cu o populaţie combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7,3% din populaţia lumii, Uniunea Europeană generează un PIB de 16.242 miliarde de dolari în 2010, care reprezintă 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritate a puterii de cumpărare la nivel mondial.

Deviza „Unitate în Diversitate" a fost adoptată de Uniunea Europeană la 4 mai 2000 după ce a fost organizat un concurs numit „O deviză pentru Europa". Este inspirată din deviza latină a premiatului Nobel Ernesto Teodoro Moneta: „In Varietate unitas!.

Visul unei culturi europene

Cooperarea culturală între statele membre a fost o preocupare a UE începând cu includerea acesteia ca o competenţă comunitară în Tratatul de la Maastricht. Acţiunile luate în zona culturală de către UE includ programul „Cultura 2000", evenimentul „Luna Culturală Europeană", programul Media Plus, orchestre precum Orchestra de Tineret a Uniunii Europene și programul „Capitală Europeană a Culturii" – unde mai multe orașe din UE sunt selectate anual pentru a ajuta dezvoltarea culturală a orașului.

Parlamentul European caută acum să facă un exerciţiu similar. Parliamentariumul deschis recent, un centru-expoziţie-muzeu, este „o încercare de a contribui" la o identitate europeană. Şi nu e singurul. „Casa Istoriei", conceptul fostului preşedintele al PE, Hans Gert Poettering – urmează să se deschidă în 2014. Parlamentul European a „redescoperit", de asemenea, faptul că deţine casa în care a locuit Jean Monnet, unul dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene.

Identitate europeană – o concepţie utopică ce întâmpină 4 probleme reale

Problema identităţii europene este un subiect sensibil. Deputaţii europeni s-au adresat de multe ori nevoii ca ţările membre să se asigure că istoria europeană este parte din programele naţionale.

Dar sugestia în sine ridică mai multe probleme. În primul rând, ridică întrebări despre interferenţele de la Bruxelles. Comisia Europeană, care are dreptul exclusiv de a propune legi, nu are nicio putere reală în materie de educaţie, care rămâne în mâinile statelor membre.

În al doilea rând, o mare parte a dezbaterii, care include, de asemenea, valorile şi cultura europeană, este legată şi de ce păreri au europenii de rând din mediile mai îndepărtate de Bruxelles.

Multe dintre legile care le guvernează viaţa emană din capitala UE. Dar majoritatea oamenilor sunt presaţi să își numească europarlamentarii. Politicienii locali întreţin sentimentul de înstrăinare şi nepăsare dând vina pe Bruxelles pentru o varietate de probleme naţionale, în timp ce mass-media raportează cu privire la UE, doar din punctul de vedere naţional.

În prezent PE elaborează un studiu privind locul pe care instituţia ar trebui să îl ocupe în 2025. Acesta a fost parţial determinat de faptul că Parlamentul are acum puteri reale în procesul legislativ al UE, dar alegătorii apar în numere din ce în ce mai mici la alegerile europene, în unele ţări numărul scăzând sub 20%, conform EUobserver.

În al treilea rând, ceea ce sugerează Well, dând exemplul Germaniei, din care nu demult făcea parte și Austria, este ca fiecare ţară să își împartă pe bucăţi strămoșești identitatea naţională, pe care să le celebreze ca atare, ca parte din marele tot istoric european. Asta ar fi problematic pentru anumite ţări, de exemplu cele din fostul bloc sovietic, deoarece Rusia nu face parte din UE, deci nici din „identitatea europeană".

În ultimul rând, această împărţire strămoșească poate să meargă chiar până la fundaţia culturii europene, pusă de către greci, întărită de către romani, stabilizată de creştinism, reformată şi modernizată prin Renascentism şi Reformă şi globalizată de către imperiile europene succesive între secolele XVI-lea şi XX-lea. Astfel, cultura europeană s-a dezvoltat într-un fenomen foarte complex, de gamă mai largă, de filozofie, umanism secular şi creştin, modul raţional de viaţă şi de gândire logică dezvoltându-se printr-un lung experiment de schimbare şi de formare, trecând prin iluminism, naturalism, romantism, ştiinţă, democraţie şi socialism.

Datorită conexiunii sale la nivel mondial, cultura europeană a crescut cu o nevoie de a adopta, adapta şi de a influenţa în cele din urmă alte culturi. Prin urmare, de la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu expansiunea educaţiei europene şi răspândirea creştinismului, a culturii europene şi a modului de viaţă, într-o mare măsură, cultura europeană s-a dovedit a fi cultură globală, scrie Vide Sailen Debnath, în cartea sa „Secularism: Vestic şi Indian". Prin urmare conceptul „identităţii europene" pare cel puţin utopic.

În realitate s-a dovedit că istoriile și culturile diferite, deși trăiesc laolaltă, au un grad limitat de absorbţie și acceptare unele faţă de altele. Atacul de la Toulouse este cel mai recent exemplu al acestei realităţi. Globalizarea trebuia să ne aducă pe toţi laolaltă, în același timp păstrându-ne identitatea etnică, patrimoniul cultural și opţiunile religioase. Dar, așa cum spuneau chiar Sarkozy și Merkel, multiculturalismul a eșuat în lupta cu prejudecăţile și stereotipiile umane. De pildă, societatea franceză nu a eșuat doar în protejarea comunităţii evreiești, ci și în protejarea și ajutorarea comunităţii musulmane și islamice.