La vest de Soare, la sud de Dumnezeu | Cel mai mare lagăr din lume: Coreea de Nord

260

Prezentul trist al Coreei de Nord reconfirmă faptul că oamenii rămân nişte fiinţe mărunte, victime ale propriului egoism feroce. S-a spus despre Coreea de Nord că este cel mai mare lagăr al lumii şi, din nefericire, cerberul care-i păzeşte intrarea este chiar lumea.

La începutul lunii august, presa internaţională scria despre umilirea publică în Coreea de Nord a echipei naţionale de fotbal, ca urmare a eşecului înregistrat la Campionatul Mondial din Africa de Sud. Se pare că antrenorul naţionalei nord-coreene nu numai că a fost umilit şi destituit, dar a fost trimis la reeducare pe şantier.1 Abuzurile regimului comunist, ilustrate de acest episod, sunt însă mult mai grave. Occidentul a catalogat regimul de la Phenian drept „unul dintre cele mai opace şi mai represive guverne din lume,”2 vinovat de execuţii extrajudiciare, dispariţii de persoane, tortură, muncă silnică, detenţie arbitrară, avorturi forţate, reprimarea dreptului la liberă exprimare şi religie etc. Deşi semnatară a unor tratate internaţionale pentru drepturile omului, Coreea de Nord le încalcă în mod repetat, din motive de „securitate publică”.

Divinitatea sa, Kim „Jesus” Il

Oficial, există libertate religioasă în Coreea de Nord. Însă orice tentativă de prezentare a principiilor religiei creştine este aspru pedepsită, de la detenţie în lagăre de muncă până la execuţii publice. „Se pare că guvernul vede în orice formă de credinţă religioasă un competitor al cultului personalităţii centrat pe dictatorul Kim Jong Il şi pe defunctul său tată, Kim Il Sung.”3 Acest cult al personalităţii serveşte ca religie de stat virtuală. „Kim Jong Il este mai presus de legea ţării… iar în Coreea de Nord, ceea ce spune el este ca vorbele lui Iisus din Biblie,”4 spune Son Jung-hun, un activist pentru drepturile omului.

Associated Press anunţa, la începutul lunii iulie a.c., moartea misionarului creştin Son Jong Nam. Fugit din Coreea de Nord la sfârşitul anilor ’90, acesta s-a reîntors în ţara natală anul trecut, înarmat cu câteva Biblii şi casete cu imnuri creştine. A fost prins şi a murit în urma torturilor aplicate. De altfel, sunt puţini cei care îşi asumă riscul de a se întoarce în Coreea de Nord pentru a predica Evanghelia. Uneori, texte biblice sunt scrise pe baloane lăsate apoi să fie purtate de vânt, peste graniţă, către nord-coreeni. Centrul pentru Studiul Creştinismului Global estimează că în Coreea de Nord trăiesc peste 450.000 de creştini, în fiecare an murind ca martiri ai credinţei creştine peste 10.000 de nord-coreeni.

„În lagăre sunt multe persecuţii care vin din cauza credinţei tale în Dumnezeu, din cauză că ai credinţă. (…) Am văzut oameni care şi-au pierdut ochii pentru că aceştia le-au sărit din orbite atunci când au fost loviţi cu bâte de lemn. Şi am văzut şi oameni care şi-au pierdut braţele şi picioarele pentru că au fost bătuţi crunt. (…) Aş vrea să îmi închei declaraţia spunând că, acum că Evanghelia a ajuns la poporul din Coreea de Nord, sper şi am credinţa că într-o zi veştile bune vor fi răspândite tuturor oamenilor din Coreea de Nord.”

Din declaraţia lui Kim Tae Jin, supravieţuitor al unui centru de detenţie, refugiat în China – Committee of International Relations, „North Korea: Human Rights, Refugees, and Humanitarian Challenges, 28 aprilie 2004, p. 100

O foamete epocală

Persecuţiile religioase par însă infime în comparaţie cu problema foametei acute. Criza provocată de inundaţii a declanşat, la jumătatea anilor ’90, o „foamete epocală care a ucis nu mai puţin de două milioane de oameni.” În timp ce autorităţile nord-coreene dădeau ca număr de victime circa 220.000, ONG-ul sud-coreean „Prieteni buni” aprecia că numărul victimelor directe şi indirecte ale foametei a ajuns la 3,5 milioane. Foametea a declanşat un exod al nord-coreenilor spre China, în ciuda interdicţiilor şi a ameninţărilor cu moartea. Totodată, a devenit mai clară dependenţa Phenianului de ajutoarele oferite de Beijing şi de fosta URSS. Situaţia dificilă a silit regimul lui Kim Jong Il să ceară ajutor extern, ajungându-se spre sfârşitul anilor ’90 la situaţia inedită în care cel puţin o treime din populaţia nord-coreeană era hrănită din donaţii internaţionale, prin intermediul programului World Food al ONU.

Deciziile proaste ale Phenianului au determinat persistenţa acestei probleme, inundaţiile din 2006 fiind cauza unei noi foamete, care a făcut alte 50.000 de victime. Raportorul ONU pentru dreptul la hrană estima că 12% din populaţia Coreei de Nord suferă de foame cruntă. Pierderi ale recoltelor au existat şi în anul următor (2007), tot din cauza inundaţiilor şi a lipsei unei politici clare a guvernului. Foametea a lăsat copii orfani sau i-a determinat pe unii părinţi să-şi abandoneze copiii, pe care nu aveau cu ce să îi hrănească. „Îmi era foame mereu. Dacă aveam ceva de mâncat, mâncam tot. Chiar şi dacă eram sătul, continuam să mănânc pentru că nu ştiam când voi avea şansa să mănânc din nou,”5 povesteşte Hwang, un tânăr care a reuşit să fugă din ţară. Amnesty International atrăgea atenţia, în iulie a.c., că unii nord-coreeni supravieţuiesc astăzi mâncând iarbă şi coajă de copac.

Există Auschwitz în Coreea de Nord?

Existenţa lagărelor de muncă nu poate fi contestată. „Hărţile Coreei de Nord făcute din satelit arată lagăre de prizonieri de dimensiunea unor oraşe,”6 declara fostul preşedinte american George W. Bush, în 2005, în timpul unui turneu asiatic. O confirmă şi mărturiile puţinilor supravieţuitori care au fugit peste hotare. Se ştie despre aşa-numitele kwalliso, colonii de muncă silnică pentru deţinuţii politici, cu un regim foarte dur, unde tortura este la ordinea zilei. Nu există date oficiale despre ceea ce se întâmplă în lagărele nord-coreene. Există însă informaţii obţinute de la cei care au supravieţuit acestor lagăre şi care au reuşit să fugă peste graniţe. Din gura acestor martori a auzit publicul larg despre violarea femeilor în închisori şi despre avorturile forţate. „Obsesia regimului nord-coreean pentru puritatea rasială a condus la uciderea copiilor cu handicap şi la avorturi forţate în cazul femeilor suspectate că ar fi conceput copiii cu bărbaţi chinezi,” scria Michael Sheridan în Times of London (15 octombrie 2006).

Regiunea din nordul ţării este cunoscută şi sub numele de „Siberia nord-coreeană”, loc de exil, tortură şi moarte pentru cei care se opun regimului. Se ştie că nord-coreenii sunt împărţiţi într-un sistem al castelor, fiind clasificaţi în funcţie de gradul de loialitate faţă de conducătorii iubiţi. În timp ce membrii de partid şi familiile veteranilor de război formează clasa privilegiată, beneficiind de favoruri în privinţa educaţiei şi a posibilităţilor de angajare, cei cu „origini nesănătoase” sau suspectaţi de opoziţie sunt discriminaţi şi cantonaţi în provinciile din nord, în condiţii mizere de viaţă. Una dintre legile criminale impuse de Phenian este aşa-numita „regulă a celor trei generaţii”, care îl condamnă la detenţie pe viaţă nu doar pe cel care s-a făcut neplăcut autorităţilor, ci şi pe copiii şi nepoţii săi.

În 2004, un documentar realizat de BBC atrăgea atenţia asupra faptului că, în lagărele nord-coreene, se testează arme chimice pe prizonieri. Kwon Hyuk, fost administrator al unui lagăr şi fugit din Coreea de Nord, a povestit în faţa camerei ororile la care a asistat. „Am văzut cum s-a testat pe o familie un gaz sufocant şi cum au murit toţi în camera de gazare. Părinţii, băiatul şi fetiţa. Părinţii vomitau şi erau în agonie, dar până în ultimul moment au încercat să îşi salveze copiii, făcându-le respiraţie gură la gură.”7 Hyuk a şocat audienţa declarând nepăsător că nu a simţit niciun pic de milă: „În societatea şi în regimul în care mă aflam la data aceea, am simţit doar că ei sunt duşmanii.”8 Informaţii similare a oferit şi Soon Ok Lee, fost prizonier politic într-un lagăr de muncă şi refugiat.

Există voci care susţin soluţionarea diplomatică a problemei „Coreea de Nord”. Totuşi, este greu de crezut că Jong Il va slăbi frâiele şi va deschide porţile spre reforme economice, după modelul chinez. Deschiderea Coreei de Nord ar însemna, în cele din urmă, prăbuşirea regimului comunist şi moartea dictatorului. De fapt, „se crede că liderul de la Phenian a pus în circulaţie, printre membrii partidului comunist nord-coreean, înregistrări video ale execuţiei dictatorului comunist al României, Nicolae Ceauşescu, pentru a se asigura că aceştia au înţeles ideea.”9

„Kim nu e nebun.”

Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA

Sancţiunile şi presiunile din partea comunităţii internaţionale ar putea fi o altă opţiune, dar istoria ultimelor două decenii ne-a arătat o Coree de Nord ermetic închisă, în ciuda presiunilor din afară. Scaunul dictatorului nu se va clătina atâta vreme cât Beijingul şi Moscova îl acceptă aşa cum este. Iar China şi Rusia par să se teamă mai degrabă de prăbuşirea regimului de la Phenian – care ar însemna un val uriaş de refugiaţi spre graniţele lor – decât de potenţialul nuclear al Coreei de Nord. Temeri similare există şi la Seul, Coreea de Sud temându-se de riscurile economice presupuse de căderea regimului comunist şi de deschiderea frontierei dintre Nord şi Sud.

Liderii nord-coreeni „nu îşi permit schimbarea, aşa că vor continua să se asigure că statul lor este, mai departe, o ameninţare internaţională, folosind şantajul nuclear ca tactică de supravieţuire, în timp ce nefericiţii lor supuşi îndură şi mai multă sărăcie şi teroare,”10 crede Andrei Lankov, expert de la universitatea sud-coreeană Kookmin. Mai multe relatări de presă atrăgeau atenţia, în iunie 2009, că liderul de la Phenian i-a anunţat pe oficialii nord-coreeni de peste hotare că Jong-Eun, al treilea fiu al său, a fost desemnat ca succesor. Acesta este însă tânăr (28 de ani) şi lipsit de experienţă, fapt ce îl creditează ca viitoare marionetă în mâinile bătrânilor lupi comunişti.

Există observatori care cred că regimul post-Kim Jong Il va atrage în mod automat o ameliorare a situaţiei actuale şi un mai mare interes pentru respectarea drepturilor omului. Nu toate vocile au însă un ton optimist, pentru că este limpede că elitele nord-coreene nu sunt dispuse să îşi piardă privilegiile.

Dreptul la zâmbet

În timp ce statele democratice şi organizaţiile internaţionale discută pe marginea eventualelor soluţii, „Kimoterapia” aplicată poporului nord-coreean continuă să facă mii de victime. „Cât timp regimul lui Kim Jong Il şi al succesorilor săi rămâne la putere, [Coreea de Nord] va continua să fie o ţară represivă brutală,”11 crede Bruce Klingner, fost analist CIA pentru probleme legate de Coreea de Nord. Chestiunea fundamentală a încălcării flagrante a drepturilor omului nu poate fi rezolvată decât în condiţiile prăbuşirii actualului regim. Deşi este parte a Convenţiei Internaţionale pentru Drepturi Politice şi Civile, Phenianul nu respectă drepturile cetăţenilor săi. Sancţiunile internaţionale nu afectează elitele. Prin urmare, ajutorul internaţional, crucial pentru unii nord-coreeni, nu ar trebui folosit ca o minge de fotbal în jocul dintre marile puteri şi Phenian, susţine Catherine Baber, de la Amnesty International.

Vina nu este însă doar în curtea Phenianului. Katharine Moon, profesoară de ştiinţe politice la Wellesley College, atrage atenţia asupra unor fenomene transnaţionale, precum traficarea femeilor şi fetelor nord-coreene în China, unde sunt obligate să se prostitueze. O atitudine proactivă i-ar atrage Chinei simpatia internaţională. China persistă însă în ignorarea situaţiei dramatice din Coreea de Nord şi îi repatriază pe mulţi dintre refugiaţii nord-coreeni (în condiţiile în care se ştie că aceştia vor primi, cel mai probabil, pedeapsa capitală), fapt ce constituie o încălcare a Convenţiei ONU pentru Statutul Refugiaţilor. Împinse de foamete şi de necazuri să treacă graniţa Chinei, multe nord-coreence cad „din lac în puţ”. China nu le recunoaşte statutul de refugiat, iar traficanţii de fiinţe umane profită de nepăsarea autorităţilor chineze, pentru a abuza de ele.12

Revoluţie prin informare

Coreea de Nord este singura ţară din lume unde nu există acces public la internet. Cărţile de politică, istorie sau beletristică le sunt permise doar celor care corespund standardelor de securitate, iar călătoriile peste hotare sunt excepţii chiar şi pentru oficialii guvernamentali. Călătoriile în afara oraşului de reşedinţă presupun aprobări din partea poliţiei. Nord-coreenii trăiesc în întuneric. Propaganda comunistă le vorbeşte despre pericolul imperialist şi îi informează constant despre situaţia tragică a Coreei de Sud care este „subjugată” şi „dominată” de Statele Unite. Materialele audio-video de provenienţă străină sunt strict interzise, unităţi speciale de poliţie făcând raiduri frecvente prin sate, pentru a căuta astfel de materiale. Populaţia este monitorizată cu stricteţe pentru ca nimeni să nu asculte posturile de radio din Coreea de Sud sau din China, actualul regim bazându-se pe o supraveghere strictă şi permanentă, în care fiecare om este urmărit.

În aceste condiţii, schimbarea nu poate veni decât din interior, crede Andrei Lankov. Sancţiunile dictate de comunitatea internaţională nu vor schimba nimic, regimul de la Phenian demonstrând în repetate rânduri că este imun la suferinţa poporului său. Tocmai de aceea, spune Lankov, este esenţial ca nord-coreenii să afle că există opţiuni mai bune. Este esenţial să fie radiaţi cu oportunităţile lumii democratice, să afle care este nivelul de dezvoltare al fraţilor lor sud-coreeni, pentru a se naşte, încet, dar sigur, o presiune internă care va aduce schimbarea. „Coreea de Nord este descrisă adeseori ca ultimul avanpost al unei politici de tip Războiul Rece. Aşa că de ce nu s-ar încerca schimbarea acestei stări de fapt prin folosirea politicilor care au cucerit Războiul Rece în restul lumii?”13 Legitimitatea regimului dictatorial se va prăbuşi în faţa dovezilor clare că există opţiuni mult mai bune şi standarde de viaţă ridicate comparativ cu ceea ce oferă regimul lui Kim Jong Il. Iar presiunea internă va deveni cu adevărat puternică doar atunci când nord-coreenii vor fi bine informaţi, fapt ce s-ar putea realiza prin schimburi culturale, literatură, contacte academice, promovarea tehnologiei digitalizate în Coreea de Nord şi programe ale unor posturi de radio care să prezinte ştiri nefiltrate prin lentila aparatului comunist.

Viitorul Coreei de Nord depinde de iminenta schimbare a regimului (se vorbeşte tot mai mult despre problemele de sănătate ale lui Kim Jong Il), de implicarea activă a comunităţii internaţionale, prin susţinerea unor politici ferme privind respectarea drepturilor omului, precum şi de Providenţă. La fel cum regimurile comuniste din Europa răsăriteană, aparent de neclintit, s-au prăbuşit într-un timp foarte scurt, şi regimul politic criminal de la Phenian are toate şansele să se trezească, într-o bună zi, cu fruntea în ţărână.


1 „Naţionala de fotbal a Coreei de Nord, umilită în public pentru prestaţia de la CM", www.gandul.info, 1 august 2010
2 World Directory of Minorities and Indigenous Peoples, „North Korea Overview", www.minorityrights.org
3 World Directory of Minorities and Indigenous Peoples, „North Korea Overview", www.minorityrights.org
4 Hyung-Jin Kim, „NKorean killed for spreading Gospel", The Associated Press, 4 iulie 2010
5 „Starving north koreans forced to survive on diet of grass and tree bark", www.amnesty.org, 15 iulie 2010
6 Meghan Clyne, „Korean Reds Targeting Christians", www.nysun.com, 16 noiembrie 2005
7 Anne Applebaum, „Auschwitz Under Our Noses", www.washingtonpost.com, 4 februarie 2004
8 „This World uncovers the gas chambers of North Korea", www.bbc.co.uk, 1 februarie 2004
9. Christian Caryl, „Regatul eremit. O dictatură stalinistă, neschimbată şi iraţională?", Foreign Policy, noiembrie/decembrie 2009, p. 17
10. Andrei Lankov, „Changing North Korea. An Information Campaign Can Beat the Regime", Foreign Affairs, noiembrie/decembrie 2009, p. 98
11. Ruth Moon, „World's Worst Persecutor. Will U.S. diplomatic shift and Graham visit help Christians?", www.christianitytoday.com, 18 noiembrie 2008
12 „Lives for Sale. Personal Accounts of Women Fleeing North Korea to China", Committee for Human Rights in North Korea, 2009
13. Andrei Lankov, „Changing North Korea. An Information Campaign Can Beat the Regime", Foreign Affairs, noiembrie/decembrie 2009, p. 105