„Bătălia pentru hrănirea întregii umanităţi este pierdută. În anii 1970 și 1980, sute de milioane de oameni vor muri de foame…Trebuie să introducem controlul populaţiei, pentru că acesta este singurul răspuns.” Deși par decupate dintr-o distopie, ideile de mai sus aparţin biologului Paul Ehrlich și au fost popularizate într-o carte cu un succes răsunător, Bomba populaţiei, publicată în 1968.

„Nu mă pot gândi la niciun motiv pentru a avea mai mult de o sută cincizeci de milioane de oameni și nimeni nu mi-a oferit vreodată unul”, afirma Ehrlich, referindu-se la mărimea populaţiei din Statele Unite, iar cruciada sa ecologistă abia începea. Pentru a preîntâmpina o catastrofă despre care biologul credea că își va arăta primele semne la începutul anilor ’80, Ehrlich cerea măsuri dure, precum sterilizarea obligatorie sau instituirea unei taxe pe cărucioarele de copii.

La jumătate de secol distanţă de la publicarea controversatei sale cărţi, Ehrlich, care este profesor la Universitatea Stanford, crede că, dincolo de anumite detalii sau de un calendar greșit al evenimentelor prognozate, cartea rămâne una corectă și actuală. Insistând asupra faptului că o „creștere continuă este crezul celulei canceroase”, biologul declară că trebuie să ne așteptăm la colapsul aproape sigur al civilizaţiei noastre în doar câteva decenii, ca urmare a creșterii populaţiei și a consumului excesiv de resurse naturale. Soluţii există, susţine Ehrlich, dar cele extreme vor fi respinse, iar cele blânde nu vor acţiona suficient de repede – accesibilizarea contracepţiei moderne și a avortului și egalitatea în salarii și oportunităţi a femeilor și bărbaţilor sunt mijloace acceptabile, doar că „va dura mult timp pentru a reduce în mod uman populaţia totală la o dimensiune sustenabilă”.

Înaintea lui Ehrlich (și inspirându-l pe acesta), William Voght, un ornitolog amator, publicase cartea Road to Survival, care avea să devină un bestseller, avansând termenul de „capacitate portantă” pentru a descrie relaţia speciei umane cu mediul înconjurător. La fel cum un vapor nu poate transporta decât o anumită încărcătură, nici planeta nu poate găzdui mai mulţi oameni decât îi permite capacitatea, susţinea Voght, identificând în eugenie răspunsul la problema suprapopulării planetei.

De fapt, atât Voght, cât și Ehrlich merg pe linia teoriei economistului Thomas Malthus (1766-1823), care susţinea că, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică, populaţia crește în progresie geometrică. Drept consecinţă a acestei relaţii, suprapopularea va duce inevitabil la o criză a resurselor naturale, în timp ce sărăcia, epidemiile sau războaiele vor interveni salvator, ca să regleze echilibrul dintre numărul locuitorilor planetei și volumul mijloacelor de subzistenţă.

Ideea că neajunsurile prezentului, dar mai ales ale zilei de mâine vin din înmulţirea necontrolată a populaţiei se regăsește și astăzi în discursurile experţilor, fiind susţinută cu o serie de argumente și de prognoze.

Când numărul contează

Potrivit calculelor lui Ehrlich, o cifră între 1,5 și 2 miliarde de oameni ar reprezenta dimensiunea globală optimă a populaţiei, care ar permite atât concentrări de populaţie în zona urbană, dar și areale nelocuite, de sălbăticie, deși planeta ar putea susţine și 4-5 miliarde de persoane, care se mulţumesc cu un spaţiu redus de locuit și cu o raţie rezonabilă de alimente. Peste 7 miliarde însă ar reprezenta, în opinia profesorului, un număr prea mare și nesustenabil pentru o planetă finită.

În prezent, populaţia globului este de 7,6 miliarde de oameni, în timp ce creșterea medie a populaţiei este de 83 de milioane pe an și va ajunge – potrivit unui raport al Departamentului pentru Afaceri Economice și Sociale al ONU – la 8,6 miliarde în 2030, la 9,8 miliarde de persoane în 2050 și la 11,2 miliarde în 2100.

Raportul mai arată că, în aproximativ 3 decenii, jumătate din creșterea populaţiei mondiale va fi concentrată în nouă ţări: India, Nigeria, Congo, Pakistan, Etiopia, Tanzania, SUA, Uganda și Indonezia.

Potrivit lui John Wilmoth, directorul departamentului care a realizat raportul, ritmul de creștere a populaţiei este foarte diferit – accelerat în Africa, unde rata fertilităţii este mare (4,7 nașteri), și foarte mic în Europa, unde rata de fertilitate a coborât la 1,6 nașteri.

Cum 11% din populaţia lumii se confruntă deja cu foametea, sunt experţi care se îngrijorează în legătură cu capacitatea planetei de a susţine, cu resurse tot mai puţine, o populaţie în creștere.

Creșterea populaţiei sub lupa studiilor

Modificarea accelerată a dimensiunii populaţiei lumii și consumul fără precedent de resurse sunt provocări serioase pentru bunăstarea omenirii, dar și pentru mediul natural, a concluzionat un raport realizat de The Royal Society în 2012.

Cea mai mare parte a creșterii populaţiei globale din următorul secol vine din ţările mai sărace, dintre care 32 sunt localizate în Africa, se arată în raport. Doar în Africa, populaţia va crește cu 2 miliarde, subliniază Ekliya Zulu, unul dintre cei 22 de cercetători care au realizat raportul și președintele Uniunii pentru Studierea Populaţiei din Africa. Dacă rata fertilităţii se menţine la același nivel, ar putea crește chiar de două ori și jumătate, spune Zulu, insistând asupra faptului că asigurarea accesului la mijloace contraceptive este dorită inclusiv de femeile africane, pentru a menţine familiile în limita posibilităţilor de întreţinere.

Dubla problemă a mărimii populaţiei și a consumului excesiv de resurse ar trebui să ajungă în vârful agendei politice și economice, concluzionează autorii studiului, care refuză totuși să avanseze o cifră a populaţiei sustenabile, susţinând că aceasta depinde de stilul de viaţă și de alegerile făcute.

Un studiu realizat în 2016 și coordonat de Theodore Lianos, de la Universitatea de Economie și Afaceri din Atena, subliniază că viziunea pesimistă asupra viitorului planetei este bazată pe argumente solide, arătând că rata de creștere a populaţiei va depăși posibilitatea planetei de a se regenera, dacă tendinţele actuale vor continua.

Autorii studiului estimează mărimea optimă a populaţiei lumii la 3,1 miliarde, apreciind că în prezent Pământul este „puternic suprapopulat”. Concluzia deconcertantă a cercetării este că, având în vedere ineficienţa deciziilor familiale sau chiar ale statului de a lua măsuri care să reducă numărul nașterilor, este imperativ ca „o autoritate internaţională puternică să fie instituită și învestită cu suficiente competenţe pentru a pune în aplicare politici care să contribuie la reducerea populaţiei mondiale”.

Pe de altă parte, specialiștii optimiști în privinţa efectelor pe care le produce creșterea populaţiei consideră că presiunea numerică va accelera progresul știinţific. Ceea ce va însemna fie găsirea de înlocuitori pentru resursele epuizate, fie identificarea unor metode noi pentru a extrage resursele neaccesibile. Într-o societate liberă, insuficienţa își va găsi mereu o rezolvare, datorită creativităţii umane.

Neajunsul abordării optimiste este că vine, de multe ori, la pachet cu ignorarea consumului accelerat de resurse naturale pe care îl presupune viaţa modernă, așa că, înainte de a decide că toate avertizările ecologiste sunt alarme false, am putea arunca o privire și spre consumerismul care a ajuns să ne definească.

Atunci când consumul devine raţiunea de a trăi

Campaniile cu privire la suprapopularea planetei au rolul de a deturna atenţia (și de a transfera cantitatea de vină aferentă) de la acţiunile noastre care dăunează mediului, scrie jurnalistul și scriitorul George Monbiot. Este un mod elegant de a ne spăla pe mâini de responsabilitate, pentru că, „atunci când nu există aproape nimic de făcut, nu există nicio obligaţie de a acţiona”, notează Monbiot.

Într-un articol scris pentru The Guardian, Monbiot arată că proliferarea numărului de animale pentru a ne satisface apetitul pentru carne ar trebui să ne îngrijoreze mai mult – animalele crescute intensiv depășesc cu mult numărul oamenilor la nivel global.

În timp ce populaţia crește cu 1,2% pe an, numărul animalelor crește cu 2,4% anual, ceea ce înseamnă că planeta va fi nevoită să susţină 400 de milioane de animale în plus până în 2050.

Creșterea animalelor va reclama folosirea unei suprafeţe de teren mai mari și va adjudeca aproape jumătate din culturile de cereale, contribuind la penuria de alimente în zonele sărace ale lumii, în care oamenii contează pe cereale pentru a supravieţui. Despre impactul pe care consumul, în creștere, de carne îl are asupra planetei am scris pe larg în articolul „Acum știm cât este nota de plată a apetitului nostru pentru carne”, din Semnele timpului.

Ţările dezvoltate au o amprentă ecologică tot mai extinsă – europenii utilizează 4,9 ha/persoană, iar americanii, 7 ha/persoană, deși disponibilul biocapacităţii globale per persoană este de numai 1,8 hectare globale. Dacă toţi locuitorii planetei ar reuși să consume resurse la scara consumului american (fiindcă mulţi își doresc acest lucru), ar fi nevoie de 3,9 planete Pământ pentru a putea susţine cererea.

Iar, dacă mai este nevoie de o dovadă că stilul nostru de viaţă nu este sustenabil, deșeurile cu care sufocăm mediul înconjurător vin să ne-o livreze. Într-un singur secol, cantitatea de gunoi produs de orașele lumii a crescut de 10 ori, iar estimările arată că se va dubla până în 2025 – anul în care vom ajunge să aruncăm suficiente deșeuri cât să umplem zilnic un convoi de camioane de circa 5.000 de kilometri lungime.

Volumul deșeurilor alimentare arată că nu suprapopularea, ci risipa semnează pe reverul penuriei de alimente din lume. Mai mult de o treime din alimentele produse la nivel mondial ajung, în cele din urmă, la gunoi, în timp ce doar un sfert din alimentele aruncate ar putea ajuta să supravieţuiască nu mai puţin de 870 de milioane de persoane care suferă de foame.

De altfel, pentru că lanţul cifrelor care arată că suntem antrenaţi într-o risipă contrastantă dur cu lipsurile din ţările sărace, dar și cu volumul finit de resurse ale planetei, are un număr covârșitor de zale, numeroase voci spun că vinovatul pentru sărăcirea planetei trebuie căutat mai degrabă în voracitatea celor ce au atins bunăstarea decât în numărul celor care știu deja gustul crizei.

În apărarea populaţiei

„Suprapopularea nu este adevărata problemă”, susţine profesorul Erle Ellis, de la Universitatea din Maryland, care neagă ideea că planeta are o capacitate portantă, pe care a lansat-o Voght.

Deși spune că a crezut o vreme în matematica clasică a populaţiei, care dovedește că populaţiile trebuie să aibă o limită numerică pentru a supravieţui pe o planetă limitată, Ellis declară că întâlnirea cu teoriile economistei daneze Ester Boserup i-a schimbat perspectiva. Boserup, care a lucrat pentru Organizaţia Naţiunilor Unite în ţări cu venituri mici și mijlocii, a contestat concluziile lui Malthus în cartea The Conditions of Agricultural Growth: The economics of agrarian change under population pressure (Condiţiile creșterii agriculturii: Economia schimbărilor agrare sub presiunea populaţiei).

Esrup pornește de la observaţiile sale legate de modul în care agricultura s-a dezvoltat în ţările care au cunoscut o creștere rapidă a populaţiei, pentru a argumenta că provocarea hrănirii mai multor persoane motivează oamenii să își perfecţioneze metodele de cultivare a hranei și să dezvolte tehnologii noi, care să permită un randament agricol superior (așa cum s-a întâmplat în timpul revoluţiei verzi, între 1943 și sfârșitul anilor ’70, când producţia agricolă s-a industrializat în ţările în curs de dezvoltare).

Într-un articol scris pentru Population Research Institute, autorii Steven Mosher și Anne Morse susţin că suprapopularea nu poate fi responsabilă de lipsa resurselor – și chiar că suprapopularea nu este decât un mit cu care ne acoperim obiceiurile risipitoare.

Mosher și Morse argumentează, pornind de la un studiu din 2012, coordonat de Eric Holt Giménez (și intitulat sugestiv Producem mâncare pentru 10 miliarde de oameni și încă n-am pus capăt foametei), că lipsa de hrană nu este rezultatul aglomerării umane, ci al inegalităţii și sărăciei, citând din declaraţia organizaţiei umanitare Oxfam: „Foamea nu e un fenomen natural, ci un eșec politic catastrofal.”

În timp ce admit că lipsa apei este o problemă umanitară serioasă, autorii subliniază că nici această criză nu este o problemă a suprapopulării – Karen Bakker, directorul Programului de Administrare a Apei de la Universitatea British Columbia, sublinia că apa este una dintre substanţele cel mai greu de mobilizat, din cauza costului de transport. Prin urmare, „avem nevoie de mai multe diguri, canale și conducte, nu de mai multe avorturi, de contracepţie și de sterilizări”, plusează Mosher și Morse. De fapt, potrivit autorilor, nu creșterea populaţiei în Africa ar trebui să ne preocupe, ci declinul fertilităţii în Europa, câtă vreme un raport al ONU, Populaţia mondială în 2300, avertiza că, în cazul în care ratele fertilităţii europene nu se modifică, jumătate dintre ţările continentului și-ar pierde 95% din populaţie în următoarele 3 secole.

Obișnuim să îi blamăm pe oamenii săraci din Africa pentru că au mulţi copii, dar elefantul e în curtea noastră, purtând eticheta unui consum iraţional, scrie Fred Pearce, autorul cărţii The Last Generation: How nature will take her revenge for climate change.

Creșterea populaţiei poate provoca crize de mediu locale sau poate îngreuna efortul unui stat de a se dezvolta economic, însă butonul de declanșare a unei crize globale este sub controlul nostru, al „supraconsumatorilor cu număr stabil, dar ale căror pofte par infinite”.

Consumerismul nu acoperă nevoi legitime, ci seduce prin promisiunile sale de a acoperi goluri de natură neeconomică ale vieţii noastre, punctează Annie Leonard, directoare a organizaţiei Greenpeace USA. Sinele nostru de consumator a ajuns atât de supraalimentat, încât nu mai poate aborda probleme cu adevărat importante, precum încălzirea globală, decât tot în termenii consumului: „Ar trebui să cumpăr acest lucru, în loc de acesta”, când soluţia reală este să te îndepărtezi de raftul cu produse de care nu ai într-adevăr nevoie, subliniază Leonard.

Dilema unei generaţii: viaţa (altora) versus confortul (nostru)

Stabilitatea populaţiei sau declinul acesteia nu este remediul-panaceu câtă vreme consumul își continuă trendul ascendent, afirmă Charles Eisenstein, autorul cărţii The More Beautiful World Our Hearts Know is Possible. Dacă populaţia globului ar avea stilul de viaţă al unui sătean din India, 12 miliarde nu ar însemna o cifră prea mare, dar pentru a trăi la standardele clasei de mijloc din Statele Unite, 2 miliarde de oameni înseamnă deja o cifră nesustenabilă, susţine autorul.

Nu vom putea evita o alegere, în aceste condiţii, dar simţul nostru moral al trebui să o ghideze, iar nu apetitul pentru mai mult. În 2030, potrivit estimărilor Băncii Mondiale, peste 1 miliard de persoane vor face parte din clasa de mijloc (în creștere spectaculoasă, de la 400 de milioane în 2005), dar planeta nu va face faţă prea bine acestei schimbări, dacă acești oameni vor dori să consume carne sau să conducă automobile în stilul în care o fac americanii, subliniază jurnalistul și scriitorul Robert Kunzig într-un articol pentru National Geographic.

De altfel, cercetătorul David Suzuki povestește că l-a întrebat pe cunoscutul ecologist E. O. Wilson câţi oameni ar putea susţine planeta pe termen nelimitat, iar răspunsul primit a fost: „Dacă doriţi să trăiţi ca nord-americanii, 200 de milioane.”

Vorbind despre alegerile care se impun odată ce mai puţine resurse se împart între mai multe persoane, demograful francez Hervé Le Bras nota: „Să mănânci mai puţină carne mi se pare mai rezonabil decât să spui: «Să avem mai puţini copii!»”.

Mai ales că discuţia este despre restricţiile care ar trebui impuse altora – săracilor planetei –, iar, după cum calcula Stephen Pacala, directorul Institutului de Mediu de la Princeton, cea mai bogată jumătate de milliard a planetei (adică 7% dintre locuitorii ei) este responsabilă pentru 50% dintre emisiile de carbon din lume, în timp ce 50% din populaţia lumii deţine responsabilitatea pentru doar 7% dintre emisii. Ne îngrijorăm excesiv pentru cele 2 miliarde de persoane care se vor naște în zonele sărace ale globului, dar ignorăm faptul că emisiile de carbon ale unui american sunt echivalente cu cele produse de 20 de indieni, 40 de nigerieni sau 250 de etiopeni, punctează și Pearce.

Subliniind că nu vorbește din punctul de vedere al unui expert în domeniu, jurnalistul Brian Merchant scrie că modul în care este propagată tema suprapopulării îi provoacă un sentiment neplăcut, acela că vrem să așezăm o problem reală pe umerii celor mai dezavantajaţi semeni, pentru a ne exonera de vina de a nu fi găsit soluţii reale la crize de care suntem responsabili.

Viaţa se altoiește pe un trunchi mai solid decât calculele

Iar problema gestionării resurselor așa încât nimeni să nu sufere nu ar trebui discutată în termeni matematici, afirmă David Bier, analist la Cato Institute’s Center for Global Liberty and Prosperity. Deși sfârșitul anilor ’60 îl găsea implicat în discuţii și proiecte legate de reducerea fertilităţii în ţările sărace, Bier povestește că a trăit un moment de răscruce atunci când un incident i-a reamintit cuvintele unui capelan evreu vorbind despre destinul frânt al celor morţi în confruntarea violentă de pe insula Iwo Jima, în cel de-al Doilea Război Mondial: „Câţi ar fi fost un Mozart sau un Michelangelo, sau un Einstein dintre cei pe care i-am îngropat aici?”

Bier și-a reevaluat lupta, considerând că nu aceasta este menirea sa, de a împiedica să se nască un viitor Mozart sau pur și simplu un copil care ar fi oferit „bucurie pentru familia și comunitatea lui”.

Analistul crede că e un lucru minunat să le oferi oamenilor posibilitatea de a-și mări familia atât cât doresc sau își permit să o facă, dar e o cruzime să-i manipulezi sau să-i constrângi să facă ce nu vor.

Este deconcertantă absenţa respectului pentru viaţa umană care respiră din toate abordările specialiștilor care vorbesc despre pericolul suprapopulării, punctează Bier, analizând pariul lui Ehrlich, construit după modelul lui Pascal. „Dacă am dreptate, vom salva lumea [prin limitarea creșterii populaţiei]. Dacă greșesc, oamenii vor fi mai bine hrăniţi, mai bine adăpostiţi și mai fericiţi, datorită eforturilor noastre. Ce se va pierde dacă se va dovedi mai târziu că putem susţine o populaţie mult mai mare decât credem că o putem face azi?”, este pariul lui Ehrlich, pe care Bier îl crede cinic, atâta vreme cât miza nu este viaţa autorului său.

Analistul mărturisește că nu vede logica din gândirea persoanelor îngrozite de foamea cu care se confruntă o persoană dintr-o ţară îndepărtată, dar care se bucură la gândul că de 1 milion de ori mai multe vieţi „care ar fi putut fi trăite, nu vor exista”.

Tema suprapopulării pare a fi o problemă economică sau de mediu în esenţa ei, dar are, până la urmă, un consistent miez etic. În anii ’70, ecologistul Garrett Hardin folosea o parabolă cu impact emoţional, aceea a unei bărci de salvare, reprezentând fiecare naţiune prosperă, în care săracii lumii se străduiau cu disperare să ajungă – numai că nu existau locuri suficiente, așa că a-i admite la bord ar fi însemnat să expui și călătorii bărcii unei morţi sigure.

Parabola nu spune însă nimic despre faptul că privilegiaţii din barcă ocupaseră 10 locuri de fiecare, punctează Pearce. Nici despre faptul că nevoile pe care ni le-am amplificat artificial au ieftinit constant și necruţător viaţa celor care suferă și mor la un univers de egoism distanţă de noi.