Evanghelicii dau un nume rău credinţei, este concluzia multor publicaţii americane, după tragedia de la protestul din Charllotesville, când un adept al teoriei supremaţiei rasei albe a intrat cu mașina într-un grup de contramanifestanţi, omorând o persoană. Urmarea imediată a fost că mai toţi consilierii lui Trump pentru mediul de afaceri și-au dat demisia, după ce acesta a evitat să condamne explicit mișcarea „dreptei alternative”, în timp ce consilierii săi spirituali i-au rămas alături.

Donald Trump a fost nevoit să desfiinţeze cu totul două grupuri de consilieri pentru mediul de afaceri și unul pentru arte și știinţe umaniste, după ce consilierii săi, directori ai unor mari companii americane, actori și regizori au anunţat că renunţă la rolul de consilieri. Însă din grupul de 24 de consilieri spirituali pe care îi are Trump, doar unul le-a urmat exemplul. „A devenit evident conflictul de valori dintre mine și administraţie”, a declarat A.R. Bernard, pastorul unei megabiserici din New York, după ce și-a dat demisia. A sperat că și alţii îi vor lua exemplul, însă asta nu s-a întâmplat. Ba chiar unii au lăudat pe canalele de socializare poziţia președintelui Trump. „America corporatistă are o busolă morală mai bună decât grupul evanghelic”, a observat Matthew Dowd, cel care a fost strategul-șef în cadrul campaniei electorale pentru realegerea lui George Bush, în 2004. Peste 50.000 de oameni au făcut mai departe reclamă acestei remarci. Phil Zuckerman, profesor de sociologie și studii seculare, deplânge faptul că nu creștinii adevăraţi conduc astăzi America, ci un grup de lideri religioși care promovează un „creștinism alternativ”. Alţi editorialiști îl numesc chiar „sectă” și spun că nu există loc în guvernul american pentru „ayatollahi evanghelici”, cu referire la interesul celor din consiliu de a transforma America într-o teocraţie, după cum avertizează subtil chiar și Vaticanul.

Faptul că li s-a permis extremiștilor de dreapta să scandeze sloganuri naziste și rasiste pe stradă, purtând torţe, steaguri naziste și confederate și fiind înarmaţi cu scuturi și arme semiautomate, în timp ce doar anul trecut nativii americani strânși să protesteze pașnic la Sandy Rock împotriva construcţiei unei conducte pentru transportat ţiţei au fost alungaţi cu gloanţe de cauciuc de forţele de poliţie, este o anomalie a societăţii americane care nu a mai putut trece neobservată. Iar faptul că președintele, oricum acuzat de simpatii fasciste, a acuzat ambele tabere de violenţă, în contextul în care nu e vorba de un simplu incident, ci de un „atac terorist domestic” care s-ar fi putut solda cu mai mulţi morţi, a pus America pe foc. Refuzul liderilor evanghelici de a se depărta de președinte în aceste momente este văzut ca o continuare a complicităţii de care atâtea biserici s-au făcut vinovate în momentele cele mai negre ale istoriei, când era rolul lor să stea alături de asupriţi, nu de asupritori.

De ce vorbim încă de rasism în America lui 2017?

Ultimii doi ani de zile au marcat o creștere a numărului de grupuri extremiste, care predică ura rasială în SUA. Mișcări precum Black Lives Matter (Viaţa negrilor contează) au redeschis o rană adâncă ce nu s-a vindecat în societatea americană. În anul 2017 încă există grupuri KKK active. Un fost lider KKK, David Duke, era programat să ţină un discurs la Charllotesville. Când i-au luat interviu reporterii, el a declarat că oamenii s-au strâns acolo pentru a duce la îndeplinire ce le-a promis președintele Trump în campania electorală, că vor lua ţara înapoi. Aceste grupuri îl asimilează pe Trump ca „unul de-al nostru” și s-au bucurat când au auzit remarcile sale legate de ce s-a întâmplat la protest. La rândul său, președintele nu a profitat de ocazie pentru a se delimita o dată pentru totdeauna de acest grup „alt-right”, în timp ce imaginea sa publică continuă să se deterioreze.

Majoritatea suporterilor săi provin din Sud, acolo unde un sondaj a arătat că mai mulţi evanghelici decât neevanghelici își doresc ca Sudul să fi câștigat războiul civil. Acest război a fost singura soluţie prin care s-a putut pune capăt dezbaterii despre sclavie în America secolului XIX. Aproximativ 600.000 de americani au trebuit să moară, după ce toate soluţiile propuse de aboliţioniști au fost refuzate. Asta arată cât de puternic înrădăcinată și malignă era sclavia în societatea americană a acelor ani.

Sclavia era piatra de temelie a Sudului, platforma pe care era construită întreaga structură a societăţii. Proprietarii de slavi dominau braţele puterii – legislativul, executivul, juridicul – și ei stabileau și menţineau ordinea în societate. Chiar și albii săraci, care nu își permiteau sclavi, erau convertiţi la ideologia supremaţiei albilor. Deci să ceri abolirea sclaviei înseamnă să ceri dărâmarea sistemului, a ordinii sociale. Cu siguranţă, aboliţioniștii trebuie să fi părut revoluţionari buni de ars de rug. Chiar și în Nord au întâlnit rezistenţă din partea celor care făceau un profit frumos din comerţul cu Sudul. James White, unul dintre fondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, ce s-a poziţionat împotriva sclaviei, spunea că slavia ajunsese să fie ceva sacru pentru americani, să fie ca un zeu.

Multe lucruri sunt considerate sacre în America, iar sclavia este cel mai sacru dintre ele. Constituţia este sacră, dar nu la fel de sacră ca sclavia. Când cele două vin în contact, Constituţia trebuie să cedeze, trebuie să fie amendată. Legea este sacră, dar nu la fel de sacră ca sclavia. Când e vorba de sclavie, toate legile care apără cetăţenii liberi, libertatea de mișcare, de exprimare, libertatea presei și securitatea personală cedează. Libertatea este sacră, dar nu la fel de sacră ca sclavia. Când apare sclavia, libertatea își ascunde faţa și dispare. Biblia este sacră, dar nu la fel de sacră ca sclavia. Decalogul, regula de aur, toate legile sale, evanghelia, toate sunt reconsiderate prin codul sclaviei”, spunea el.

James White atinge aici un punct sensibil pentru istoria religiei. De multe ori, când mișcări ideologice care promovau ura, asuprirea și tirania capturau imaginaţia societăţii, religia i-a dat o mână de ajutor. O interpretare eronată a Bibliei a fost folosită de la amvoane pentru sprijinirea anumitor prejudecăţi, comportamente, legi și politici care să pară chiar de bun-simţ în războiul pentru protejarea directivelor lui Dumnezeu. „Cerem libertate pentru toate confesiunile religioase din stat, cât timp nu pun în pericol existenţa statului și nu vin în conflict cu manierele și sentimentele morale ale rasei germane. Prin urmare, Partidul promovează un creștinism pozitiv, fără să se lege confesional de vreuna dintre confesiuni. El combate spiritul materialist al evreilor acasă și în străinătate și este convins că o recuperare permanentă pentru poporului nostru poate fi atinsă dacă bunul comun este pus înaintea bunului individual.” Așa sună o declaraţie despre „creștinismul pozitiv” al Partidului Nazist din Germania, care a cucerit multe biserici și mulţi creștini de rând, și nu doar în Germania.

Când s-a pus problema abolirii sclaviei, marile confesiuni evanghelice – baptiștii, metodiștii și prezbiterienii – s-au divizat, la fel cum avea să se întâmple cu întreaga ţară. Sclavia era încurajată de la amvoane ca un serviciu de milă faţă de „sălbaticii aduși din Africa”, despre care se considera că doar prin patronajul albilor puteau afla de Dumnezeu și puteau fi salvaţi. Unele biserici prezbiteriene din Sud chiar deţineau sclavi din anii 1700, pe care îi munceau pentru a plăti salariile pastorilor și cheltuielile de întreţinere, astfel încât să fie povara mai mică pentru enoriași. Alţii însă nu mai erau așa de siguri că acest tip de patronaj le face favoruri spirituale sclavilor, iar Nordul în final a fost convins de această reformă morală. Uriah Smith, alt fondator al Bisericii Adventiste, a dus discuţia mai departe, condamnând nu doar sclavia, ci rasismul, adică tratarea injustă atât a sclavilor, cât și a negrilor liberi, din cauza culorii pielii lor. El îi condamna atât pe cei care se foloseau de Biblie pentru a apăra sclavia, cât și pe cei care prin tăcerea lor o aprobau implicit. Sunt practic aceleași acuze pe care presa americană le aduce consilierilor evanghelici ai lui Trump, iar oamenii de rând le aduc pastorilor și liderilor propriilor biserici care nu s-au exprimat pe acest subiect.

Harriet Beecher a publicat în 1852 nuvela Coliba Unchiului Tom, una dintre cele mai citite cărţi ale perioadei, care condamna sclavia și rolul Americii în perpetuarea ei. În final, ea scria: „Atât Sudul, cât și Nordul s-au făcut vinovate înaintea lui Dumnezeu; iar Biserica Creștină are multe pentru care să răspundă.” Este extrem de tulburător să realizăm că, atâtea zeci de ani mai târziu, Martin Luther King Jr. îi atenţiona din închisoare pe albii religioși să nu repete aceeași greșeală și le scria „pastorilor, preoţilor și rabinilor albi din Sud”, „celor care stau pe margine și șoptesc irelevanţe pioase și trivialiăţi sfinte, în mijlocul luptei de a scăpa ţara de nedreptăţile economice și rasiale”. Este și mai tulburător când vedem că aceeași discuţie despre rasism și nedreptăţi economice are loc din nou astăzi.

Predici pentru dușmani

Diverse strategii au fost adoptate de liderii bisericilor americane în aceste zile. Chestiunea este cu atât mai delicată cu cât biserica este chemată la altă misiune pe pământ decât interferenţa în probleme politice. Problema este că, cel puţin Biserica Evanghelică, prin pastorii evanghelici care îl consiliază pe Trump, este deja adânc băgată în probleme politice, aceștia fiind deseori invitaţi în Biroul Oval pentru a discuta cu președintele Trump tot felul de probleme de politică internă și externă, de la politici privind asigurarea medicală și educaţia la sprijinul pentru Israel. Și atunci, nu ar fi doar normală o contrabalanţă? Unii pastori care consideră că angajamentul bisericii faţă de drepturile omului și echitatea socială nu poată fi general sau opac și-au exprimat public, de la amvoane, dezacordul și opoziţia faţă de președinte. Ceea ce, de înţeles, i-a alienat pe membrii bisericii care au votat cu Trump și care s-au simţi judecaţi.

Însă trebuie să ţinem cont și că, în acest context, sensibilităţile sunt exagerate și orice poziţie, oricât de precaută, pare să fie considerată exagerată de anumite persoane. Biserica Mormonă, de exemplu, a mers pe calea oficială și a dat un comunicat de presă, destul de ferm, dar vag, în care a condamnat rasismul și violenţa în termeni generali. Două zile mai târziu, Biserica și-a updatat comunicatul iniţial, spunând că „ni s-a adus la cunoștinţă că sunt unii prin comunităţile pro-albi care spun că Biserica este neutră faţă de viziunea lor sau că îi sprijină. Nimic mai departe de adevăr”, după care a urmat o condamnare directă a supremaţiștilor albi și o avertizare dură pentru membrii bisericii care promovează sau urmăresc agenda acestor grupuri și care „nu sunt în armonie cu învăţăturile Bisericii”. Membri Bisericii care simpatizează mișcarea „alt-right” s-au plâns că, prin acest comunicat, Biserica susţine lucruri „contrare doctrinei evangheliei lui Iisus”. Cea mai agresivă replică a venit din partea lui Ayla Stewart, mamă a șase copii, blogger cu peste 30.000 de fani pe Twitter, „regină de facto a mormonilor alt-right”: „Aceasta este o zi neagră. Ziua în care Biserica s-a întors împotriva membrilor albi. Noi AVEM o cultură de care să fim mândri. Dumnezeu ne iubește pe TOŢI”, a scris ea pe Twitter. Biserica Mormonă are dificultăţi în a se despărţi de propriul trecut rasist, scrie BusinessInsider. Până în 1978, Biserica nu le-a permis afro-americanilor să devină pastori, iar în prezent doar 3% dintre mormonii americani sunt afro-americani.

Eu nu iau o poziţie politică. Eu predic despre valori”, spunea rabinul Nathan Weiner după ce s-a întâmplat la Charllotesville. Va deplânge ce s-a întâmplat, dar nu îl va menţiona pe Trump. Aceasta pare să fie o poziţie câștigătoare, dar și el admite că îi este greu să predice despre un set de valori unei biserici împărţite în două tabere. Cu toate acestea, treaba unui pastor este tocmai să asculte și să fie implicat și empatic, să ţină biserica laolaltă și familiile unite. În același timp, este rolul său să predice adevărul și să o facă cu putere. Provocarea este aceea de a-l predica fără a-i determina pe unii să părăsească scena. „Mă chinui să găsesc o cale de predica adevărul de care să fiu mândru și peste 50 de ani și care să aducă laolaltă cât de mulţi oameni posibil”, spune Weiner. De la alegerile din noiembrie 2016, tot mai mulţi pastori sunt admonestaţi de membri cărora li se pare că o anumită predică a fost aleasă pentru a le critica alegerile politice. Imamul Anwar Muhamin, de la Centrul Islamic pentru Citit, spune că abilitatea de a purta discuţii profunde, dar precaute, este mult complicată astăzi de subminarea continuă a adevărului: „Trăim într-un timp în care adevărul are multiple definiţii. Acum oamenii adoptă poziţii care nici măcar nu au un sâmbure de adevăr și e greu să ai o conversaţie productivă.” Reverendul Keith Anderson, de la o biserică luterană, a organizat seminare în care a chemat un expert în diplomaţie publică pentru a-i învăţa pe enoriași skilluri conversaţionale care să îi ajute să comunice și să „înţeleagă de ce cred ceea ce cred”.

Problemele morale ale societăţii nu pot fi băgate sub covorul pe care se închină enoriașii, doar pentru că, având la bază o sursă politică, devin imposibil de abordat în biserică. „Cei care nu au luat nicio parte activă în promovarea sclaviei persoanelor de culoare nu sunt eliberate de responsabilitatea de a face eforturi speciale pentru a înlătura, pe cât posibil, rezultatul direct al intrării lor în sclavie”, spunea și Ellen White, fondatoare a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Ea a consiliat de mai multe ori biserica să iasă și să le slujească sclavilor pentru a le îmbunătăţi condiţia.

Președintele Trump nu are ce să caute în predici. Nimeni nu este chemat să predice despre Trump, ci despre Evanghelie, care spune o poveste foarte veche despre sclavie. În Imperiul Roman, sclavia era o instituţie bine stabilită în tot imperiul. În orașe, unde erau mult mai mulţi sclavi decât persoane libere, se dădeau legi extrem de severe pentru a-i controla. Apostolul Pavel a întâlnit și sclavi, și proprietari de sclavi în bisericile pe care le-a vizitat. Iar pe sclavi nu i-a învăţat să se răscoale, ci să asculte de stăpânii lor „cu frică și cutremur, în curăţie de inimă, ca de Hristos. Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca și cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca niște robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu”. La o primă citire a textului, cineva ar putea spune că Pavel încuraja sclavia și îi încuraja pe sclavi să își accepte situaţia ingrată. Însă nu este deloc așa. Trebuie să ţinem cont că Pavel dă aceste sfaturi în condiţiile deja existente, în care nu ar fi putut să răstoarne structura societăţii stabilită de romani. Însă el a învăţat principii care loveau exact în fundaţia sclaviei și care, dacă ar fi fost respectate, ar fi subminat tot sistemul, explică Ellen White. „Căci Domnul este Duhul, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea”, spune Pavel în 2 Corinteni 3:17. Când se convertea, un sclav devenea parte din biserica lui Iisus Hristos și ca atare trebuia tratat ca un frate, un moștenitor egal cu stăpânul său în binecuvântările promise de Dumnezeu. Este adevărat că religia creștină face o legătură puternică între stăpân și sclav, rege și supus, pastor și păcătos, iar aceasta se găsește în curăţirea păcatelor de către Iisus. Ambii au fost spălaţi în același sânge și au fost făcuţi una în Iisus Hristos. Nu este o lecţie ușoară de predat în faţa a două tabere potrivnice, dar s-ar putea să fie singura care chiar contează acum.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.