În mijlocul tensiunii și confuziei legate de posibilul summit SUA – Coreea de Nord, o istorie incredibilă de eroism și credinţă, petrecută în războiul coreean de acum aproape 7 decenii, iese la suprafaţă și impresionează o lume întreagă.

Era 1 noiembrie 1950, iar capelanul american Emil Kapaun era cantonat cu Batalionul 3 din Regimentul 8 de Cavalerie, din prima Divizie de Cavalerie… O mulţime de cuvinte pentru a putea identifica o mare de oameni destinaţi pieirii sub gloanţele chinezilor, în Unsan, Coreea de Nord.

Cunoscut în istorie ca Bătălia de la Unsan, dezastrul cu care s-au confruntat americanii nu a putut fi diminuat decât prin acţiunile altruiste până la extrem ale capelanului catolic Emil Kapaun, „care nu a tras cu nicio armă, dar care a mânuit cea mai puternică armă dintre toate, iubirea pură pentru fraţii săi și dispoziţia de a muri pentru ca ei să trăiască”, declara în 2013 președintele Barack Obama, la ceremonia de decernare a Medaliei de Onoare, înmânată nepotului lui Kapaun, fiul singurului său frate.

La ceremonie au fost prezenţi și câţiva dintre cei pe care Kapaun i-a salvat. Dar șirul acţiunilor sale salvatoare este atât de lung încât numai șirul de 11 medalii și onoruri naţionale și internaţionale îi mai poate sugera mărimea. Ce-i drept, în 1950, Kapaun era deja antrenat în teatrele de război, după ce mai făcuse parte din Corpul Capelanilor în cadrul armatei americane în perioada 1944-1946. În 1946, la doar 30 de ani, Kapaun a hotărât să se despartă de armată pentru a-și lua o diplomă superioară în educaţie, însă în 1950 Războiul din Coreea l-a mobilizat să se întoarcă. Exact la timp pentru Bătălia de la Unsan.

În orașul Unsan erau cantonate forţele ONU, însă pe 30 octombrie, când a ajuns și Batalionul 3 de Cavalerie a armatei americane în locaţie, lupta înclina deja în favoarea forţelor chineze, care reușiseră să împrejmuiască orașul cu doar 10.000-20.000 de soldaţi, care au avut de partea lor elementul-surpriză. Bătălia părea deja pierdută, iar soldaţii americani nu erau în număr destul de mare pentru a face diferenţa.

După câteva zile de luptă, poziţiile regimentului fuseseră distruse, muniţia era pe terminate, iar căile de comunicare – blocate. Când au ajuns în final ordinele de retragere, pe 2 noiembrie, o mare parte a Batalionului 3 era prins în sudul orașului, având nevoie să fie salvat de un alt regiment care să elibereze un drum de retragere. În final, aceasta nu s-a întâmplat, fiindcă ar fi fost „o misiune sinucigașă”, iar Batalionul 3 a fost lăsat „să se descurce cum poate”, povestește Norman Allen, căpitan al regimentului care trebuia să intervină. Chinezii au încheiat lupta, luând între 200 și 300 de ostatici. „Pe 6 noiembrie, aproximativ la orele 16, Batalionul 3 Regimentul 8 de Cavalerie s-a sfârșit ca forţă organizată. Majoritatea soldaţilor au fost omorâţi sau capturaţi”, scrie istoricul Roy Appleman.

Kapaun a fost printre cei capturaţi. Dar nu fiindcă nu a reușit să fugă, ci pentru că nici măcar nu a încercat. În zilele în care chinezii aruncau grenade pe americani și chiar și când bătălia s-a purtat corp la corp, Kapaun a avut un singur ţel – să salveze cât de mulţi răniţi era posibil și să ofere prim ajutor, chiar și în afara perimetrului batalionului. Ba, de multe ori, se oprea în bătaia gloanţelor și a șrapnelului pentru a rosti rugăciuni de binecuvântare pentru cei morţi. „Când a venit ordinul de evacuare, capelanul Kapaun, perfect conștient că urmează să fie capturat, a ales să rămână și să aibă grijă de cei răniţi”, se precizeză în textul de motivare a acordării Medaliei de Onoare.

Cei care au mai rămas în viaţă până în ziua de azi îl creditează pe Kapaun cu mult mai multe fapte onorabile, printre care și faptul că a intervenit pentru a opri un chinez care voia să execute un soldat american și că a negociat cu forţele chineze siguranţa americanilor răniţi, ba chiar l-a cărat în spate pe unul dintre răniţi tot drumul până în tabăra de concentrare.

Kapaun și-a petrecut timpul rămas pe pământ în închisorile din Sambukoi și Pyoktong, din Coreea de Nord. Neţinând seama de ordinele și regulile la care era supus, capelanul și-a continuat munca de a avea grijă de răniţi, căutând mâncare pentru ei și făcând focul (un lucru interzis), ba chiar a confecţionat dintr-o tablă de metal ondulat un obiect pentru a le putea spăla hainele. De asemenea, organiza pe ascuns servicii divine, de predică și rugăciune, cu riscul de a fi pedepsit. În mai 1951, la mai puţin de un an de la capturarea sa, Kapaun a murit de pneumonie și dezinterie, la doar 35 de ani.

Un raport al Congresului american, din 1954, caracterizează Războiul Coreean ca pe „una dintre cele mai barbare și odioase perioade din istorie”, în care forţele Chinei și ale Coreei de Nord au „violat fiecare articol al Convenţiei de la Geneva care face referire la tratamentul prizonierilor”. Conform autorităţilor americane, aproximativ 7.000 de soldaţi americani rămân în continuare dispăruţi, la aproape 70 de ani de la război, dintre care câteva sute au făcut parte din Regimentul 8 de Cavalerie.

Însă faptele lui Kapaun rămân încă în memoria americanilor, care, amintindu-și de cele întâmplate acum 7 decenii, privesc cu speranţă la posibilitatea ca securea războiului să fie pe deplin îngropată la summitul dintre SUA, Coreea de Nord și Coreea de Sud, care ar trebui să aibă loc pe 12 iunie. „Ar fi absolut incredibil. Fără îndoială ar fi foarte bine”, a declarat Ray Kapaun, nepotul lui Emil, gândindu-se că unchiul său ar fi fost foarte mulţumit să vadă că în sfârșit există o șansă reală pentru pace.