Când frica de război ne-ar cuprinde gândurile, să nu uităm că nu suntem singuri, că Dumnezeu va pune capăt suferinţei și ne va oferi o viaţă nouă și veșnică.
„Ca să fie pace în lume, trebuie ca popoarele să trăiască în pace. Pentru ca popoarele să trăiască în pace, orașele nu trebuie să se ridice unele împotriva altora. Pentru a fi pace în orașe, vecinii trebuie să se înţeleagă. Ca să fie pace între vecini, trebuie ca armonia să domnească în familie. Ca să fie pace în casă, trebuie s-o găsești în propria inimă.” (Lao Tse, filosof chinez, sec. VI î.Hr.)
Oare câţi dintre noi au început să scrie un jurnal de război? Un astfel de jurnal ar putea avea un efect de trezire, în dublu sens: trezirea la o stare de veghe, de luciditate, conștientizând solemnitatea unui eveniment precum războiul; însă și trezirea neliniștii la gândul că generaţia noastră începe să retrăiască vremurile aspre ale bunicilor, care păreau apuse definitiv. Avem o stranie senzaţie „vintage”, după ce ne dezmeticim din surpriza că secolul nostru nu e pe o poziţie mai bună la capitolul umanizare decât sângerosul secol XX…
„Ca să fie pace în casă, trebuie s-o găsești în propria inimă.” (Lao Tse, filosof chinez, sec. VI î.Hr.)
Totuși, ca să ai răgaz pentru asemenea jurnale, e nevoie ca războiul să fie la o oarecare distanţă, să nu te afli în ochiul uraganului; ucrainenii nu-și permit luxul ăsta. Noi, ceilalţi, ne-am permite să consemnăm și pentru ei, și pentru posteritate (pentru viitorii nepoţi) ceea ce observăm, ce deducem și interpretăm, tocmai ca să avem senzaţia că nu suntem cu totul „sub vremi” – vorba cronicarului; că nu ne destabilizează tăvălugul istoriei, că avem un cuvânt de spus, o învăţătură de transmis pentru generaţiile viitoare.
Simţim nevoia să raţionalizăm ce ni se întâmplă, să consemnăm, ca să căpătăm impresia liniștitoare că stăpânim, măcar cu mintea, evenimentele. O problemă bine formulată e pe jumătate rezolvată – parcă așa ni se promitea la școală, la orele de matematică.
În încercarea asta de raţionalizare a iraţionalului, de anticipare a imprevizibilului, sunt consultaţi în media o mulţime de analiști politici, economici, financiari, militari, jurnaliști, specialiști în imagologie, în fake news, în războiul hibrid, sociologi, istorici etc. Ei sunt solicitaţi, în mod surprinzător, nu doar să se pronunţe după priceperea lor, ci să facă adevărate profeţii; să devină, brusc, viitorologi. Desigur că aceștia nu pot onora asemenea năzuinţe de reducere a incertitudinii.
Pe o cale mai haotică, internetul, de asemenea, scoate la iveală tot felul de materiale profetizante reinterpretate și actualizate ad-hoc: „noutăţi” ale vechilor predicţii despre România și români aparţinând unor călugări din alt secol; erate la prezicerile babei Vanga despre o figură mesianică născută în România; Nostradamus redivivus; înţelepţi orientali care au vizitat ţara noastră mai demult, dar abia acum aflăm ce ne-au prorocit etc.
S-ar cuveni să ne întrebăm dacă și în alte ţări a apărut fenomenul ăsta de auto-poziţionare excepţională în istorie a propriului popor. Pare a fi tot o reacţie de apărare în faţa incertitudinii, un fel de refren mitologic: „că de n-ar fi, nu s-ar povesti”.
Din păcate, după câteva ore petrecute în faţa acestor fluxuri de conţinuturi mediatizate (că altfel nu le putem numi), realizezi că ești prizonierul ipostazei consumeriste: aștepţi comod, de la niște ecrane, să afli dacă se apropie sfârșitul lumii și, eventual, să te liniștești că ai aflat; că ai o certitudine, cel puţin.
De parcă ecranele și trusturile de presă ne-ar asigura că ele sunt cele abilitate și capabile, printr-o convenţie generală tacită, să informeze publicul, până în ultima lui clipă de existenţă. Și abia apoi, cu sentimentul datoriei împlinite, să sucombe și ele, de parcă nu ar fi compuse tot din oameni, la fel de muritori și debusolaţi ca noi toţi.
Frica de război și sfârșitul
Îmi vine în minte reflecţia plină de noimă a unui preot internaut, care parafraza spusele unui călugăr de demult: „Apocalipsa va veni când vor dispărea cărările dintre chiliile călugărilor.” Preotul contemporan, blogger cu mulţi urmăritori, adapta predicţia: „Apocalipsa va veni când vom fi cu toţii offline.”
Totuși, până atunci, până la a ne trezi prea târziu și a fi trecuţi la offline-ul de veci, strict din cauze obiective, ce ar fi de făcut ca să nu ni se tulbure inima, așa cum ne încuraja Mântuitorul nostru? Se pare că, dincolo de tulburările și întristările firești la aflarea atâtor vești de războaie și de alte catastrofe, ar fi posibil să ne salvăm inima de la acea tulburare devastatoare, aneantizantă!
Biblia trasează niște jaloane în istoria viitoare: „Când veţi auzi despre războaie și vești de războaie, să nu vă înspăimântaţi, căci lucrurile acestea trebuie să se întâmple. Dar încă nu va fi sfârșitul. Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăţie, împotriva altei împărăţii; pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete și tulburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor. Luaţi seama la voi înșivă” (Marcu 13:7-9, subl. ad.). Așadar suntem avertizaţi, de două mii de ani, cu privire la două perspective.
Prima este cea a evenimentelor care „trebuie” să se întâmple și care s-au tot întâmplat în istorie; asta presupune că sunt privite ca fiind obiective – independente de voinţa și de conștiinţa noastră. Ele ţin de influenţa distrugătoare în istorie a celui numit de Iisus „stăpânitorul lumii acesteia”.
Dacă este așa, dacă ele sunt distructive, neliniștitoare și sunt dincolo de capacitatea noastră de a le controla și de a le înţelege, atunci cum am reuși să nu ni se înspăimânte inima? E limpede că planul malefic al celui viclean ne-ar îngrijora dacă am încerca să anticipăm aceste evenimente ori să ne plasăm în mijlocul lor.
Orice am încerca drept reacţie de apărare faţă de acest plan malefic, de deturnare sau contracarare prin forţele noastre omenești, nu ne-ar ajuta cu nimic; în schimb, ne-ar putea doborî psihic. E ca și cum ai dori să vezi un tsunami devastator mai devreme cu cinci minute decât ceilalţi oameni de pe plajă și ai căuta un binoclu mai bun. N-am putea decât să constatăm neputincioși inevitabilul.
Cea de-a doua perspectivă asupra căreia ne avertizează profeţia biblică, prin chiar cuvintele Mântuitorului, este cea care ar trebui să ne dea speranţă și să ne intereseze cu adevărat: e perspectiva asupra propriei persoane, în care luăm seama la noi înșine, la analiza de sine și la reconsiderarea și îmbunătăţirea felului nostru de a fi.
Aceeași înţelepciune îl făcea pe Lao Tse să origineze pacea socială în pacea sufletească a fiecăruia dintre noi și a tuturor, la un loc. Așadar, Mântuitorul ne arată ce depinde de noi și ce așteaptă de la noi. Și, mai mult, începe relatarea acestor dezastre plănuite nu de Cer, ci de vechiul vrăjmaș al tuturor, prin îndemnul de a nu ne înspăimânta. Cum?
În primul rând, realizând că acel „tsunami” ne va ocoli doar prin miracolul Lui în dreptul fiecărui suflet care I se dedică, exact ca într-un desant din Cer, acolo unde nimeni nu ar vedea vreo șansă de salvare. De aceea suntem încurajaţi să ne bizuim pe El, și nu pe cele pământești, perisabile cu totul.
În al doilea rând, privind dincolo de viitorul imediat și de ceea ce ni s-ar putea întâmpla, la asigurarea lui Dumnezeu că nu suntem singuri, că El va pune capăt suferinţei și ne va oferi o viaţă nouă și veșnică. Pare naiv? Și dacă în naivitatea aceasta este singura cale de salvare?
Mântuitorul este primul „naiv”, pentru că a ridicat păcatul lumii într-un mod care aproape tuturor li s-a părut o nebunie, un chin zadarnic, o asumare absurdă. Însă, dacă El este autorul atâtor profeţii care s-au împlinit în milenii și totodată este autorul îndemnurilor asigurătoare pentru copiii Lui, atunci să fim „naivi” alături de El!
Să alegem naivitatea asta care frizează inocenţa, care păstrează inima curată, netulburată într-un mod distrugător, oricât de „nebunesc”, „zadarnic” și „absurd” le-ar putea părea cinicilor! Să urmăm încurajările Lui, ca să putem spune la final, în ciuda tuturor așteptărilor sumbre, „Iată în Cine ne-am încrezut!”
Corina Matei este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţele Comunicării și Relaţii Internaţionale, Universitatea „Titu Maiorescu”, București.
Citește și: Războiul din Ucraina ca luptă între interpretări
