25.674 este numărul victimelor care au murit în urma atentatelor teroriste în anul 2016. Atacurile asupra ţintelor civile au crescut cu 17% faţă de anul precedent, iar numărul ţărilor afectate direct de terorism a ajuns la 77, faţă de 65, în 2015.[1]

Numărul persoanelor dislocate la nivel global a atins nivelul-record de peste 66 de milioane.[2] 15.000 de copii sub 5 ani mor în fiecare zi în lume din cauza unor boli care pot fi prevenite. Dacă trendul continuă, până în 2030 vor muri 60 de milioane.[3]

Studii recente au arătat că inegalitatea veniturilor duce la o creștere a mortalităţii și la o scădere a speranţei de viaţă[4], cum s-a întâmplat recent cu doamna Maria M. așteptând în zadar imunoglobulina în spitalul din Alba Iulia. Ca epilog al vieţii am învăţat doliul, dar, în timpul ei, viaţa rămâne strigătoare-la-cer prin absurdul diferenţei dintre aspiraţii și finalitate. Simţim că aceste orori strigă după un răspuns.

Având așteptări pozitive, în faţa nedreptăţii, violenţei și răului fiinţa ni se contorsionează într-un mare și dureros „de ce?!” sau „până când?”, pretinzând răspunsuri din partea Cuiva care credem că ar trebui să afirme și să garanteze sensul pozitiv al vieţii.

Nu aude Nimeni?

Nu doar credincioșii își pun aceste întrebări. Filosofii antici, pornind de la realităţile fiinţei lor și de la lumea înconjurătoare, au realizat că trebuie să existe un Creator bun și perfecţiunea. Alţii însă au devenit sceptici cu privire la Dumnezeu și la relaţia Lui cu lumea pentru că: (1) Dacă Dumnezeu nu poate să prevină răul, atunci nu este atotputernic; (2) Dacă Dumnezeu poate și nu vrea să o facă, atunci nu este binevoitor; (3) iar dacă nici nu poate și nici nu vrea, atunci de ce Îl numim Dumnezeu?

Deși această înșiruire de întrebări îi este atribuită lui Epicur (sec. IV î.Hr.), condiţia umană le-a făcut să revină cu elan înnoit aproape în fiecare epocă.[5] Marcat de suferinţa umană, Pierre Bayle le-a revigorat în 1697 în Dicţionar istoric și critic, însă merge mai departe nuanţându-le prin întrebările: De unde vine răul? De ce Dumnezeu nu îl elimină?. Doisprezece ani mai târziu, Gottfried Leibniz încerca să dea un răspuns și publica Teodiceea, cu subtitlul: Eseuri despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea omului și originea răului. David Hume, marcat de cutremurul de la Lisabona din 1755, le reia și el și concluzionează că Dumnezeu nu este.

Aceste întrebări, numite trilema lui Epicur, au devenit axa ateismului și, împreună cu răspunsurile încercate, apar cu recurenţă în discursul public în fiecare generaţie, pentru că răul lumii ne pare mereu absurd. Însă în mijlocul suferinţei parcă nu ne mai rămâne energie să vedem și să înţelegem răspunsul.

Cine este cauza răului?

Dintre personajele Bibliei, prima oară aceste întrebări le pune Iov. Și el se întreabă de ce s-a mai născut dacă viaţa e mai amară ca moartea, ce sens are viaţa dacă toate i-au fost luate, ce sens are caracterul său integru dacă Dumnezeu nu ţine cont de el, iar el este învinuit pe nedrept și i se întâmplă numai rele… Prin istoria lui Iov, Biblia ne spune că a spera ca această chestiune să primească răspuns, în timp la fel de scurt cât ia punerea întrebărilor, este o eroare, întrucât în drama omenirii, fiecare individ, ca și Iov, reprezintă o miză.

Când suferi însă, miza și lupta din spatele ei sunt mai greu de perceput, din cauza durerii. De aceea, cartea lui Iov, ca parte a Revelaţiei divine, debutează cu un prolog care ne ajută să înţelegem care sunt actorii în drama umană, cât și miza acesteia – rezistenţa integrităţii omului –, Dumnezeu susţinându-l, iar Acuzatorul, Satana, căutând să distrugă caracterul lui Iov și să-i rupă relaţia cu Dumnezeu. Arsenalul folosit pentru a-l lovi pe Iov nu este doar total (pierderea averii, moartea tuturor copiilor, năruirea sănătăţii), dar și perfid (afectiv, folosește mila și afecţiunea soţiei sale, iar raţional și spiritual – înţelepciunea și teologia prietenilor săi). Însă, la final, Dumnezeu spune că Iov a avut dreptate în a nu renunţa la glasul conștiinţei sale, în a insista ca Dumnezeu să-i facă dreptate în dezastrul vieţii nedrepte, pentru că Dumnezeul său este drept și bun și va răspunde celui care se încrede în El. Iar Dumnezeu îi răspunde și îl restaurează. În răspunsul lui Dumnezeu către Iov, Leviatanul pare a fi un simbol, prin care Dumnezeu sugerează vulnerabilitatea omului în faţa unei forţe opresoare, despre care știm că este a lui Satana și faţă de care omul nu se poate opune, dar poate apela la Dumnezeu. Restaurarea lui Iov din final confirmă că miza a fost câștigată de Dumnezeu prin rezistenţa lui Iov. Însă, în momentul suferinţei, acest lucru nu putea fi înţeles, era nevoie de răbdare și rezistenţă. În timp, linia suferinţei și răului a devenit descendentă, deși nu e mereu evident.

Răul, în naraţiunea biblică, nu este o inserţie care să poată fi excizată simplu. Nu este un element impersonal. Este o deformare a creaţiei divine, o corupţie alimentată constant de vrăjmașul lui Dumnezeu și potenţată de moștenirea tendinţelor rele cultivate din generaţie în generaţie, din cauza depărtării de El. Tratarea lui nu poate fi făcută separat de victime, pentru că a intrat în tendinţa naturii lor. Iar Dumnezeu, ca un părinte, a lucrat de la căderea în păcat la vindecarea familiei omenirii, iar acest lucru, ca în orice familie, cere timp și sacrificiu.

Cum a suferit și Domnul lor

Cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu la fel de bine ca Iov, și nu cunosc caracterul Său, preferă să pună capăt suferinţei și să Îi întoarcă spatele Creatorului, văzând totul prin propria prismă, prin care îi condamnă pe cei rezilienţi în credinţa lor: ,,Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu, şi mori!”[6] Pentru ei este de neînţeles avantajul relaţiei cu Divinitatea. La fel ca soţia lui Iov, creștinii de azi din anumite locuri ale globului ar avea o viaţă mai sigură dacă ar renunţa la Dumnezeu.

De pildă, ţările Orientului Mijlociu și ale Maghrebului, în care creștinii trăiesc neîntrerupt din perioada apostolică, cunosc o recrudescenţă a persecuţiei violente anticreștine, de care lumea parcă uitase. Dar istoriile care ne parvin de acolo arată că acești creștini înţeleg ce nu a înţeles soţia lui Iov.

În 2011, Shahbaz Bhatti, ministrul pentru minorităţi din Pakistan, a fost asasinat de către talibani pentru susţinerea cauzei minorităţii creștine și ucis pentru blasfemie. Anticipându-și moartea prematură și violentă, acesta a afirmat următoarele într-un mesaj înregistrat: „Trăiesc pentru comunitatea mea și pentru oamenii ce suferă și voi muri pentru a apăra drepturile lor. Prefer să mor pentru principiile mele și pentru dreptatea comunităţii mele decât să fac compromis. Vreau să vă împărtășesc că cred în Iisus Hristos, care Și-a dat viaţa pentru noi. Știu… sensul Crucii și Îl voi urma pe Cruce.”

În Libia, 21 de muncitori din Egipt au fost uciși de către ISIS în februarie 2015 pentru că nu au renunţat la credinţa lor. Imagini ale execuţiei lor au cutremurat sufletele creștinilor în lumea întreagă, dar i-au și inspirat pe mulţi. La descoperirea mormântului în octombrie 2017, familiile și comunităţile din care proveneau acești martiri au afirmat că nu vor ceda în faţa ispitei de a se umple de ură, amărăciune și supărare și au afirmat un har curajos, de neconceput: vor să îi ierte pe ucigași.[7]

Privind la istoria lumii și văzând răul în ea suntem tentaţi să credem că Dumnezeu eșuează sau tratează cu superficialitate problema principală a omenirii și ne-am dori intervenţii „militare ferme”. Raportul biblic sugerează că Divinitatea încearcă – dar, am spune, nu destul de eficient. Însă, ca și în cazul lui Iov, nu putem trage concluziile dramei doar din singurul act la care suntem martori pentru moment.

Coordonatele binelui

Raportul 2017 al Păcii Globale arată că în ultimii zece ani pacea a suferit o depreciere pe plan global, însă trendurile naţionale în general s-au păstrat, crescând discrepanţele între ţări – cele pașnice sunt mai pașnice, iar cele violente sunt mai violente. În 60% dintre ţări, nivelul terorismului este mai mare decât în decada precedentă, iar zonele instabile și-au sporit arsenalele de armament greu. Orientul Mijlociu și nordul Africii continuă să fie cea mai instabilă zonă din lume, însă America de Sud, alături de America Centrală și Insulele Caraibe au făcut progrese.[8]

În 2011, Steven Pinker, psiholog și lingvist la Harvard, avansa – pe parcursul celor 1056 de pagini ale cărţii sale The Better Angels of Our Nature: a history of violence and humanity (Îngerii mai buni ai naturii noastre: o istorie a violenţei și omeniei) – ideea violenţei în declin. Tendinţa globală și istorică este cea spre pace, spunea el. Numele „îngerilor buni” care contribuie la această tendinţă, așa cum îi numește Pinker, ar fi empatia, autocontrolul, simţul moral și raţiunea. Aceste trăsături se opun „demonilor interiori” generatori de conflict: violenţa instrumentală, dominaţia, răzbunarea, sadismul și ideologia totalitară utopică.[9]

Apreciată și recomandată de Bill Gates, dar și contestată de statisticianul Nassim Taleb pentru lectura uneori optimistă a cifrelor, teza lui Pinker are un fundament statistic – la suta de mii de locuitori, morţile violente sunt mai puţine procentual pe măsură ce ne apropiem de timpul prezent.

Prevalenţa trăsăturilor nonviolente în faţa celor agresive a fost facilitată de organizarea socială, de centralizarea juridică, de schimbul economic, alfabetizare, democraţie – care au dus la un proces civilizator[10], umanist, de sorginte iluministă și cosmopolită. Finalitatea acestui proces este însumată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, declaraţie în raport cu care societăţile își verifică progresul.

O imagine nerealistă?

Poate că mor mai puţini oameni la suta de mii de locuitori pe an, însă, ţinând cont de creșterea explozivă a populaţiei globale, numărul celor care mor violent este extrem de mare. Apoi trebuie spus că morţile violente avute în vedere de Pinker nu fac diferenţă între victimele civile și victimele de pe câmpul de luptă. John Arquila, lector la Școala Postuniversitară Navală a Statelor Unite, scrie în Foreign Policy că, dacă citim în această cheie, a procentului victimelor civile din războaie, avem de-a face cu o creștere: în Primul Război Mondial doar 10% dintre morţi au fost civili, dar în al Doilea Război Mondial procentul necombatanţilor uciși se apropie de 50%. În recentul război din Congo se aproximează că, din totalul victimelor, 90% sunt civile.[11] Nu în ultimul rând, numărul de persoane grav afectate[12] de conflicte, adesea persoane ale căror drepturi umane au fost violate, este în creștere – aproape 66 de milioane fiind în această situaţie la finalul lui 2016, conform Agenţiei ONU pentru Refugiaţi.[13]

Este pertinent realismul observaţiei lui Bradley Thayer, conform căreia „îngerii buni” există, iar în unele ţări prezenţa lor e mai evidentă. Însă acești „îngeri”, observă el, nu sunt uniform distribuiţi pe harta lumii și nici nu conduc lumea, cu excepţia Occidentului, și nici acolo nu o fac mereu.[14]

De ce nu sunt acești „îngeri” răspândiţi în așa fel încât toată lumea să aibă parte de ei și de pace? De ce în unele ţări este mai multă pace și în altele mai puţină, în unele mai multă libertate, iar în altele nu? De ce sunt aceste tendinţe constante? Îi iubește Dumnezeu mai mult pe unii decât pe alţii? Au tras lozul câștigător la distribuţia destinelor?

Dar tocmai întrebările acestea confirmă existenţa „îngerilor buni” și a modului în care lucrează ei. Acolo unde sunt iubite și adoptate valorile și idealurile lui Dumnezeu pentru noi, lumea devine mai bună. Ţările care conduc clasamentul în promovarea păcii și nonviolenţei sunt ţările creștine. Primele ţări în care s-a abolit pedeapsa cu moartea au fost ţările creștine, iar violenţa a început să cunoască un declin accentuat în ţările în care Biblia s-a răspândit prin traducere și folosirea tiparului, realităţi providenţial sincronizate cu Reforma protestantă. Acestea au antrenat alfabetizarea și responsabilitatea socială, care la rândul lor au antrenat democraţiile. Iar democraţiile generează mai puţine războaie și în cadrul lor progresează libertatea de conștiinţă, terenul fertil pentru răspândirea Evangheliei.

Orizontul acestor observaţii corespunde universalului afirmat și cerut de drepturile omului. Însă a vedea acest progres într-o cheie umanistă evolutivă, aproape ca pe o consecinţă naturală, ignorând fundamentele biblice și religioase pe care s-au clădit drepturile omului și progresul moral, nu corespunde realităţii istorice.

Max Stackhouse, profesor de etică creștină la Seminarul Teologic Princeton, povestește că drepturile omului au fost văzute în ţările Blocului Comunist, în India și acum în ţările militante islamic ca opera burgheziei occidentale și, în consecinţă, tratate cu suspiciune. Deși formulate neutru și secular, principiile etice care stau la baza acestor drepturi sunt de sorginte iudeo-creștină.

După cum relevă documentarea lui Canon John Nurser în detaliu, adoptarea Declaraţiei Drepturilor Omului[15] reprezintă culminarea eforturilor mai multor lideri religioși din perioada 1939-1947 care au anticipat nevoia postbelică de stabilitate socială și dezvoltare economică și au format mai multe comisii[16] sub auspiciile Consiliului Federal al Bisericilor (SUA) și în colaborare cu Consiliul Mondial al Bisericilor și cu Consiliul Internaţional Misionar. Aceste organizaţii au fost conduse de către luteranul O. Frederick Nolde, respectiv congregaţionalistul Richard Fagley, baptistul M. Searle Bates și prezbiterianul John A. Mackay. Împreună cu Jacob Blaustein și cu Joseph Proskauer, de la Comitetul American Evreiesc, și cu 12 episcopi din Biserica Romano-Catolică, aceștia au lucrat pentru a încuraja formarea comitetelor ONU care să compună Declaraţia Universală a Drepturilor Omului și au influenţat lucrările acestor comitete. Acești lideri religioși au furnizat mult din substanţa etică și intelectuală a documentului final, „secular”. Mai departe au lucrat prin contactele din sinagogi și din biserici pentru a trezi susţinerea populară pentru acţiunile lor. Aceste dezvăluiri din istoria realizării acestui document corectează tratamentul defăimător din partea seculariștilor, care portretizează religia ca fiind una din cauzele pentru care drepturile omului sunt încălcate.[17]

Drepturile Omului sunt astăzi acceptate de cei mai mulţi lideri ai lumii, iar popoarele oprimate fac apel la acest standard, recunoscând funcţional principiile justiţiei universale din moștenirea tradiţiei iudeo-creștine. Astăzi sunt mai multe popoare care sunt guvernate democratic, care apără drepturile omului, există interes popular în a le apăra mai mult decât oricând în istoria omenirii, iar uzul lor normativ nu se va diminua curând. Chiar și cei care le încalcă se apără invocând condiţii speciale, amânări temporare, diferenţe hermeneutice în privinţa greutăţii relative a unor drepturi în raport cu altele – însă rareori se neagă validitatea idealurilor Declaraţiei.[18]

Profesorul Stackhouse observă că, fără o metanaraţiune centrală sau drept natural, ancorat într-o realitate universală și transcendentă, fără perspectiva teologică, drepturile omului nu ar fi avut larga recunoaștere prezentă, iar fără a fi ancorate în realitatea universală și transcendentă importanţa lor se va diminua.[19]

Pentru creștini, această ancoră în transcendent, prin care concretul se întâlnește cu universalul, este persoana lui Iisus Hristos – viaţa Lui a fost o împlinire a legii divine, a trăit într-un anumit etos, dar ne-a pus înainte un viitor pe care fără El nu l-am fi putut avea niciodată.

În El, chipul divin este redat omenirii, demnitatea prin creaţie este confirmată prin răscumpărare. Creștinii au mandatul de a le asigura tuturor posibilitatea de a-și exercita demnitatea oferită prin creaţie și dezvolta calităţile recuperate prin Hristos. Suferinţa omului nu este un accident – este rezultatul final al corupţiei creaţiei divine de către cel care și-a asumat faptul de a se opune lui Dumnezeu. Omul simte vrăjmășia faţă de rău, dar, fără Hristos, este prizonier tendinţelor de a face răul și astfel a produce suferinţă; trăiește prea puţin și nu are timp să vadă cum Dumnezeu tratează răul. Însă Isus, prin suferinţa și moartea Sa, a refăcut drumul nostru înapoi spre Dumnezeu – prin dragostea Sa i-a dat curaj omenirii să se reapropie de Creator cu încredere și fiecărui individ libertatea spiritului de a alege – nu toată lumea devine mai bună, dar, acolo unde I se permite, Dumnezeu transformă oamenii. Dar, prin întruparea Fiului Său, Dumnezeu ne-a redat și ne redă libertatea de a aparţine lumii Lui, mai bună, care nu este încă aici. Prin aderarea la valorile sale, trecem prin Cruce și, ca și El, participăm prin suferinţa noastră la vindecarea lumii și, prin credinţă, asemeni Lui, îi putem vedea pe cei din viitor care vor sta drepţi întemeiaţi pe mărturia noastră.

Footnotes
[1]„  Global Terorrism Index 2017, Institutul pentru Economie și Pace, p. 5, http://visionofhumanity.org/app/uploads/2017/11/Global-Terrorism-Index-2017.pdf”.
[2]„Populations Statistics, Agenţia ONU pentru Refugiaţi, http://popstats.unhcr.org/en/overview  ”.
[3]„ «7,000 newborns die every day, despite steady decrease in under-five mortality, new report says»,  https://www.unicef.org/media/media_101066.html”.
[4]„ «Income inequality and mortality: why are they related?», 20 apr. 1996, http://www.bmj.com/content/312/7037/987”.
[5]„  Sigve K. Tonstad. God of Sense and Traditions of Non-Sense, Wipf & Stock, 2016, ediţie Kindle (loc. 556-557).”
[6]„ Iov 2:9.”
[7]„ Episcopul Anba Angaelos al Bisericii Copte din Marea Britanie, în Joshua Gill, «Bodies Of The 21 Coptic Christians ISIS Beheaded Found, To Be Returned To Families», 11 oct. 2017, dailycaller.com”.
[8]„Global Peace Index 2017, Institutul pentru Economie și Pace, p. 12-20. ”.
[9]„Steven Pinker, The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined, Viking Adult, ediţie Kindle (loc. 247-248).”
[10]„ Norbert Elias, Procesul civilizării, Polirom, Iași, 2011.”
[11]„ John Arquilla, «The Big Kill», în Foreign Policy, 03 dec. 2012. ”.
[12]„  Numărul însumează refugiaţi, azilanţi, refugiaţi trimiși înapoi, persoane dislocate și apatrizi. Pentru o statistică curentă vezi site-ul Agenţiei de Refugiaţi ONU la http://www.unhcr.org”.
[13]„ Vezi nota 2.”
[14]„Bradley A. Thayer, «Humans, Not Angels: Reasons to Doubt the Decline of War Thesis», în International Studies Review, vol. 15, nr. 3, 2013, p. 411-416.”
[15]„  Nurser John, For All Peoples and All Nations: Christian Churches and Human Rights, WCC, Geneva,  2005.”
[16]„  Comisia pentru Pace Durabilă și Justă, Comisia pentru Afaceri Internaţionale a Bisericilor și Comitetul Reunit pentru Libertate Religioasă.”
[17]„Max Stackhouse, «Sources of Basic Human Rights Ideas: A Christian Perspective», conferinţă ţinută la Universitatea din Chicago, Divinity School, Chicago, Illinois, 27 ian. 2003, pe http://www.pewforum.org/”.
[18]„ Ibidem.  ”.
[19]„ Ibidem.”

„  Global Terorrism Index 2017, Institutul pentru Economie și Pace, p. 5, http://visionofhumanity.org/app/uploads/2017/11/Global-Terrorism-Index-2017.pdf”.
„Populations Statistics, Agenţia ONU pentru Refugiaţi, http://popstats.unhcr.org/en/overview ; ”.
„ «7,000 newborns die every day, despite steady decrease in under-five mortality, new report says»,  https://www.unicef.org/media/media_101066.html”.
„ «Income inequality and mortality: why are they related?», 20 apr. 1996, http://www.bmj.com/content/312/7037/987”.
„  Sigve K. Tonstad. God of Sense and Traditions of Non-Sense, Wipf & Stock, 2016, ediţie Kindle (loc. 556-557).”
„ Iov 2:9.”
„ Episcopul Anba Angaelos al Bisericii Copte din Marea Britanie, în Joshua Gill, «Bodies Of The 21 Coptic Christians ISIS Beheaded Found, To Be Returned To Families», 11 oct. 2017, dailycaller.com”.
„Global Peace Index 2017, Institutul pentru Economie și Pace, p. 12-20. ”.
„Steven Pinker, The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined, Viking Adult, ediţie Kindle (loc. 247-248).”
„ Norbert Elias, Procesul civilizării, Polirom, Iași, 2011.”
„ John Arquilla, «The Big Kill», în Foreign Policy, 03 dec. 2012. ”.
„  Numărul însumează refugiaţi, azilanţi, refugiaţi trimiși înapoi, persoane dislocate și apatrizi. Pentru o statistică curentă vezi site-ul Agenţiei de Refugiaţi ONU la http://www.unhcr.org”.
„ Vezi nota 2.”
„Bradley A. Thayer, «Humans, Not Angels: Reasons to Doubt the Decline of War Thesis», în International Studies Review, vol. 15, nr. 3, 2013, p. 411-416.”
„  Nurser John, For All Peoples and All Nations: Christian Churches and Human Rights, WCC, Geneva,  2005.”
„  Comisia pentru Pace Durabilă și Justă, Comisia pentru Afaceri Internaţionale a Bisericilor și Comitetul Reunit pentru Libertate Religioasă.”
„Max Stackhouse, «Sources of Basic Human Rights Ideas: A Christian Perspective», conferinţă ţinută la Universitatea din Chicago, Divinity School, Chicago, Illinois, 27 ian. 2003, pe http://www.pewforum.org/”.
„ Ibidem.  ”.
„ Ibidem.”