În 1947, dacă ar fi să considerăm cuvintele lui Churchill reprezentative pentru mentalitatea epocii, democraţia era „cea mai rea formă de guvernământ, cu excepţia tuturor celorlalte de dinaintea ei”.

Aproximativ patruzeci de ani mai târziu, căderea comunismului l-a făcut faimos pe Francis Fukuyama, care declara că trăim „sfârșitul istoriei”, adică momentul în care am ajuns la cel mai bun sistem de guvernare care poate exista și care nu mai are cu ce să fie înlocuit – democraţia.

De-a lungul anului 2013 însă, și foarte pregnant spre finalul său, am căpătat senzaţia că se întâmplă ceva istoric. Pentru prima dată în 25 de ani, de când Francis Fukuyama decreta „sfârșitul istoriei” sau, altfel spus, capătul liniei în evoluţia ideologică a umanităţii, monotonia transformării lumii după chipul și asemănarea valorilor democratice occidentale este ameninţată de câteva turbulenţe care erau improbabile cu câţiva ani în urmă.

Vinovate sunt statele revizioniste, nedemocratice, care au resentimente adânci faţă de actualul status quo al lumii: Rusia, China și Iranul. Cei trei challengeri se tem unii de alţii și se urăsc reciproc, dar au în comun frustrarea și determinarea de a se pregăti, a aștepta și chiar a colabora, pentru a smulge centura din mâinile actualilor deţinători.

Balanţa puterii nu e în discuţie deocamdată. Nici Rusia, nici China, și cu atât mai puţin Iranul, nu provoacă deschis SUA. Dar lucrurile nu mai sunt ca înainte. Sub presiunea percepţiei interne a unei populaţii obosite și erodate de două războaie cu rezultate neprevăzute (Irak și Afganistan), SUA au început să se gândească la redirecţionarea fondurilor dinspre teatrele de operaţiuni către nevoile domestice. Și, deși în 2013, această politică a dat o faţă pacifistă campionului en-titre, challengerii au continuat să forţeze limitele, demonstrând că nu caută înţelegeri, ci vor să profite de orice slăbiciune a adversarilor.

Ceea ce au și făcut, într-o serie incredibilă de victorii, în ultima parte a lui 2013. Lovitura de teatru a venit din Ucraina, care a alunecat printre degetele occidentalilor și i-a adus pe tavă o victorie nesperată și foarte importantă președintelui Putin. Satisfacţia rușilor vine și din Siria, unde regimul lui Assad, care, la un moment dat, părea la un pas de a fi înlăturat, nu mai este ameninţat acum, în urma încheierii acordului cu privire la predarea armelor chimice. Rusia, care a fost constant împotriva intervenţiei militare în Siria, are motive să considere această realizare o victorie împotriva SUA și a aliaţilor săi. China a continuat jocul de-a șoarecele și pisica, prin impunerea unei noi zone aeriene defensive, continuându-și politica de expansiune discretă și testând, totodată, reacţiile SUA și ale aliaţilor ei asiatici, Japonia și Coreea de Sud. Iar Iranul sărbătorește avantajele obţinute temporar în negocierea programului său nuclear cu marile puteri.

În momentul de faţă, cea mai puţin probabilă variantă este ca SUA și aliaţii ei să cedeze frâiele puterii unei alte coaliţii de state. Nici o revenire la politica de impunere unilaterală a superputerii SUA nu pare realizabilă, de asemenea, în viitorul imediat. Dar s-ar putea întâmpla ca, sub presiunea exercitată la limită de challengeri, SUA și aliaţii să caute noi forme și structuri capabile să conserve status quo-ul, ţinând, în același timp, cont de noile realităţi sociale create de criza economică. Așadar, va fi interesant de văzut în ce măsură victoriile din 2013 îi vor face pe ruși, chinezi și iranieni mai îndrăzneţi decât până acum, cât de departe vor risca aceștia să meargă în 2014 și, mai ales, dacă SUA și aliaţii vor începe să răspundă mai concret la aceste ameninţări sau le vor ignora deocamdată, ca o dovadă a optimismului și a încrederii aproape absolute a Occidentului în „sfârșitul istoriei” și nirvana politicii.