La prăbușirea comunismului, în anul 1989, alternativa era capitalismul. Însă dacă și acesta se va prăbuși, ce alternativă mai are guvernarea?

Aceasta este o întrebare asupra căreia merită să reflectăm cu seriozitate. Lipsa soluţiilor politice pentru criza economică actuală, accentuată de dezacordurile politice acute din Statele Unite și de șovăiala politică din Europa și Japonia, plasează colapsul virtual al capitalismului în sfera plauzibilului.

Pe lângă recesiunea economică prelungită, o înlănţuire de provocări majore ameninţă însuși fundamentul care stă la baza capitalismului pieţei libere: deficitele bugetare nesustenabile, profiturile corporative tot mai ridicate în timp ce salariile stagnează, accentuarea constantă a inegalităţii și a sărăciei; cererea mică de consum cauzată de datoriile excesive și de gradul ridicat de șomaj, o economie globală necontrolată, care restrânge beneficiile în jurul marilor companii și globalizează riscurile.

În America, criza economică este cea mai severă criză de după Marea Depresiune din anii ‘30.

Iar ceea ce dă de gândit, după cum a subliniat în repetate rânduri și laureatul premiului Nobel Paul Krugman, este faptul că ceea ce a pus capăt Depresiunii nu a fost decât cheltuiala publică enormă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În SUA însă, o asemenea cheltuială publică uriașă, pe care o promovează ca soluţie Krugman și keynesienii este greu de realizat din pricina deficitelor bugetare în creștere și din pricina opoziţiei înverșunate atât a partizanilor menţinerii sub control a bugetului federal, în special prin limitarea cheltuielilor guvernamentale, cât și a activiștilor Tea Party[1], care propun scăderea taxelor guvernamentale.

Vital de înţeles este faptul că datoriile naţionale acumulate de SUA sunt ancorate în promisiunile nefondate ale unui stat modern al bunăstării. Aceste promisiuni au fost făcute în urma Marii Depresiuni și a celui de-al Doilea Război Mondial, ca o reacţie defensivă în faţa ororilor nazismului și a perspectivei comuniste. Uniunea Europeană și organizaţiile internaţionale construite pe model american (NATO, ONU și FMI) au fost, de asemenea, concepute ca bariere în calea ameninţărilor totalitare.

Istoria care deschide ochii

„Graţie unei jumătăţi de secol de prosperitate și siguranţă, noi, cei din Occident, am uitat traumele politice și sociale ale insecurităţii maselor. Și astfel am uitat și motivul pentru care am moștenit atât acele state ale bunăstării, cât și cauzele instituirii lor“[2], scrie în cartea sa, Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century (Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări), istoricul Tony Judt, câștigător al premiului Pulitzer. Această amnezie cu adevărat periculoasă pare ilustrată perfect de afirmaţiile superficiale făcute de unii economiști de seamă, printre care și Ben Bernanke, înainte de dezastrul financiar din anul 2008, afirmaţii conform cărora ciclurile economice severe au fost îmblânzite, constituind doar o relicvă a trecutului.

„Graţie unei jumătăţi de secol de prosperitate și siguranţă, noi, cei din Occident, am uitat traumele politice și sociale ale insecurităţii maselor. Și astfel am uitat și motivul pentru care am moștenit atât acele state ale bunăstării.“

Dacă severitatea crizei financiare din 2008 a demascat naivitatea afirmaţiilor respective, atunci ar trebui, de asemenea, să ne deschidă ochii în faţa convingerii infatuate că forţele spirituale primare – forţe care au declanșat întotdeauna catastrofe sociale și economice – au fost îmblânzite. Forţele demonice mitice, așa cum a avertizat Ernst Cassirer în zorii nazismului, nu au fost cu adevărat înfrânte și nici aduse sub control. Ne pândesc în permanenţă din întuneric, așteptând răbdătoare o ocazie prielnică.[3]

Negreșit, întreaga aglomerare de resentimente, ură, paranoia, fantezii milenariste și conspiraţii demonologice pe care naziștii le-au îngrămădit într-o ideologie totalitară virulentă se află încă printre noi, mustind în fiecare cotlon întunecat al Internetului. Sumbra revelaţie a ascensiunii prezente a populiștilor de dreapta demonstrează că acest conglomerat se strecoară acum prin crăpăturile tot mai mari ale zidurilor edificiului pieţei libere. Cu toate acestea, modul în care înţelegem epitete ca „neo-nazist“, „neo-fascist“, „iraţional“, „extremiști de dreapta“ și multe altele, folosite pentru a oferi o descriere a acestor forţe și patimi, demonstrează că percepţia noastră vizavi de realitatea respectivă este vagă și nesăbuită.

Avem de-a face cu un adevărat infern primitiv și demonic, care nu reprezintă nici pe departe o fantezie a celor învinși pe frontul economic sau a șarlatanilor din cercurile academice, ci o realitate. Iar supravieţuirea de-a lungul secolelor a acestui tip de realism primitiv, magic și conspirativ și a sinistrei sale capacităţi de a lua o formă ideologică concretă și dimensiuni mesianice într-un moment de criză socială severă ar trebui să ne avertizeze cu privire la forţele cu care ne confruntăm.

Orice autoritate și judecată omenească se dovedesc rapid neputincioase în faţa acestor forţe demonico-magice.

Merită reamintit, probabil, faptul că și raţionalismul grec a fost înăbușit în cele din urmă de cultele magico-mistice populare care au inundat la un moment dat civilizaţia greco-romană. Aceste culte nu au copleșit pur și simplu raţionalismul grec, ci l-au absorbit și l-au transformat, pentru a da naștere diferitelor curente care formează tradiţia ocultă occidentală: gnosticismul, neoplatonismul, cabala și ermetismul.

În mod semnificativ, atât în cazul civilizaţiei grecești, cât și al celei romane, înflorirea dimensiunii oculte s-a produs pe fundalul unor crize sociale și economice. În mod similar, colapsul lumii medievale a fost acompaniat de o redeșteptare a magicului ermetic și a ocultului în timpul Renașterii.

Și din nou, spre finalul secolului al XVIII-lea, când ordinea latifundiară europeană a fost spulberată de apariţia capitalismului industrial și a urbanizării, ocultul s-a bucurat de o puternică redeșteptare, mai ales în Germania, unde a lăsat o amprentă puternică asupra romantismului german, a idealismului și a ideologiei naţionaliste a mișcării populiste germane völkisch. Aproape nepercepută la momentul respectiv, ameninţarea acestor forţe oculte a devenit extrem de evidentă odată cu ascensiunea nazistă.

Imediat după prima victorie electorală a lui Hitler în anul 1930, Thomas Mann a transmis o avertizare cu privire la posibilele „surse spirituale de sprijin“ din care s-ar fi putut inspira nazismul.[4] Într-adevăr, în Mein Kampf, Hitler însuși afirma că „orice formă de violenţă care nu izvorăște dintr-o bază spirituală fermă va fi ezitantă și incertă“.[5] Iar discursurile sale abundau în aluzii și metafore ale renașterii și eliberării naţionale, ale reconcilierii și unităţii și în rugăminţi stăruitoare către Cel Atotputernic.

Mai mult ca sigur, încrederea în sine de care a dat dovadă Hitler a fost ancorată în convingerea sa obsesivă că a fost ales în mod providenţial pentru a salva Germania. Mussolini a dat dovadă de același tip de spiritualitate, după cum a afirmat el însuși în Doctrina fascismului: „Fascismul constituie o concepţie religioasă a vieţii … care transcende orice persoană și care o ridică pe aceasta la statutul de membru iniţiat al unei societăţi spirituale. “

Noţiunea mesianică a unui führer al germanilor, care stă să vină, fusese modelată cu mult timp înainte ca acest rol să îi fie atribuit lui Hitler.

Pe de altă parte, spiritualitatea politică sau seculară a lui Mussolini și a lui Hitler nu a fost deloc originală. Deși fascismul și nazismul au fost rezultatul Primului Război Mondial, ingredientele de bază au fost zămislite încă de pe vremea Revoluţiei Franceze. Naţionalismul și democraţia populară fuseseră sacralizate cu mult timp înainte și împodobite cu o mulţime de ritualuri, festivaluri, mituri și simboluri.[6]

Noţiunea mesianică a unui führer al germanilor, care stă să vină, fusese modelată cu mult timp înainte ca acest rol să îi fie atribuit lui Hitler.[7] Polemica viscerală și extrem de răspândită împotriva dezacordurilor și tensiunilor generate de democraţia parlamentară liberală și de capitalismul industrial, inclusiv curentul antisemit, l-au precedat pe Hitler. De asemenea, cu mult înainte de zămislirea și pătrunderea acestor antecedente istorice, a existat o dorinţă arzătoare pentru o unitate naţională mistică, pentru o societate radicală nouă și armonioasă.

În ciuda acestor antecedente istorice, catastrofa germană nu a fost inevitabilă. Însă, în urma Primului Război Mondial și a Marii Depresiuni, sub presiunea unei crize sociale și economice extreme care a dat naștere unei dorinţe arzătoare de salvare, aceste antecedente au format combinaţii ideologice noi și și-au asumat forme dintre cele mai convingătoare, atât politice, cât și spirituale. Neînţelegerea dimensiunii profund spirituale a crizei germane, îndeosebi a „surselor spirituale de sprijin“ din care se inspirase nazismul, a pecetluit soarta Germaniei. Incapabil să distingă între divin și demonic, spirite bune și rele, adevăratul Mesia și cel fals, poporul german s-a lăsat sedus de „pretenţia lui Hitler că întruchipează salvatorul providenţial“.

Fritz Stern subliniază următoarele: „Invocările sale religioase răspundeau unei societăţi care, de-a lungul mai multor generaţii, fusese martora împletirii dintre divin și secular. “[8] De asemenea, Stern a mai observat modul în care „secularizarea silenţioasă“, îndeosebi cea a Germaniei protestante, a promovat sacralizarea naţiunii, a statului și a politicii, lăsând în urmă un vid neconștientizat care le-a dat pseudo-religiilor ocazia perfectă să înflorească.[9]

Trecutul este întotdeauna prezent

Un vid similar există și în Occidentul de astăzi. Pe de o parte, un creștinism protestant din ce în ce mai liberal și mai regresiv a creat un vid spiritual umplut cu pseudo-evanghelii, șarlatani religioși, spiritualitate magică, superstiţii organizate pe Internet și culturi conspirative ale absurdului.

Pe de altă parte, deși catolicismul a rezistat eroic în faţa valului secular, ca biserică de stat cu rol esenţial în formarea civilizaţiei occidentale, el este totuși implicat în mod congenital și istoric în confuzia care se face între divin și secular, între politic și religios – confuzie în jurul căreia gravitează deformările spirituale sau religiile seculare, cum ar fi fascismul sau comunismul.

Ca urmare a crizei financiare din anul 2008, Vaticanul și-a înaintat învăţăturile etice ca antidot al unui capitalism scăpat de sub control.

Nu putem uita că libertăţile moderne, fie ele religioase, economice, politice sau individuale, au fost elaborate tocmai ca o ripostă faţă de autoritarismul unui stat bisericesc medieval și faţă de patima sa pentru unitate, care conţinea în sine toate ingredientele totalitarismului modern.

Acest ultim aspect esenţial trebuie ţinut minte când evaluăm rolul influent și lăudabil pe care catolicismul l-a jucat în dezbaterea globală cu privire la justiţia socială și economică. Într-adevăr, ca urmare a crizei financiare din anul 2008, Vaticanul și-a înaintat învăţăturile etice ca antidot al unui capitalism scăpat de sub control. Iar în enciclica Caritas in Veritate (2009), Papa Benedict al XVI-lea a criticat cu asprime caracterul malefic al capitalismului global și a solicitat înfiinţarea unei „adevărate autorităţi politice mondiale“ care să pună capăt acestui capitalism neînfrânat. Referindu-se la impersonalitatea și vacuitatea morală a globalizării, papa a făcut de asemenea apel la „un proces de integrare mondială deschis către transcendenţă“.

De altfel, în cartea Making Globalization Good: The Moral Challenges of Global Capitalism, scrisă de John H. Dunning, renumitul savant internaţional, economiști emeriţi (de exemplu Joseph Stiglitz și Jonathan Sacks), politicieni și directori de companii sprijină critica morală catolică adusă capitalismului global. Toţi aceștia nu doar că fac apel la o nouă „ecologie morală“, care este mai responsabilă și mai inclusivistă, ci susţin de asemenea că forţa colectivă a religiilor mondiale poate fi valorificată pentru a obţine o etică globală integrată și echilibrată.

De la un capitalism pe moarte la o autoritate politică globală

Critica morală a capitalismului se dovedește a fi una universală, din moment ce constituie obiectul activităţii atât pentru cei de stânga, cât și pentru anarhiști, islamiști și majoritatea celor din lumea aflată în dezvoltare. Capitalismul devine, astfel, extrem de vulnerabil. La urma urmelor, nu și-a dezvoltat niciodată propriul limbaj prin care să se autojustifice.

A reușit să le supravieţuiască oponenţilor săi ideologici în primul rând pentru că a avut succes. În absenţa acestui succes sau după zguduirea unei crize economice globale, anticapitalismul poate oferi cu ușurinţă un punct de sprijin pentru convergenţa de interese, mobilizarea pasiunilor și crearea „autorităţii politice mondiale adevărate“ propuse de papă.

Pe de altă parte, trebuie să ne amintim cum critica pe care Reforma Protestantă a adus-o absolutismului religios, pluralismului pieţei libere și democraţiei liberale a reprezentat, într-o oarecare măsură, o reacţie spirituală faţă de predilecţia umană de a-și asuma rolul lui Dumnezeu, în încercarea de a depăși limitele cunoașterii și puterii proprii.

Într-adevăr, prăbușirea comunismului și apoi a sistemului financiar global în 2008 ar trebui să ne descopere limitele propriei noastre cunoașteri.

Pur și simplu nu dispunem de capacitatea de a coordona lucrurile cu o amploare prea mare. Proiectele absolute și soluţiile supreme aparţin escatonului, lui Mesia care urmează să vină. Pavel însuși surprinde acest gând atunci când spune: „cunoaștem în parte și proorocim în parte, dar când va veni ce este desăvârșit, acest «în parte» se va sfârși“ (1 Corinteni 13:9- 10).

Sau, mai simplu, în conformitate cu finitudinea umană, toate proiectele sociale, politice și economice trebuie să fie parţiale și provizorii și „menţinute flexibile și supuse în mod constant revizuirii și reînnoirii, în lumina experienţei politice percepute dintr-o perspectivă escatologică. “[10]

„Forţele iraţionale“ au totuși un nume

Această nevoie de a revizui constant marile proiecte ale gândirii umane capătă și mai mult sens în contextul revelaţiei apocaliptice a „șarpel[ui] cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume“ (Apocalipsa 12:9), care Îl imită pe Dumnezeu sau se preface „într-un înger de lumină“ (2 Corinteni 11:14). Din punct de vedere istoric, această mitomanie satanică devine palpabilă prin intermediul așa-numitelor forţe iraţionale, a spiritualităţii lor înșelătoare, a realismului magic conspirativ și mai ales a înfiorătoarei lor capacităţi de a-și asuma o formă ideologică concretă și dimensiuni mesianice într-un timp de criză socială și economică severă.

În plus, mitomania satanică constituie cheia esenţei demonice care a făcut ca fascismul, comunismul și nazismul să fie atât de seducătoare, distructive și absolut diabolice. Eric Voegelin, unul dintre cei mai de seamă cercetători politici și un supravieţuitor al regimului nazist, subliniază următoarele: „Când se ia în considerare naţional-socialismul din punct de vedere religios trebuie să se plece de la premisa că există rău în lume, și, încă și mai mult, că acel rău nu este doar un mod deficient de a fi, un element negativ, ci și o substanţă reală și o forţă eficientă în lume. Rezistenţa împotriva unei substanţe satanice care nu este doar moral, ci și religios malefică poate fi derivată doar dintr-o forţă religioasă a binelui, la fel de puternică. Nu se poate lupta împotriva unei forţe satanice recurgând doar la moralitate și umanitate. “

„Nu se poate lupta împotriva unei forţe satanice recurgând doar la moralitate și umanitate.“

Leszek Kolakowski, fost filosof marxist catolic, exilat din Polonia sa natală, autor al magistralei lucrări Principalele curente ale marxismului, a accentuat aceeași idee: „Diavolul face parte din experienţa noastră. Generaţia noastră a văzut destul [rău] pentru ca acest mesaj să fie luat foarte în serios. Răul, după părerea mea, nu este întâmplător, nu înseamnă absenţa, deformarea sau nimicirea virtuţii (sau orice alt lucru la care ne-am putea gândi ca opus al său), ci este un fapt încăpăţânat și imposibil de răscumpărat. “[11]

Desigur, elita intelectuală a societăţii seculare nu îi invocă vreodată pe Dumnezeu sau pe diavol în vederea stabilirii vreunui diagnostic. Și totuși, Hobbes și Locke – fundatori ai tradiţiei liberale americane – au folosit imagini apocaliptice și i-au invocat pe Dumnezeu și pe diavol pentru a demasca mândria spirituală și pasiunile egocentrice din spatele teologiei politice a timpului lor. De fapt, această perspectivă apocaliptică acută asupra caracterului irepresibil și asupra tendinţei de autodivinizare a mândriei au jucat un rol constitutiv în dezvoltarea ideilor despre libertate și pluralism politic în inima tradiţiei liberale anglo-americane.

Dacă motivul principal al separării puterilor a fost acela de a reprima patimile egocentrice primare, înseamnă că separarea bisericii de stat a căutat să le refuze acestor patimi pretenţia de aprobare divină sau să le înlăture masca spirituală sub care se ascundeau. De asemenea, după cum a demonstrat Albert O. Hirschman, nașterea și dezvoltarea capitalismului a atras după sine domesticirea mândriei și dorinţa aristocratică de onoare și glorie militară.[12]

Se pare că, atât în plan politic, cât și economic, pluralismul tradiţiei liberale anglo-americane a fost influenţat de o incursiune morală și psihologică în problema patimilor primare, în special a mândriei, a cărei sursă era considerată a fi diavolul. În mod cu totul regretabil, complexul context apocaliptic protestant a fost trecut cu vederea și neapreciat la adevărata sa valoare. Iar acest lucru lasă tradiţia liberală anglo-americană într-un dezavantaj serios faţă de oponenţii săi ideologici moralizatori și religioși.

Fascism, comunism și autoritate politică globală – există vreo legătură?

Criza financiară a anului 2008 a pus la grea încercare capitalismul anglo-american; iar juriul nu și-a dezvăluit încă verdictul. Cu toate acestea, criticile morale aduse capitalismului global dau dovadă de o amnezie istorică și de un astigmatism spiritual profund tulburător. Ceea ce se uită este faptul că, pe când acestea erau încă de domeniul viitorului, înainte ca fascismul și nazismul să fie dezonorate prin crimele lor diabolice, iar comunismul prin eșecul său distopic, viziunile lor comunitare și inclusiviste erau percepute ca antidoturi morale faţă de răul capitalismului și al democraţiei liberale.

Cu alte cuvinte, nu suntem și noi la fel de amăgiţi în viziunile noastre asupra unei ordini morale globale? Avertizarea apocaliptică conform căreia „Satana se preface într-un înger de lumină“ (2 Corinteni 11:14) ar trebui să ne pună în gardă faţă de pericolul omniprezent al mascaradei satanice. Într-adevăr, rezultatele diabolice ale unor eforturi morale din trecut de a soluţiona contradicţiile capitalismului ar trebui să ne deschidă ochii asupra riscurilor „soluţiilor morale globale“.

Răul capitalismului poate fi atenuat, însă niciodată eliminat. Iar pentru soluţia finală, mai bine să Îl așteptăm pe Răscumpărătorul divin decât să ne permitem a ne asuma de unii singuri rolul unui dumnezeu global.

Acest articol a fost publicat în ediţia septembrie 2013 a revistei Semnele Timpului.

Footnotes
[1]„Numele face trimitere la Partida de Ceai de la Boston din 1773, premergătoare Revoluţiei Americane.”
[2]„Tony Judt, Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century, New York: Penguin Books, 2008, p. 10.”
[3]„Ernst Cassirer, The Myth of the State, New Haven, Conn.: Yale University Press, 1946, p. 280.”
[4]„Citat de Fritz Stern, The Politics of Cultural Despair, Berkeley, Calif.: University of California, 1974, p. 292.”
[5]„Adolf Hitler, Mein Kampf, Boston: Houghton-Mifflin Co., 1943, p. 171.”
[6]„George L. Mosse, The Nationalization of the Masses: Political Symbolism and Mass Movements in Germany From the Napoleonic Wars Through the Third Reich, Ithaca, N.Y.: Cornell University Press, 1975.”
[7]„Ian Kershaw, The “Hitler Myth“: Image and Reality in the Third Reich, New York: Oxford University Press, 1987, p. 13-47.”
[8]„Fritz Stern, Dreams and Delusions: The Drama of German History, New Haven, Conn.: Yale University Press, 1999, p. 153.”
[9]„Ibid, p. 11.”
[10]„R. A. Markus, Saeculum: History and Society in the Theology of St. Augustine, Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1970, p. 171-172.”
[11]„Citat de Judt, p. 17.”
[12]„Albert O. Hirschman, The Passions and the Interests: Political Arguments for Capitalism Before Its Triumph, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1977.”

„Numele face trimitere la Partida de Ceai de la Boston din 1773, premergătoare Revoluţiei Americane.”
„Tony Judt, Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century, New York: Penguin Books, 2008, p. 10.”
„Ernst Cassirer, The Myth of the State, New Haven, Conn.: Yale University Press, 1946, p. 280.”
„Citat de Fritz Stern, The Politics of Cultural Despair, Berkeley, Calif.: University of California, 1974, p. 292.”
„Adolf Hitler, Mein Kampf, Boston: Houghton-Mifflin Co., 1943, p. 171.”
„George L. Mosse, The Nationalization of the Masses: Political Symbolism and Mass Movements in Germany From the Napoleonic Wars Through the Third Reich, Ithaca, N.Y.: Cornell University Press, 1975.”
„Ian Kershaw, The “Hitler Myth“: Image and Reality in the Third Reich, New York: Oxford University Press, 1987, p. 13-47.”
„Fritz Stern, Dreams and Delusions: The Drama of German History, New Haven, Conn.: Yale University Press, 1999, p. 153.”
„Ibid, p. 11.”
„R. A. Markus, Saeculum: History and Society in the Theology of St. Augustine, Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1970, p. 171-172.”
„Citat de Judt, p. 17.”
„Albert O. Hirschman, The Passions and the Interests: Political Arguments for Capitalism Before Its Triumph, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1977.”