„Nu este o crimă să îţi dorești o viaţă și un viitor mai bun”, declara pentru CNN o refugiată de 18 ani, forţată de guvernul australian să trăiască pe insula Nauru. Cu toate acestea, Australia tratează refugiaţii care încearcă să-i treacă graniţa ca pe niște infractori.

În noiembrie 2016, un raport al Amnesty International compara lagărul de refugiaţi din insula Nauru cu o închisoare în aer liber, afirmaţie catalogată ca „absolut falsă” de prim-ministrul australian, Malcolm Turnbull. Nu este primul raport care critică atitudinea guvernului faţă de refugiaţii plasaţi pe insulă și nici prima încercare a autorităţilor de a respinge acuzaţiile care li se aduc.

O investigaţie a Senatului australian din 2015 concluziona: „ Condiţiile din aceste lagăre sunt nesigure și insuficiente”, referindu-se la centrele din Insula Paștelui, insula Nauru sau Papua Noua-Guinee, unde Australia trimite orice refugiat care aspiră să ajungă pe pământ australian.

Într-un raport din 2016, Francois Crepeau, raportorul special al ONU privind drepturile omului și migraţie, eticheta condiţiile din Nauru drept „crude, inumane și degradante”, subliniind că „Australia ar protesta vehement dacă cetăţenii săi ar fi trataţi astfel de alte ţări și în special dacă copiii australieni ar fi trataţi în acest mod”.

În 2018, situaţia refugiaţilor nu poate fi descrisă în culori mai optimiste, iar cea a copiilor rămâne una dramatică. O coaliţie formată din mai mult de 30 de organizaţii caritabile și de avocatură, printre care World Vision Australia și Oxfam Australia, solicită relocarea copiilor din Nauru în Australia sau în altă ţară sigură. Motivul a fost concentrat în câteva cuvinte de Claire Rogers, directorul organizaţiei World Vision Australia – copiii din Nauru nu au „nicio speranţă”.

Dura lex, sed lex

Legile imigraţiei sunt foarte dure în Australia. Confruntat cu un val uriaș de refugiaţi care căutau să se sustragă persecuţiei din ţara de origine (Myanmar, Iran, Afganistan, Irak, Siria), guvernul de la Canberra a adoptat o politică foarte controversată.

În timp ce mottoul măsurilor sale imigraţioniste a fost „Să oprim bărcile!”, procedura aplicată a fost cea numită „off-shore”, prin care orice barcă interceptată este întoarsă din drum, iar refugiaţii care ating pământul australian sunt expediaţi în afara ţării, una dintre locaţii fiind Nauru – Australia este singura ţară care nu doar că interceptează bărcile la sute de kilometri de ţărm, dar și arestează imigranţii ilegali.

Iar dacă refugiaţii ar putea spera la o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă din lagăre, o eventuală acceptare a lor în interiorul ţării rămâne imposibilă, guvernul refuzând orice solicitare în acest sens, cu excepţia motivelor speciale și pentru perioade limitate de timp. Cererea de a nu fi retrimisă în Nauru a unei mame acceptate în Australia pentru a naște a fost refuzată de Curtea Supremă în 2015, cu argumentul că reţinerea în insulele din Pacific nu este neconstituţională.

La capătul lumii – drama copiilor din Nauru

Insula Nauru are doar 21 de kilometri pătraţi. Cândva prosperă, după o exploatare intensivă de 4 decenii a îngrășămintelor fosilizate ale păsărilor marine, statul-insulă a sărăcit, rămânând cu un sol nisipos, doar câteva animale și prea puţini copaci.

Pe insulă plutește un aer de deznădejde, iar copiii sunt cele mai fragile victime ale nesiguranţei din tabără. „Începem să vedem comportament suicidar la copii de 8 și de 10 ani”, spune Louise Newman, profesor de psihiatrie la Universitatea din Melbourne, care lucrează cu familiile de refugiaţi. Comportamentul lor nu e inexplicabil: după traumele unei călătorii grele, în care au văzut murind oameni din bărcile lor, au ajuns pe insulă, unde au trăit în detenţie o perioadă lungă, au fost separaţi uneori de părinţi, iar hărţuirea și abuzul fizic și sexual fac parte din experienţa lor zilnică. Sunt destul de obișnuite greve ale foamei printre copii sau automutilările, pentru că viitorul nu le aduce nicio rază de speranţă.

E o adevărată criză de sănătate mintală printre copii, punctează și medicul GP Barri Phatarfod, care declară că organizaţia sa, Doctors 4 Refugees, care monitorizează de la distanţă copiii, are date despre 60 de copii cu deficienţe de sănătate mintală. Copiii de numai 3 ani manifestă un „comportament sexual necorespunzător”, indiciu clar al tratamentului la care au fost supuși.

Serviciile medicale de pe insulă nu sunt adecvate, susţin experţii, iar cazurile medicale grave așteaptă aprobarea guvernului australian pentru a fi transferate la tratament în Australia, Taiwan sau Papua Noua Guinee. Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care organizaţiile caritabile solicită relocarea celor 119 copii care trăiesc în Nauru.

Insula, în care refugiaţii trăiesc în condiţii dificile, la temperaturi extrem de ridicate pe tot parcursul anului, în corturi în care pătrund ușor gândacii și șobolanii, este „cel mai rău loc pentru copii pe care l-am văzut”, în cuvintele unei fetiţe de 12 ani.

În orice caz, este un loc suficient de sinistru pentru ca guvernul australian să permită extrem de rar accesul jurnaliștilor sau chiar pe cel al organizaţiilor caritabile. Pentru jurnaliști, guvernul percepea o taxă nerambursabilă de 5.800 de dolari americani, la care a renunţat recent, taxă care însoţea cererea de intrare pe insulă. În cazurile rare în care este acordată permisiunea de intrare, este obligatoriu ca jurnalistul să semneze un formular prin care se obligă să nu intervieveze refugiaţii și să permită guvernului să vadă conţinutul înregistrărilor făcute.

În această situaţie, organizaţiile de avocatură și cele medicale le acordă asistenţă refugiaţilor de la distanţă.

„Toţi migranţii, inclusiv refugiaţii și solicitanţii de azil, sunt fiinţe umane. Ca noi toţi, ei au dreptul la un mediu sigur și la un nivel de trai adecvat”, sublinia Rupert Colville, purtător de cuvânt al Înaltului Comisariat pentru Drepturile Omului. Între timp, Australia joacă o carte a ipocriziei, susţinând că măsurile draconice împotriva imigraţiei salvează, de fapt, vieţi, descurajând imigranţii să riște o călătorie pe mare. Ca și cum refugiaţii ar fi în situaţia turiștilor care trebuie să decidă dacă merită sau nu să plece într-o croazieră care îi poartă spre Marea Barieră de Corali.