Prezentul nu se întâmplă niciodată în vid, dar premisele lui nu sunt întotdeauna la vedere. Cel mai adesea, ele sunt ascunse între extrema ignoranţei și cea a cercetării zeloase în pseudosurse pline de pseudoinformaţie. În echilibrul obositor al investigării consensurilor stă cel mai fidel portret al realităţii.

La 22 august 1939, cu o săptămână înainte de invazia germană în Polonia, eveniment care a deschis cel de-al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler a ţinut un discurs în faţa comandanţilor Wehrmacht, în casa lui din Obersalzberg. Cuvântarea, în care Hitler detalia planul de a invada Polonia și a-i extermina pe polonezi, a fost reconstituită în timpul Proceselor de la Nürnberg cu ajutorul câtorva documente-cheie. Două dintre acestea fuseseră confiscate de americani din sediul OKW (Înaltul Comandament al Forţelor Armate). Un al treilea a fost adus înaintea curţii de jurnalistul american Louis P. Lochner[1] și a fost indexat cu titlul L-3. Acest document, o minută a întâlnirii de la Obersalzberg, cuprinde câteva fraze de discurs care redau acut mentalitatea pe care o alimenta strategul Holocaustului, dar și circumstanţele istorice pe care și-a sprijinit planul:

„Puterea noastră constă în viteza și brutalitatea noastră. Ginghis Han a măcelărit milioane de femei și copii, cu premeditare și cu o inimă veselă. Istoria vede în el strict fondatorul unui stat. Nu-mi poate fi decât indiferent ce va spune despre mine o civilizaţie vest-europeană slabă. Am dat comanda – și voi executa prin împușcare pe oricine rostește chiar și un singur cuvânt de critică împotriva ei – ca scopul nostru de război să nu consiste în atingerea anumitor linii, ci în distrugerea fizică a inamicului. Prin urmare, am pregătit Divizia Totenkopf – deocamdată doar în est – comandând să trimită la moarte, fără milă și fără compasiune, bărbaţi, femei și copii cu descendenţă și de limbă poloneză. Doar astfel vom putea câștiga spaţiul vital (Lebensraum) de care avem nevoie. La urma urmei, cine mai vorbește azi despre anihilarea armenilor[2]?”[3]

Oricât de firească ar fi nevoia de a ne delimita cu totul de această grilă de gândire mutantă, megalomană și maniacală, nu putem evita constatarea revoltătoare că Hitler avea un argument real – ignoranţa și indiferenţa chiar au troienit în timp nu doar genocidele despre care vorbea dictatorul, ci până și pe cel comis de naziști. Dacă ne facem astăzi datoria și catalogăm Holocaustul drept o oroare, așa cum a și fost, probabil că generaţiile următoare nu vor uita ce a însemnat acel timp crud pentru Europa. Dar nu ar fi suficient, fiindcă, dacă nu îi înţelegem și nu îi reclamăm premisele, vom ajunge să ne explicăm istoria ca pe o poveste pentru copii, în care personajele rele uneltesc împotriva personajelor bune, iar contextul își pierde cu totul relevanţa, devenind un atemporal „odată ca niciodată”.

Totuși de Holocaust ne despart doar șapte decenii. Puţin. Cât o viaţă de om. Însă chiar dacă mulţi dintre cei care au reușit să supravieţuiască acelei orori s-au stins, vocile altora încă se aud printre noi, povestind despre experienţele îngrozitoare pe care le-au trăit și manifestând îngrijorarea că unele dintre elementele precursoare acelui dezastru reapar pe scena publică. O astfel de voce este Abraham Weiner, un evreu născut în Sighetu-Marmaţiei, vecin de stradă și de lagăr cu Elie Wiesel.

La fel ca faimosul scriitor, și Abraham Weiner și-a pierdut credinţa la Auschwitz. „N-am mai crezut în Dumnezeu, acel Dumnezeu la care m-am rugat în copilărie și care a îngăduit răul care mi s-a făcut doar pentru că m-am născut evreu. Am văzut oameni omorându-se pentru o felie de pâine.” Unul dintre oamenii uciși astfel fusese chiar tatăl lui. În fiecare dintre cele trei zile cât s-au intersectat în lagăr, Abby, cum îi spun prietenii, i-a dat tatălui său raţia lui de pâine. Însă, în a patra zi, nu l-a mai putut găsi. Așa că a întrebat pe cineva unde este și a aflat că a murit peste noapte. „«Cum se poate așa ceva», i-am spus, «l-am văzut ieri». «I-ai dat o bucată de pâine», mi-a răspuns, «a pus-o sub cap și peste noapte l-au omorât în bătaie ca să i-o fure.»”

Așa că Abby Weiner este poate mai îndreptăţit decât alţii să vorbească despre pericolul unui reviriment al ideologiei rasiste, așa cum a vorbit după unul dintre multele discursuri criticate pentru rasism ale președintelui american Donald Trump.[4] „Te uiţi la liderul de astăzi al Americii”, spunea Weiner[5]. „Când a ţinut un discurs aici, în zona noastră, atâtea cuvinte în cod a folosit că mi-am adus aminte de Goebbels și de ceilalţi care vorbeau la fel. E periculos. (…) Cu o simplă semnătură, peste șase milioane de vieţi au fost făcute praf, săpun. Nimic n-a mai rămas din ele.”

Deși Weiner nu identifică precis discursul la care face referire, o listă cu afirmaţiile rasiste făcute de-a lungul timpului de președintele Trump furnizează suficiente posibile astfel de ocazii. Să fi fost atunci când președintele a reînviat un model nazist de conspiraţie, spunând că Hillary Clinton „se întâlnește în secret cu bănci internaţionale pentru a pune la cale distrugerea suveranităţii SUA pentru a îmbogăţi aceste puteri financiare globale, pe prietenii ei protejaţi și pe sponsorii ei”[6]? Este foarte posibil, fiindcă, în urma acelor declaraţii, și șeful executiv al Ligii Antidefăimare, Jonathan Greenblatt, a sesizat că „Donald Trump evocă teme antisemite clasice, care au fost folosite împotriva evreilor de-a lungul istoriei și care încă reverberează astăzi.”

Cel mai probabil, președintele american folosește vechile stereotipuri instigatoare nu fiindcă acestea au funcţionat în trecut, ci pentru că ele prind la electorat astăzi. Însă refrenele de sorginte antisemită nu se opresc după blamarea oponenţilor politici, ci se aplică la fel ca o matriţă și minorităţilor care incomodează, din vreun motiv sau altul. Așa se face că liderul de stat american a ajuns să retransmită pe Twitter mesaje de sprijin pentru susţinătorii supremaţiei rasiale a albilor.[9] Sau ca, la sfârșitul anului trecut, să distribuie pe contul său de Twitter trei videoclipuri preluate de pe profilul unui grup ultranaţionalist britanic. Acele clipuri pretindeau că arată musulmani comiţând acte de violenţă revoltătoare, iar distribuirea lor i-a atras lui Trump critici rapide din partea prim-ministrului britanic, dar și a altor politicieni importanţi. Potrivit unui reportaj New York Times, clipurile, care s-ar încadra la categoria fake news, au fost doar vârful aisbergului, având în vedere că președintele s-a ajutat mult în campanie de retorica „islamul ne urăște”, promovând ideea aplicării unei interdicţii „totale și complete” în dreptul musulmanilor care ar fi dorit să călătorească în SUA.[10]

Migraţia musulmanilor îi preocupă și pe români. În articolul „Problema românilor cu refugiaţii. «Problema siriană»”[11] am arătat cât de ușor le este românilor să ia de bună informaţia falsă și să jongleze apoi cu ea confundând astfel dezinformarea cu gândirea critică. Ce am precizat doar ca o aluzie în acel material, și merita dezvoltat în articolul pe care îl citiţi acum, este faptul că dorinţa neproductivă de a căuta un ţap ispășitor ne condamnă să repetăm tiparul antisemit. Și nu doar atât. Transformarea musulmanilor, mai ales a refugiaţilor musulmani, în sursa tuturor relelor ne împiedică să găsim o soluţie reală la criza refugiaţilor în Europa.

Apocalipsă cu repetiţie

A fost nevoie să pornesc discuţia despre refugiaţi făcând referire la Holocaust din două motive. Primul este acela că antisemitismul, care a fost central pentru viziunea politică a lui Adolf Hitler[12], are un corespondent actual în islamofobie. Aceasta se înrădăcinează în mentalul colectiv european cu ajutorul partidelor politice naţionaliste, care își susţin cauza demonizându-i fără selecţie pe toţi adepţii religiei islamice. Al doilea motiv este că, privind la consecinţele istorice ale antisemitismului, mai ales după al Doilea Război Mondial, putem înţelege că situaţia prezentă nu este o premieră ideologică și, tocmai de aceea, putem anticipa ce gen de consecinţe ar putea avea.

Deși mulţi nu sunt conștienţi de acest lucru, actuala criză a refugiaţilor în Europa nu este o premieră istorică. De fapt, prima dislocare masivă de populaţie din epoca modernă (adică de la sfârșitul Evului Mediu încoace) a fost generată de zecile de milioane de europeni atrași de ideea unei vieţi noi pe un continent tânăr. E vorba de colonizarea și expansiunea Statelor Unite. Între 1846 și 1914, peste 30 de milioane de emigranţi au lăsat Europa în urmă pentru a se stabili în America, profitând de apariţia vapoarelor cu aburi, care deschideau drumul maselor de imigranţi dornici să se împroprietărească cu pământ arabil ieftin. Singurul document cu care plecau cei mai mulţi era biletul de vapor. Iar lucrurile au funcţionat astfel decenii la rând, până când SUA a decis să controleze imigraţia și să fie mai selectivă cu cei care doresc să intre și cu drepturile pe care li le acordă. Deciziile de a controla graniţele, de a stabili cote și de a da teste de verificare a alfabetizării pentru imigranţi au cunoscut o creștere a popularităţii în SUA, mai ales după finalul Primul Război Mondial, când Europa lovită de prima criză a refugiaţilor a fost sursa unui val de tentative de emigrare în SUA. Colin Bundy, cercetător la Universitatea Oxford, descria perspectiva europeană estimând că numărul refugiaţilor europeni din perioada 1914-1922 e posibil să se fi ridicat la 5 milioane.[13]

Însă nimic nu avea să se compare cu valul de refugiaţi generat de cel de-al Doilea Război Mondial. În primii patru ani de război, Stalin și Hitler „dezrădăcinaseră, transplantaseră, expulzaseră, deportaseră și dispersaseră”[14] peste 30 de milioane de oameni. În mai 1945, numărul lor ajunsese la 40 de milioane. „La vremea aceea”, scria Bundy, „conceptul de «epurare etnică» nu exista, însă exact asta s-a întâmplat pe măsură ce politicienii aplicau ingineria unor state-naţiune mai omogene din punct de vedere etnic.”[15] După finalul războiului, acest proces s-a inversat, fiindcă mulţi dintre oamenii eliberaţi au încercat să se întoarcă acasă.

Istoricul Ben Shephard susţine că punctele nevralgice ale crizei refugiaţilor postbelici – politica privind imigraţia, naţionalismul și acţiunea umanitară – sunt în același timp și punctele pe care aceasta le are în comun cu actuala criză a refugiaţilor din Europa. Însă puţini conștientizează cât de multe asemănări există între cele două, pentru că, așa cum remarca Shephard, istoria acelei crizei a rămas nepovestită, strivită între evenimentele masive care au dominat discursul istoriei: Războiul Mondial, Războiul Rece și Holocaustul. În cartea The Long Road Home („Lungul drum spre casă”), istoricul încearcă să îi redea crizei refugiaţilor postbelici însemnătatea istorică pe care o merită și, din fericire pentru noi, reușește.

Un altfel de iad

Pentru zeci de milioane de oameni, sfârșitul războiului nu a însemnat sfârșitul suferinţelor, ci doar „un nou fel de iad” [17], cum spunea jurnalista Barbara Spindel. Fie că fuseseră prizonieri de război, muncitori în lagăre, supravieţuitori ai taberelor de concentrare, milioane de suflete dezrădăcinate de război trebuiau repatriate sau restabilite în alte zone. Până să se întâmple acest lucru, cele mai mule persoane dintre acestea au trebuit luate în evidenţă ca refugiaţi. Și, deși Aliaţii puseseră din timp bazele unei organizaţii de intervenţie dedicate reabilitării și reinstalării în (noi) cămine a victimelor războiului – UNRRA[18] –, misiunea acesteia s-a dovedit extrem de complicată, iar provocările ei – extrem de diverse. Cum să repatriezi prizonierii de război ruși, care fuseseră capturaţi în Germania și obligaţi să lupte de partea nemţilor, când Stalin însuși declarase că nu are cunoștinţă de vreun prizonier, ci doar de trădători? „Ultimul glonţ din armă este pentru tine însuţi”[19], predicase dictatorul. Totuși, pe baza unui calcul politic, Aliaţii i-au repatriat pentru a se asigura că rușii vor da, la schimb, 50.000 de prizonieri britanici și americani, pe care Armata Roșie îi eliberase din lagărele germane. Rusia a revendicat însă și estonieni, letoni, lituanieni, polonezi și ucrainieni, care, după retrasarea graniţelor, deveniseră cetăţeni sovietici. Mulţi dintre aceștia s-au opus violent repatrierii în Rusia, ameninţând că mai bine se sinucid.[20] La fel, pentru foarte mulţi evrei europeni, era de neconceput să se întoarcă între cei care îi turnaseră sau care participaseră în vreun alt fel la exterminarea etnicilor iudaici și mai degrabă doreau să ajungă în Palestina.[21]

Într-un volum publicat în anul 2009, cu un an înaintea celui semnat de Shephard, istoricul William I. Hitchcock își invita cititorii să privească dincolo de istoria militară a războiului și să acorde atenţie experienţelor personale ale oamenilor care au fost eliberaţi. Acestea ascund în ele paradoxul amar și deseori trecut cu vederea că, „pentru europeni, eliberarea a venit mână în mână cu o violenţă și o brutalitate fără precedent. Oricât de dezirabilă ar fi fost, eliberarea s-a dovedit a fi totodată un capitol dureros din istoria războiului.”[22] În ciuda așteptărilor, civililor eliberaţi le era mai degrabă frică decât drag de eliberatorii lor. „Scăpaţi-ne de cei care ne scapă pe noi!”[23] spunea Hitchcock că ar fi fost strigătul locuitorilor unui sat belgian în care americanii rămăseseră campaţi chiar și în toamna lui 1945, deși războiul se terminase.

Deficitul de demnitate

Viaţa de refugiat după al Doilea Război Mondial se reducea la constantele care nu puteau decât să le erodeze simţământul valorii personale. „Bucătării doar cu supă [24]și posturi de ajutor medical, dezinfectare cu DDT[25] și cartele de înregistrare, saltele de paie, mizerabile, puse direct pe podele de pământ, haine de căpătat, pantofi cu număr nepotrivit, ciupituri de purici, păduchi, jeg, tuse și oameni urât mirositori. Acestea erau realităţi zilnice pentru milioane de europeni la sfârșitul războiului, dar niciunii dintre ei nu sufereau aceste lipsiri de demnitate la fel de mult ca cele opt milioane de persoane strămutate din pricina războiului. Aceștia erau bărbaţii și femeile pe care mașinăria germană de război i-a aspirat în industriile infernale ale Reich-ului. (…) Cei mai mulţi dintre ei nu voiau nimic mai mult decât să se întoarcă acasă, iar când al Treilea Reich s-a prăbușit, milioane dintre ei s-au scurs pe drumurile Europei centrale, bătând la pas drumul spre casă, pe străzi deja sufocate de vehicule militare, soldaţi și coloane nesfârșite de refugiaţi.”[26]

UNRRA a fost alături de acești oameni, încercând pas cu pas să le ușureze drumul spre casă, iar, în cei patru ani de funcţionare, a făcut eforturi herculiene, dar și numeroase greșeli. Organizaţia umanitară a fost simultan o agenţie de achiziţii masivă, o reţea de livrări globală și o operaţiune medicală de urgenţă extrem de sofisticată pentru vremea aceea.

UNRRA a angajat peste 12.000 oameni în slujba ajutorării și a cheltuit (pe bunuri, alimente, medicamente și unelte) circa 3,7 miliarde de dolari.[27] Acești bani au provenit din mai multe ţări, dar în principal din SUA (2,7 miliarde), Marea Britanie (625 de milioane) și Canada (139 de milioane). A supravegheat aproape 125 de ONG-uri internaţionale și, doar în 1947, deservea 800 de tabere de relocare, care adăposteau șapte milioane de oameni[28]

Bilanţul acesta a făcut ca UNRRA să fie considerată un succes umanitar. Însă istoricii au notat și numeroasele obstacole pe care agenţia nu le-a putut evita. Hitchcock, de pildă, amintea că fondatorii se ciondăneau între ei legat de cine să plătească și cine să beneficieze de pe urma generozităţii. Apoi, „nimeni nu știa prea clar care era legătura dintre această nouă organizaţie și armată”[29]. Și mai erau și dubiile unor politicieni americani, care se îndoiau că este benefic să se investească bani pentru asistarea unor oameni precum polonezii, ucrainienii și iugoslavii, care păreau tot mai prosovietici și ostili ideologiei occidentale. Apoi, „la primele niveluri, UNRRA suferea destul de mult din cauza amatorismului iresponsabil, a planificării slabe și a purei naivităţi. (…) Agenţia angajase mii de oameni din toată lumea, între care inevitabil figurau și o varietate de binefăcători, zeloși, prozeliţi, credincioși, medici amatori, căutători de aventură, comandanţi pensionari din coloniile britanice, New-Dealeri, oportuniști și alţi oameni care probabil voiau doar să fie de partea «bună» a războiului.”[30]

Cât despre oamenii pe care UNRRA îi ajuta, aceștia erau, fără niciun dubiu, victime. Însă realitatea psihicului de victimă are complexităţi care depășesc cu mult imaginea omului nevinovat, năpăstuit de un război pe care nu l-a pornit el. Războiul desfiinţează, la propriu. Dintr-un om cândva moral și raţional poate scoate un animal gata să omoare pentru o bucată de pâine. De aceea lagărele de concentrare nu erau lăcașuri ale solidarităţii celor care sufereau o soartă comună, ci cuști în care victima era fiară pentru altă victimă. Pe mulţi, suferinţa nu i-a înnobilat, ci i-a despuiat de orice urmă de nobleţe. Și, când oamenii aceștia au ajuns în taberele de refugiaţi, nu au suferit o convertire miraculoasă, ci un vid ameţitor de identitate.

După război, fără un inamic împotriva căruia să lupte, dar obligaţi să rămână pe front (mulţi au așteptat repatrierea ani de zile, chiar în taberele de muncă forţată în care fuseseră torturaţi înainte de eliberare), refugiaţii au fost zdrobiţi psihic de libertate.[31] Mulţi s-au abandonat mai departe depravării. E tulburătoare mărturia lui Kay Hulme, directoarea adjunctă UNRRA în tabăra pentru refugiaţi polonezi Wildflecken (Germania). Aceasta povestea în jurnalul ei că bolile venerice devastaseră tabăra: 19% dintre femei sufereau din pricina lor, iar fata care o jucase pe Fecioara Maria într-o piesă de Crăciun fusese depistată cu gonoree. Infanticidul era, de asemenea, frecvent. Angajaţii UNRRA „înnebuniseră de furie” când au văzut că mașina de gunoi a vărsat dintr-un tomberon corpul unui bebeluș născut la termen, cu urme de degete pe gât.[32]

Rara luciditate

Războiul are capacitatea aceasta diabolică de a șterge graniţele dintre cei răi și cei buni, dintre victimă și agresor, dintre oprimat și opresor. Tocmai de aceea e uimitor cum, în mijlocul acelei tragedii umanitare, lumea a reușit totuși să se regrupeze, printr-un efort pe care profesorul Antônio Trindade[33] l-a numit „unul dintre puţinele momente de luciditate din ultimul secol”[34]. Și, din cenușa politică și morală a războiului, s-a născut primul act internaţional care proclama un standard comun privind idealul uman: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului[35]. Pentru prima dată, ţările membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite s-au raportat, fără constrângeri juridice, la un reper comun, pe baza căruia au fost ulterior elaborate diferite tratate internaţionale.

E important să reţinem de aici că viziunea modernă asupra drepturilor omului este una tânără și că, deși aceste principii le sunt subînţelese celor de astăzi care au avut acces la educaţie, ele nu erau subînţelese, de o lume întreagă, acum 70 de ani.[36] Veţi fi probabil de acord că, raportaţi la milenii de civilizaţie, „acum 70 de ani” înseamnă un fel de „ieri”. Și mai tânără este organizaţia care se ocupă astăzi de refugiaţi la nivel global. Biroul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) a fost înfiinţat la 14 decembrie 1950 și a devenit operaţional la 1 ianuarie 1951. Agenţia a preluat și permanentizat obiectivele UNRRA, acelea de a le asigura celor strămutaţi din cauza războiului sau a persecuţiei mâncare, medicamente, adăpost, oportunităţi de muncă, promisiunea unui viitor mai bun. Și, deși împărtășește foarte multe dintre problemele pe care le-a avut și precursoarea lui, în anul 2015, anul de vârf al crizei refugiaţilor din Europa, UNHCR s-a confruntat cu cel mai mare val de migranţi strămutaţi din istoria sa. Circa 65 de milioane de persoane[37] au fost nevoite să își abandoneze casele din cauza războiului sau a persecuţiei. Nu toate sunt refugiate, dar toate sunt strămutate forţat din locuinţele lor. Potrivit datelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, acesta a fost un record global tradus în statistici care spuneau, de pildă, că la fiecare 113 oameni de pe glob, unul era fugar. La fiecare minut din anul 2015, 24 de oameni au fost nevoiţi să își părăsească locuinţa[38] – de patru ori mai mulţi decât cu 10 ani înainte, când, la fiecare 60 de secunde, fugeau 6 oameni.

Actuala criză a refugiaţilor s-a dovedit un amestec confuz al acelorași ingrediente ce au fermentat și criza refugiaţilor de după al Doilea Război Mondial: corupţie, lipsuri economice, oprimare, depersonalizare, revoltă, naţionalism, despotism, război. Ea a pornit, de fapt, în 2011, după Primăvara Arabă, dar nu s-a redus la aceasta. „Războiul din Siria a contribuit la criză la fel cum au contribuit și eșecurile sau vulnerabilităţile statale din Libia, din Afganistan, din Irak, din Somalia, Sudan și Congo”, sintetiza profesorul Bundy, adăugând pe lista cauzelor și „incapacitatea statelor din emisfera sudică de a-și gestiona populaţiile refugiate și stabilirea rapidă a unor noi rute de migraţie în masă prin Balcani și Europa de Est spre destinaţiile favorizate, ca Germania, Suedia, Danemarca și Marea Britanie.[39]

Șocant însă, rutele folosite astăzi de refugiaţii din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord sunt aceleași care au fost folosite, în sens invers, de refugiaţi europeni[40] cu doar 70 de ani în urmă. În punctul culminant al celui de-al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a înfiinţat agenţia Middle East Relief and Refugee Administration (MERRA – Administraţia pentru Refugiaţi și Ajutor în Orientul Mijlociu), care gestiona tabere de refugiaţi în Siria, Egipt și Palestina. Zeci de mii de oameni de pe tot continentul european au găsit acolo un refugiu. Una dintre aceste tabere postbelice s-a aflat chiar în provincia siriană Alep. (În prezent, orașul Alep este o ruină, din cauza ravagiilor făcute de gruparea Stat Islamic, de care a scăpat abia în decembrie 2016.)[41]

Imagini din arhiva Organizaţiei Naţiunilor Unite[42] surprind atmosfera din taberele postbelice din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord. Aceasta este atât de asemănătoare cu ce vedem astăzi în taberele de refugiaţi, încât în unele cazuri doar monocromia fotografiilor le trădează data. Sigur că realitatea stă în detalii mai de profunzime. Însă tot acolo stau și asemănările. În unele tabere, dar nu în toate, refugiaţii europeni trebuiau să muncească. În Alep, erau încurajaţi, deși nu obligaţi, să lucreze la bucătărie, la curăţenie sau la cizmărie. Nici în Nuseirat munca nu era obligatorie, dar autorităţile încercau să creeze oportunităţi pentru ca refugiaţii să își valorifice calificările în tâmplărie, vopsitorie, pantofărie și prelucrarea lânii. Refugiaţii care își permiteau, din puţinul lor, să plătească pentru a beneficia de serviciile vecinilor de tabără au contribuit la dezvoltarea unei micropieţe a refugiaţilor.

Astăzi, în tabăra Zaatari, din Iordania, care adăpostește, din 2012, circa 83.000[43] de refugiaţi sirieni, numeroase afaceri micuţe au fost pornite de cei găzduiţi acolo, ajungând în presă ca modele de antreprenoriat în cele mai nefavorabile condiţii[44]. The New York Times scria, la doi ani de la deschiderea taberei, că aceasta evoluează ca un orășel do-it-yourself.[45]

Începutul se confundă cu sfârșitul

Pe continentul european, criza refugiaţilor s-a manifestat mai puţin ca o criză umanitară și mai mult ca o criză politică, iar acest lucru le-a dat o voce sonoră partidelor populiste. Populismul este un element care s-a regăsit și în criza refugiaţilor de după al Doilea Război Mondial și care a ricoșat atât împotriva refugiaţilor, cât și împotriva cetăţenilor neafectaţi concret, divizaţi de temeri privind impactul economic, social și chiar religios al ospitalităţii faţă de refugiaţi. „Actuala criză a refugiaţilor poate fi văzută mai degrabă ca o criză a Europei și a instituţiilor ei decât ca o criză de migraţie europeană”[46], spunea profesorul Klaus Zimmermann, de la Universitatea Princeton și UNU-MERIT, într-o conferinţă internaţională organizată în decembrie 2016. Cum altfel s-ar putea explica faptul că cele mai sărace ţări ale lumii duc, așa cum spunea un raport al UNHCR[47], cea mai mare povară a crizei globale a refugiaţilor? Circa 84% din refugiaţii lumii au fost primiţi de ţări a căror economie nu este nici pe departe la nivelul economiei UE. Turcia a reușit să asimileze, ani de-a rândul, refugiaţi din Orientul Mijlociu (devenind cea mai mare gazdă, la ora actuală[48]), iar ţări profund afectate și ele de conflicte, precum Pakistanul și Libanul, au reușit să integreze și ele milioane de oameni strămutaţi.

„Cei care nu reușesc să înveţe din trecut sunt condamnaţi să îl repete, iar noi sperăm că anul acesta liderii europeni vor profita de oportunitatea de a ajunge la un acord istoric de includere a unui mecanism de relocare permanentă, cu participarea deplină a tuturor statelor membre UE”[49], spunea, la începutul lui 2018, Volker Turk, asistent al înaltului comisar pentru protecţie din cadrul UNHCR.

Tot în termenii „oportunităţii” vorbea despre integrarea refugiaţilor și profesorul Zimmermann atunci când sublinia mai ales beneficiile economice ale mobilităţii forţei de muncă. Pe de altă parte, profesorul recunoaște că statele europene au tendinţa să vadă în migraţia la scară largă mai degrabă o ameninţare la adresa economiei, cât și a suveranităţii naţionale, a securităţii graniţelor și a societăţii în general. Cele mai multe state membre au reacţionat „retrograd”, spunea Zimmermann, la afluxul de refugiaţi, înăsprind controalele privind accesul nereglementat în teritoriile lor și uneori chiar și pe cele privind accesul pe canale legale. „Însă, așa cum ne puteam aștepta, creșterea restricţiilor nu a fost eficientă pentru a evita sau a controla afluxul de refugiaţi și alţi migranţi. În schimb, a rezultat într-un efort sporit din partea migranţilor de a ajunge în Europa, ceea ce i-a expus pe migranţii vulnerabili la riscuri mult mai mari.”[50]

Disproporţia numerică dintre aportul de azilanţi în ţările „de acces” și aportul din ţările „destinaţie” a pus presiune asupra instituţiilor europene de profil și a aruncat în haos înţelegeri anterioare. De pildă, Acordul de la Dublin, cel care stipula responsabilitatea primei ţări în care intră un refugiat, a eșuat[51], crede Zimmermann. Documentul – suspendat[52] și reaplicat[53] de unele ţări europene – a fost amplu criticat și de organizaţiile transnaţionale că reușește să asigure o protecţie corectă și eficientă[54]. Principala reclamaţie adusă acordului este că mulţi solicitanţi de azil sunt respinși și repatriaţi în plină persecuţie. Criza refugiaţilor a fost amplificată de lipsa unei arhitecturi supranaţionale de gestionare a solicitanţilor de azil. De aceea, Europa trebuie să gândească politici mai flexibile care să ţină cont de exemplu de faptul că unele ţări sunt dispuse să ia mai mulţi refugiaţi decât cota alocată în funcţie de PIB și alţi factori, dacă sunt sprijinite financiar de alte ţări, care în schimb pot să refuze cotele lor de refugiaţi optând pentru cotizarea cu bani la efortul comun de răspuns la nevoia umanitară.

„Refugiaţii nu sunt doar o povară”, e concluzia lui Zimmermann. „Ei pot și sunt dispuși să își refinanţeze costurile prin muncă și pot fi utili economiilor ţărilor-gazdă. Faptul de a transparentiza acest lucru ar putea ameliora îngrijorările publice cu privire la ei.” Datorită faptului că au o mobilitate mult mai crescută decât a nativilor, fiind dispuși să se mute acolo unde găsesc de muncă, refugiaţii tind să urmărească nevoile pieţei muncii. La rândul lor, ţările-gazdă ar trebui să adopte strategii proactive. Să ofere educaţie și instruire pe măsura cerinţelor pieţei. Să ofere asistenţă medicală de bază și să facă tot ce ţine de ele pentru a facilita pătrunderea refugiaţilor pe piaţa muncii. Zimmermann vede în accesul la muncă un remediu care aduce beneficii și gazdelor, dar și refugiaţilor, pentru care munca poate fi un remediu activ la problemele adiacente statutului lor. Trauma războiului, abuzul din partea traficanţilor, riscurile uriașe ale călătoriei, separarea de familie, incertitudinea cu privire la viitor, lipsa unei reţele sociale de sprijin îi aruncă pe mulţi dintre refugiaţi în adâncurile anxioase ale stresului posttraumatic. Însă încăpăţânarea de a ne conserva status-quoul european nu este o soluţie pentru niciuna dintre aceste probleme. Din contră. Este o problemă în sine, având în vedere faptul că situaţia conflictelor din lume nu dă semne să se amelioreze.

Războiul și mămăliga

Cei care trăiesc efectiv istoria nu pot decât rareori să o și înţeleagă în timp ce o scriu. După ce Aliaţii au descoperit lagărele de concentrare în care fuseseră închiși evreii, au mai trecut ani până să înţeleagă în toată oroarea lui Holocaustul. La început, evreii au fost trataţi ca toţi ceilalţi prizonieri de război și, dacă nu interveneau câteva organizaţii internaţionale evreiești, agenţiile umanitare ar fi continuat să îi repatrieze pe evrei în focarele rasiste de unde plecaseră.

Precedentele istorice ne-au creat deja infrastructura pentru schimbarea de care avem nevoie și ţările cu o istorie a ospitalităţii faţă de refugiaţi ne-au demonstrat deja că sunt mai capabile decât „bătrânul continent” să facă faţă noului și să profite de el ca de o oportunitate, fără să se lase limitate de precaritatea fondurilor. Europa este dovada că un continent bogat poate fi sărăcit de lipsa de viziune.

Dar criza de după al Doilea Război Mondial are lecţii preţioase pentru criza de astăzi. Cea care se citește limpede printre rândurile de mai sus este aceea că niciunul dintre noi nu este așa de rău cum putem fi toţi la un loc, însă niciunul dintre noi nu poate fi atât de bun precum putem fi toţi la un loc. Europa trebuie să subordoneze voinţa politică valorii europene a solidarităţii, care a stat chiar la baza Uniunii, să își regândească politica actualizând-o timpului pe care îl trăim, extrem de atentă să nu își piardă idealurile democratice. În caz contrar, pierderea nu va fi una financiară, ci pierdută ar putea fi chiar ideea de unitate.

În timpul Războiului, bunica mea maternă avea șapte ani, suficienţi cât să își amintească și zeci de ani mai târziu o imagine care a șocat-o. În anii de foamete era cu străbunica pe câmpul de lângă șinele ferate de la marginea Buzăului când, din porumb, a ieșit un soldat neamţ foarte tânăr. Cu mâna arătând spre stomac și cu vocea plânsă, se ruga de ele: „Mama… mămăliga… mama… mămăliga…”. Era un copil înfometat de un război care nici măcar nu îi aparţinea, așa cum bunica era și ea un copil înfometat, într-un război pe care nu îl meritase. Amândoi erau în suferinţă.

Paradoxul războiului real, al războiului trăit, este că nu mai există oameni buni și oameni răi, în sensul acela previzibil, de manual. Ușurinţa cu care această graniţă se poate șterge ar trebui să ne facă mai umili și mai dispuși să îl îmbrăţișăm sincer pe cel de lângă noi. Pe cel diferit. Mai ales pe cel străin. Și mai ales dacă ne considerăm creștini. Pentru că mai puţin de atât nu ne va face obligatoriu monștri, dar cu siguranţă ne va opri sub idealul pe care Hristos îl avea pentru urmașii Lui.