După cum Donald Trump promisese în 2016, în campanie, şi reiterase în 2017, ambasada SUA în Israel a fost mutată de la Tel Aviv la Ierusalim pe data de 14 mai 2018, de ziua independenţei Israelului. Mesajul este foarte clar și alte state îi urmează exemplul. Israelienii au sărbătorit evenimentul, iar lumea arabă, cum era de așteptat, s-a inflamat. Au început demonstraţii și atacuri teroriste. Premierul israelian, Beniamin Netanyahu, a afirmat cu mare satisfacţie că gestul Statelor Unite arată că „poporul evreu a avut o capitală timp de 3.000 de ani și aceea se numește Ierusalim”[1]. Acţiunea însă antrenează pericole majore şi poate eşua. Au mai existat cândva multe ambasade în Ierusalim, şi a fost necesar să fie mutate la Tel Aviv.

Ierusalimul a fost proclamat în mod repetat de evrei drept capitala Israelului. Acolo se află palatul prezidenţial, palatul guvernului și palatul parlamentului (Knesset). Lumea arabă însă vrea Ierusalimul indiscutabil drept capitala statului palestinian. Cele mai multe ţări nu recunosc fie suveranitatea Israelului în Ierusalim, fie suveranitatea palestiniană. Multe state au consulate în Ierusalim, cu un caracter diplomatic special, dar ambasadele lor acreditate pentru relaţii oficiale cu Israelul sunt în Tel Aviv.

Statele Unite au întreţinut relaţii cu Israelul încă din 1844[2], iar după încetarea Mandatului Britanic America a susţinut relaţii tot mai strânse cu Israelul. Motivele acestor relaţii sunt diverse și normale, dar două dintre ele atrag atenţia în mod special: 1. Statele Unite găzduiesc o imensă parte a diasporei evreiești: circa 6 milioane de evrei, din totalul de circa 20 milioane, adică un număr comparabil cu al evreimii israeliene; 2. Multe confesiuni religioase americane au o simpatie specială pentru Israel şi pentru ideologia sionistă, alimentată de dispensaţionalismul evanghelic. Ambele grupuri fac un puternic lobby, care influenţează politica externă a SUA faţă de Israel. După cum se ştie, cursa pentru președinţie a republicanului Trump a fost susţinută în mare parte de creștinii evanghelici şi de ginerele său, evreul Jared Corey Kushner. Aceleaşi persoane sunt astăzi consilierii preşedintelui, Kushner având un rol principal.

Așadar, pentru că subiectul nu are de-a face doar cu sfera politică, vom evalua în acest articol eventuala importanţă profetică a agitaţiilor politice legate de Israel și Ierusalim.

Timpuri istorice speciale

Mai toată lumea pricepe că trăim vremuri speciale. Fie că ai o viziune iudeo-creștină a sensului istoriei, fie că ai o viziune seculară, ai sentimentul că lumea în care trăim s-ar putea să nu mai aibă multe zile – din prea multe motive, după cum constatăm când ne apucăm să le analizăm. Și toţi ne orientăm după anumite semne care indică apropierea de finalul călătoriei.

Biblia are multe de zis despre „zilele de pe urmă”, „timpul sfârșitului”, „ziua aceea”. Atât în testamentul ebraic, cât și în testamentul creștin, Biblia este orientată escatologic. Acest termen tehnic provine din cuvântul grecesc eskhaton (sfârșit, ultim). Există, într-adevăr, o disciplină teologică numită escatologie, care construiește diverse scenarii ale sfârșitului, extrase din profeţiile presărate prin toată Scriptura, dar cu prioritate în cărţile Profeţilor și ale Noului Testament. Cele mai incitante cărţi biblice, care se ocupă în mod expres de succesiunea unor evenimente, încununate cu sfârșitul lumii noastre, sunt Daniel şi Apocalipsa: două apocalipse surori, foarte apreciate în mediul evanghelic milenarist care a rămas fidel vechii paradigme teologice, adică aceea conform căreia Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar, indiferent ce credem despre sfârșit, este trist că, în timp ce unii sunt preocupaţi cu escatologia, prea mulţi se ocupă cu scatologia[3] – asimilarea gunoaielor spirituale ale acestei lumi. Pe de altă parte, nici preocuparea cu escatologia biblică, oricât de lăudabilă și folositoare, nu este întotdeauna orientată după profeţiile biblice. Nu îi blamăm pe cei care construiesc scenarii diferite. Adesea ei clădesc pe temelia Evangheliei, care durează veșnic. Dar, dacă pe această temelie, cum afirmă apostolul, zidești materiale pe care focul sfârșitului le va găsi inflamabile, cu ce se vor dovedi ele mai bune decât gunoaiele viitorologilor seculari sau ale prezicătorilor ocultiști?

Au, oare, agitaţiile politice legate de Israel și Ierusalim o importanţă profetică majoră? Ar fi bine să verificăm, cinstit, această teologie cu Sfânta Scriptură.

Teologia sionismului creştin

Sionismul creştin[4], născut în secolul al XIX-lea ca precursor al sionismului iudaic modern și cu rădăcini mai vechi în puritanism, îşi întemeiază aşteptările şi scenariile milenariste pe anumite texte escatologice ale Bibliei Ebraice şi ale Noului Testament. În esenţă, se crede că repatrierea evreilor și restaurarea Ţării Sfinte, în special a Ierusalimului și a templului, ar fi o premisă pregătitoare a celei de-a doua veniri a lui Hristos. În sprijinul acestui scenariu escatologic se citează diverse profeţii, dintre care, menţionăm câteva:

Lui Israel: „Chiar dacă ai fi risipit până la cealaltă margine a cerului, chiar și de acolo te va strânge Domnul, Dumnezeul tău, şi acolo Se va duce să te caute. Domnul, Dumnezeul tău, te va aduce în Ţara pe care o stăpâneau părinţii tăi, şi o vei stăpâni. Îţi va face bine şi te va înmulţi mai mult decât pe părinţii tăi.” (Deuteronomul 30:4-5)

Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război; vă voi strânge din toate neamurile şi din toate locurile în care v-am izgonit, zice Domnul, şi vă voi aduce înapoi, în locul de unde v-am dus în robie.” (Ieremia 29:14)

Lui Gog, invadatorul escatologic de la nord: „După multe zile, vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi, vei merge împotriva Ţării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi adunaţi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel, care mult timp fuseseră pustii (…) .” (Ezechiel 38:8)

Pavel, despre Israel: ,,Au alunecat ei, ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut posibilă mântuirea neevreilor, pentru ca Israel să devină gelos. Dacă, deci, alunecarea evreilor a devenit o adevărată bogăţie pentru lume, iar paguba lor a devenit pentru neevrei un câștig, ce va fi plinătatea întoarcerii evreilor? (…) O parte din Israel suferă de o împietrire a inimii, până se va întoarce plinătatea neevreilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov».” (Romani 11:12-26)

De asemenea, printr-o citire excentrică a profeţiilor din Daniel 7, 8, 9, 11 și din 2 Tesaloniceni 2, se crede că antihristul, un dictator mondial escatologic, un semidiavol dintr-o ţară de la nord, se va alia cu Israelul și va impune un cult al personalităţii. Va profana templul din Ierusalim, care între timp se va fi reconstruit, apoi îi va persecuta cumplit pe evrei și pe toţi care nu i se vor închina. Corelat cu Matei 24, 1 Tesaloniceni 4:15-17 și cu Apocalipsa 4 – 20, acest scenariu suprarealist precizează că, înainte de „necazul cel mare”, ar avea loc venirea „secretă” a lui Iisus și răpirea „secretă” a bisericii, adică a tuturor creștinilor adevăraţi. La sfârșitul necazului, Iisus va veni din nou, în mod vizibil, cu toţi sfinţii Lui, pentru a-i izbăvi pe Israel și pe toţi cei care vor fi refuzat cultul fiarei antihrist. Atunci, El va inaugura un imperiu mondial, în care va domni ca împărat al lui Israel și al lumii întregi, timp de 1.000 de ani, când păcătoșii vor avea o nouă șansă de îndreptare. În acest mileniu apocaliptic s-ar împlini pentru Israel toate profeţiile strălucite ale Bibliei care nu s-au împlinit încă.

Întreg scenariul de mai sus, cu variantele lui, acceptat în sectorul evanghelic al creștinătăţii, se întemeiază pe ideea că Dumnezeu rămâne, în mod necondiţionat, fidel legământului făcut cu poporul Lui, că promisiunile făcute prin profeţi nu pot fi zădărnicite de nimeni și de nimic și că Dumnezeu are două planuri de mântuire paralele: unul pentru Israel (care implică supunerea faţă de Lege) și altul pentru biserică, întemeiat pe har și credinţă, fără Lege. Această viziune escatologică este mai complexă, nu ne putem permite s-o dezvoltăm și s-o analizăm. Trebuie să spunem însă că nu toate confesiunile evanghelice și nu toţi teologii evanghelici promovează acest scenariu.

Deși are o aparentă eleganţă interpretativă, viziunea aceasta sionistă se întemeiază pe percepţii greșite, interpretări greșite, prejudecăţi teologice populare și pe o citire biblică decontextualizată. „Contractul” încheiat de Dumnezeu cu vechiul popor Israel la Sinai, avându-l ca mijlocitor pe Moise, a fost încălcat de partea omenească în repetate rânduri, în timpurile biblice. Profeţiile lui Moise şi ale altor profeţi despre viitorul dezastru al lui Israel s-au împlinit atât cu evreii din regatul Samariei, la anul 720 î.Hr., cât și cu evreii din regatul Ierusalimului, la anul 587 î.Hr.[5]

În ciuda acestui eșec, Dumnezeu a oferit un nou legământ, pentru rămășiţele lui Israel, care aveau să se pocăiască și să aibă parte de repatriere din exilul asirian și babilonian. Toate profeţiile biblice ale „întoarcerii în Sion” s-au împlinit după cucerirea Babilonului, în timpul lui Cirus cel Mare, șahinșahul persan. Ele se referă în întregime la repatrierea generală a evreilor în epoca persană.

Totuși, prezicerile făcute de Dumnezeu prin profeţi, atât promisiunile, cât și ameninţările, sunt întotdeauna condiţionate (Ieremia 18:7-11). De aceea, uneori, ele nu se împlinesc, fiind „zădărnicite” de cei care formează partea omenească a contractului (Luca 7:30).

Profeţiile lui Ezechiel despre restaurarea generală a lui Israel în Ţara Canaanului, despre refacerea regatului lui David, rezidirea templului într-o versiune mult mai spectaculoasă decât a visat Israel vreodată, noua divizare a ţării, inclusiv invazia lui Gog, toate au rămas zădărnicite. Restaurarea din epoca persană a fost mult mai modestă, sub toate aspectele, deoarece și pocăinţa și participarea poporului ales au fost modeste. Majoritatea a preferat să rămână în ţările exilului (diaspora). Cele mai multe triburi evreiești și-au pierdut credinţa și identitatea, nu mai există demult.

Profetul Ieremia a promis că Ierusalimul, la a cărui distrugere a fost martor, va fi refăcut, dând chiar amănunte topografice ale reconstruirii și declarând că după aceea nu va mai fi distrus niciodată.[6] Profeţia restaurării s-a împlinit în epoca persană, dar, din nefericire, promisiunea că Ierusalimul nu va mai fi distrus a fost zădărnicită. Ierusalimul a suferit sub romani o distrugere mult mai sălbatică. Profeţia era condiţionată. Iisus știa că dezastrul s-ar fi putut evita, dar, din nefericire, poporul care Îl aștepta pe Mesia L-a respins pe Mesia, deoarece nu era corect politic, nu respecta agenda poporului.

Se referă profeţia lui Pavel din Romani 11, cu adevărat, la o pocăinţă și restaurare completă a lui Israel ca popor ales în zilele sfârșitului? Mi-ar plăcea să fie adevărat! Dar este aceasta o profeţie necondiţionată? Cuvintele lui Pavel necesită o analiză mult mai profundă. Ce înseamnă că, „prin alunecarea lor, s-a făcut posibilă mântuirea neevreilor”? Dumnezeu plănuise în realitate ca mântuirea neevreilor să vină nu prin eșecul, ci prin ascultarea lui Israel (Isaia 2:1-5; 60:1-22). Dar Dumnezeu poate face ceva bun și dintr-un eșec. În ce privește „plinătatea întoarcerii evreilor”. din versetul 12, este ea oare deosebită de plinătatea întoarcerii neevreilor din versetul 25? Termenul grecesc pléroma poate însemna: „totalitate”, în contrast cu o parte, sau „împlinire”, supliment”, „completare” (ultima parte care completează totalul). Iertarea este oferită de Dumnezeu și lui Israel, desigur, dar oferta rămâne în continuare condiţionată de pocăinţă, așa cum explică Isaia (vers. 26-27, cf. Isaia 59:20).

Totalul mântuiţilor, atât dintre evrei, cât și dintre neevrei, numai Dumnezeu îl știe și nu depinde de împlinirea unei cifre cronologice sau numai de voinţa lui Dumnezeu. Fără credinţă, care implică alegere personală, nu există mântuire, indiferent de valorile strict genetice. Avraam nu poate face nimic pentru descendenţii lui (Isaia 63:16; Luca 16:24-31). În calitate de comunitate a credinţei, Israel a respins Noul Legământ, care le fusese adresat cu prioritate[7] la sfârșitul celor 70 de septenale (490 de ani) ale profeţiei din Daniel 9:24-27. Împărţirea acestor 70 de septenale în 69 de septenale, plus o pauză pentru biserică, în afara timpului profetic (după scenariul sionist creștin), plus 1 septenal care încă nu a venit, este o absurditate. Profeţia este divizată de înger în trei perioade evident continue: 7 „săptămâni” + 62 „săptămâni” + 1 „săptămână”. Începând cu restaurarea civilă a evreilor în epoca persană, în urma decretului lui Artaxerxes (457 î.Hr., cf. Ezra 7), această perioadă se încheie în anul 34 d.Hr., când Marele Sanhedrin respinge definitiv Evanghelia și începe persecutarea sângeroasă a iudeo-creștinilor.

Când își exprimă convingerea că, la sfârșit, evreii recalcitranţi care nu primiseră Evanghelia se vor trezi, așa cum se trezise și el, apostolul Pavel nu avea în vedere o pauză de 2.000 de ani între „împietrirea” și „despietrirea” acestora, între „tăierea” și „realtoirea” acelor ramuri ale măslinului nobil (Israel). El vorbește nu despre o generaţie finală, îndepărtată, ci despre chiar acea generaţie care se împietrise, deoarece recuperarea era încă posibilă, iar el credea în revenirea lui Iisus în aceeași generaţie, după planul ideal al lui Dumnezeu și promisiunea condiţionată a lui Iisus.[8] Pavel făcea totul pentru a contribui la împlinirea scenariului ideal pe care-l prezicea.[9] Când ramurile se usucă însă, ele nu mai pot fi altoite.

Cât privește profeţiile din Daniel, ideea că ele se aplică exclusiv la persecuţiile și restaurarea finală a lui Israel este un simplu moft al teologilor dispensaţionaliști. Profeţiile acestea au fost date în Babilon, nu în Israel; au fost descoperite și unui rege păgân, nu doar profetului evreu (Daniel 2). Profeţii lui Daniel indică o neîntreruptă succesiune de evenimente. Nicăieri nu se sugerează că timpul bisericii ar fi exclus din profeţie, ca și cum Dumnezeu nu ar fi ignorat acest timp, în care biserica acestei lumi i-a persecutat pe credincioșii care voiau să-și respecte conștiinţa, evrei sau neevrei. În profeţiile lui Daniel nu se vorbește deloc despre Israel sau iudei, ci credincioșii sunt numiţi „sfinţii Celui Preaînalt”, „poporul sfinţilor”, „poporul sfânt”, „oștirea cerului” etc.

Apocalipsa, de asemenea, când folosește nume ca Ierusalim, Muntele Sionului, Israel, Har-Maghedon, le folosește la fel de simbolic cum folosește și denumirile de Babilon, Eufrat, Sodoma, Egipt. Nu trebuie să căutăm nici Babilonul, nici Israelul sau templul lui Dumnezeu în Orientul Apropiat.

Conflictul Apocalipsei este la scară universală (Apocalipsa 7:9; 11:9; 13:7; 14:6). Biserica (Israelul lui Dumnezeu, cf. Galateni 6:15-16) va trece prin „necazul cel mare” (Apocalipsa 7:9, 14), nu doar Israelul etnic.

Pe lângă toate acestea, împărăţia milenială din Apocalipsa 20 nu este descrisă ca o împărăţie a lui Hristos pe Pământ. Profeţia lui Ioan descrie pe Pământ doar evenimentul care marchează începutul acestei împărăţii și evenimentul care marchează încheierea ei. Ea se întinde între învierea celor mântuiţi (prima înviere) și învierea celor pierduţi (a doua înviere). Ierusalimul ceresc, care apare proeminent în evenimentele încheierii mileniului, este descris coborându-se de fapt pe Pământ la sfârșit (Apocalipsa 21), pentru a inaugura sfârșitul împărăţiei mileniale și începutul împărăţiei veșnice. Prezenţa mulţimii rebelilor, care asediază Noul Ierusalim (Apocalipsa 20:7-9), se explică drept urmare a învierii lor pentru judecată, la sfârșitul mileniului (vers. 5, 13).

Odată cu venirea lui Iisus, Pământul va sfârşi în „foc” şi va fi complet depopulat, cei pierduţi fiind distruși de splendoarea prezenţei divine[10], iar cei salvaţi fiind „răpiţi” (deloc secret) la cer, atât cei vii, precum și morţii înviaţi.[11] Domnia milenială a lui Iisus va fi un timp de judecată, care se va desfășura în cer, și nu un timp de fericire pământească (Apocalipsa 20:4,6; cf. 1 Corinteni 6:2-3). Să nu ne facem iluzii, nu va fi o a doua șansă de pocăinţă în lumea aceasta. Singura șansă este astăzi (Evrei 3:7 – 4:2,7; Faptele 24:25; 17:32), nu după moarte, în niciun caz în timpul mileniului, care este timp de întemniţare și de judecată!

Fascinaţia locurilor și lucrurilor sfinte

Teologia sionistă, despre care am vorbit, creează preocupări și conflicte spirituale în zonele în care nu se dă adevărata luptă. Nu doar Ierusalimul pământesc este în centrul atenţiei, ci se manifestă un interes deosebit pentru reconstrucţia templului și se așteaptă sau se pretinde descoperirea chivotului. Dar împărăţia lui Dumnezeu și a Domnului nostru Iisus Hristos este spirituală în această lume.[12] Nu va fi întemeiată o teocraţie legitimă (israelită, creștină sau altfel) în lumea noastră înainte de coborârea Noului Ierusalim pe Pământ. Acel Ierusalim este adevărata Cetate Sfântă, „mama noastră” (Galateni 4:25-30). Ierusalimul de jos nu mai este demult cetatea Dumnezeului Păcii. În Ierusalimul lui Dumnezeu nu va mai fi templu, dar însuși Ierusalimul va fi un sanctuar al lui Dumnezeu împreună cu poporul Lui, evrei și neevrei împreună (Apocalipsa 21:3,22).

Tentative de reconstruire a templului au existat de-a lungul timpului. Bar-Kochba a început lucrarea în anul 132, dar războiul i-a pus capăt. Împăratul ex-creștin Iulian Apostatul, în anul 361, a lansat proiectul reconstrucţiei templului, dar a eșuat, ceea ce a creat legenda că lucrătorii ar fi fost împiedicaţi de forţe supranaturale. În anul 610, când perșii au obţinut controlul asupra Ierusalimului, evreii s-au apucat de reconstrucţia templului. Dar recucerirea cetăţii de către creștini a însemnat sfârșitul proiectului. Lucrarea a fost demolată.

Când Domul Stâncii a fost construit de arabi pe locul vechiului templu (687-691 d.Hr.), evreilor li s-a permis să se închine acolo pentru un timp. Începând din 1967, după Războiul de Șase Zile, Rabbi Shlomo Goren a militat pentru un loc de închinare pe muntele templului și un grup de evrei a încercat chiar să forţeze nota. Ministerul israelian al apărării a criticat sever acţiunea, care era periculoasă. Imediat, rabinii din Ierusalim au declarat că nu este potrivit să se folosească acel loc pentru rugăciune, deoarece este loc impur.

În toiul controversei rabinice legate de nevoia sau oportunitatea prezenţei iudaice pe Muntele Templului, un creştin pe nume Denis M. Rohan a incendiat o parte din moscheea Al-Aqsa (21 august 1969). Omul nu avea minţile acasă. Înainte de a pleca din Australia, în 1964, avea deja halucinaţii, pe care le lua drept comunicări divine și fusese internat timp de patru luni într-un spital de boli mintale. După externare, Denis venise în legătură cu o confesiune creștină oarecum iudaizantă, numită The Worldwide Church of God[13], al cărei colegiu, cu un an înainte, fusese interesat de săpăturile arheologice din zona Muntelui Templului. Denis se așezase apoi ca voluntar la un kibbutz, unde locuise câteva luni. Denis căpătase obsesia că ar fi evreu de origine și vorbea despre reconstrucţia templului în legătură cu venirea iminentă a lui Mesia. Citind textul din Zaharia 6:12, într-un hotel din Ierusalim, a căpătat convingerea că el ar fi „Odrasla” care va zidi templul Domnului.

Incendiul a stârnit un val de mânie în lumea musulmană, cu demonstraţii și tulburări până departe în Kashmir. Se credea că este un complot israelian mai cuprinzător, cu atât mai mult cu cât iniţial se credea că Denis ar fi fost evreu. Rabinii ortodocşi moderaţi au decis interdicţie totală pentru evrei cu privire la prezenţa pe Muntele Templului. Cu ocazia aceasta, mulţi dintre rabinii care visau un loc de rugăciune pe locul vechiului templu au abandonat orice proiect, înţelegând că subiectul nu îi atinge doar pe palestinieni, ci întreaga lume musulmană, care imediat s-a şi adresat Consiliului de Securitate al ONU, plângându-se de provocarea incendiului.

În ciuda acestor pericole, Rabbi Goren nu s-a lăsat. În 1983, Goren împreună cu mulţi alţi rabini au săpat un tunel din spaţiul Zidului Plângerii, pe sub Muntele Templului, şi au pretins că ar fi văzut acolo chivotul. Tunelul a fost în scurt timp descoperit, ceea ce a dus la altercaţii grave între tinerii evrei și arabi în acea zonă. Poliţia israeliană a intervenit și a astupat tunelul cu beton.

Iudaismul conservator („ortodox”), care Îl așteaptă pe Mesia, crede de asemenea în rezidirea templului, dar nu și în restabilirea sistemului jertfelor. Rabinii conservatori cred că reconstrucţia templului aparţine timpului când va veni Mesia sau depinde de providenţa divină. În locul ideii de ispășire prin jertfe, iudaismul a introdus teologia ispășirii prin fapte bune. Chiar și rugăciunile clasice, medievale, care se refereau la jertfă au fost de curând modificate. Iudaismul progresiv (reformat, liberal), care reprezintă tendinţa modernă, dominantă, nu are nicio preocupare sionistă sau pentru reconstrucţia templului. Pentru evreii reformaţi, sinagoga este templul actual, de aceea multe sinagogi sunt numite astăzi „templu”. Chestiunea sfinţeniei locului unde s-au construit marile moschei îi mobilizează doar pe unii dintre evreii conservatori. În anul 2014, un grup de 400 de conservatori s-au urcat la Muntele Templului pentru rugăciune.

În legătură cu templul se agită şi subiectul chivotului. Ron Wyatt a umplut lumea cu minciuni despre descoperirea chivotului undeva la rădăcina Crucii, pe fostul deal Golgota. Ieremia (3:16) a profeţit demult că, în timpul restaurării de după exilul babilonian, nu va mai fi nevoie de chivot. De ce ar fi mai multă nevoie astăzi? Doar pentru o confirmare arheologică, în speranţa întăririi încrederii în Scriptură? Scriptura ne informează însă despre originalul ceresc al chivotului, care conţine standardul judecăţii lui Dumnezeu. Dar cercetătorii lumii nu par foarte interesaţi de acest original (Apocalipsa 11:19; 12:17).

În prezent, o mulţime de predicatori stau cu ochii pe Ierusalim şi pe locul templului. În timp ce creştinii tradiţionalişti păzesc un mormânt gol, o umbră materialist-magică lipsită de putere, dar rentabilă, nu puţini creştini, care pretind că iau în serios Biblia, așteaptă un scenariu profetic la fel de fals şi pământesc: reconstruirea templului şi Ierusalimul, capitala lumii. Dacă asemenea tentative nu sunt neapărat semne ale sfârşitului, ele totuşi pot aduce sfârşitul pentru o regiune care nu a avut niciodată pace.

Footnotes
[1]„Stephen Farell, «The U.S. is opening an embassy in Jerusalem. Why is there a furror?», 14 mai 2018, reuters.com”.
[2]„Cf. art. «Consulate General of the United States, Jerusalem», en.wikipedia.org”.
[3]„Joc de cuvinte din gr. skatos (de gunoi).”
[4]„Cf. art. «Christian Zionism», en.wikipedia.org”.
[5]„2 Împăraţi (4 Regi) 17:6-24; 18:9-12; 25.”
[6]„Ieremia 31:23-24,27-28,31,38-40.”
[7]„Romani 2:10; 9:4; Luca 22:20; Evrei 8:13; 9:15; 10:29; 13:20.”
[8]„Matei 16:27-28; 24:14,34; Romani 13:11-12; 16:20; 1 Corinteni 10:11; 15:51-52; 1 Tesaloniceni 4:17; 2 Tesaloniceni 2:1-3,7; 1 Tmotei 6:14; Evrei 10:37; 2 Petru 3:11-14.”
[9]„Romani 9:1-5; Faptele 21:10-14; 1 Corinteni 15:9-10; 2 Timotei 4:6-8.”
[10]„2 Tesaloniceni 1:7-8; 2 Petru 3:7,10-13; Apocalipsa 6:12-17; 11:17-19; 14:17-20; 19:11-21.”
[11]„Ioan 14:1-3; 1 Tesaloniceni 4:16-17.”
[12]„Matei 22:21; Luca 17:21 («în mijlocul vostru», NTR); Ioan 18:36; Romani 14:17; Filipeni 3:18-20; Evrei 13:13-14.”
[13]„Vezi art. «Herbert Armstrong» și “Grace Communion International”, en.wikipedia.org”.

„Stephen Farell, «The U.S. is opening an embassy in Jerusalem. Why is there a furror?», 14 mai 2018, reuters.com”.
„Cf. art. «Consulate General of the United States, Jerusalem», en.wikipedia.org”.
„Joc de cuvinte din gr. skatos (de gunoi).”
„Cf. art. «Christian Zionism», en.wikipedia.org”.
„2 Împăraţi (4 Regi) 17:6-24; 18:9-12; 25.”
„Ieremia 31:23-24,27-28,31,38-40.”
„Romani 2:10; 9:4; Luca 22:20; Evrei 8:13; 9:15; 10:29; 13:20.”
„Matei 16:27-28; 24:14,34; Romani 13:11-12; 16:20; 1 Corinteni 10:11; 15:51-52; 1 Tesaloniceni 4:17; 2 Tesaloniceni 2:1-3,7; 1 Tmotei 6:14; Evrei 10:37; 2 Petru 3:11-14.”
„Romani 9:1-5; Faptele 21:10-14; 1 Corinteni 15:9-10; 2 Timotei 4:6-8.”
„2 Tesaloniceni 1:7-8; 2 Petru 3:7,10-13; Apocalipsa 6:12-17; 11:17-19; 14:17-20; 19:11-21.”
„Ioan 14:1-3; 1 Tesaloniceni 4:16-17.”
„Matei 22:21; Luca 17:21 («în mijlocul vostru», NTR); Ioan 18:36; Romani 14:17; Filipeni 3:18-20; Evrei 13:13-14.”
„Vezi art. «Herbert Armstrong» și “Grace Communion International”, en.wikipedia.org”.