Acest articol este din anul 2007 și a fost publicat într-o ediţie retrospectivă de colecţie Semnele timpului, ianuarie 2018, la împlinirea a 110 ani de la primul număr în limba româna al revistei.

Pentru Paștele evreiesc din 2007, Sinedriul a votat reintroducerea sacrificiilor animale. Forul religios evreiesc spune că a venit chiar și vremea ca Templul să fie reconstruit.

Profesorul Hillel Weiss, membru al Sinedriului, a declarat publicaţiei evreiești Haareţ că acţiunea planificată este mai degrabă o mișcare simbolică ce încearcă să demonstreze că așteptările privind construirea celui de al treilea[1] Templu, și implicit restaurarea jertfelor, sunt reale, și nu doar simple vorbe.

Autorităţile israeliene nu au fost de acord cu decizia Sinedriului privind reluarea sacrificiilor cu ocazia Paștelui. Ca urmare, s-a depus o plângere la Curtea Supremă de Justiţie în această privinţă. Răspunsul este negativ, planurile privind jertfele fiind respinse, deoarece „dreptul petiţionarilor de a-și practica propria credinţă nu poate fi luat în considerare din raţiuni privind ordinea și siguranţa publică“.

Nu este pentru prima dată când sunt vizate sacrificiile animale și reconstruirea Templului. În 1991, cu ocazia Paștelui, s-a încercat jertfirea unui miel, dar acţiunea nu a fost finalizată deoarece poliţia a intervenit prompt. În 1998, mai multe mișcări care susţineau reconstruirea Templului au adus un ied ca jertfă simbolică pe Givat Hananya, în apropierea muntelui Moria. Chiar dacă reconstruirea Templului este un subiect controversat, cea mai mare parte a populaţiei nu împărtășește ideile acestor activiști religioși.

Iudaismul ortodox crede nu doar în restaurarea Templului, ci și în restaurarea jertfelor. Ramura conservatoare consideră că doar Templul trebuie restaurat, jertfele fiind înlocuite cu faptele bune, care au rolul să răscumpere păcatele, conform învăţăturii talmudice. În schimb, iudaismul reformat nu așteaptă nici restaurarea Templului și nici pe cea a sacrificiilor. Rav Kook[2], primul șef-rabin al ţării Israel, sugera că sacrificiile animale nu vor mai fi folosite în vremurile mesianice pentru că oamenii se vor întoarce la un stil de viaţă vegetarian.

În 1993, a avut loc o controversă între fostul rabin-șef sefardic Mordechai Eliahu și rabinul Yisrael Ariel, care conducea Institutul Templului. Subiectul controversei privea tocmai necesitatea reconstruirii celui de al treilea Templu. Rabi Ariel susţinea că este datoria fiecărui evreu de a susţine reconstruirea. În schimb, Rabi Eliahu credea că aceasta nu este necesară, deoarece Însuși Mesia Se va pogorî cu el din cer.

Actualmente, guvernul israelian se opune unor astfel de iniţiative, dar susţinătorii reconstruirii Templului cred că nu va mai trece mult timp până la restaurarea serviciilor ceremoniale din noul Templu. În această privinţă, se fac eforturi privind pregătirea celui mai măreţ eveniment pe care și-l poate imagina orice evreu credincios.

Fundaţia Templului a solicitat suport financiar pentru reconstruirea Sanctuarului încă de la finalul anilor ’70. Zece ani mai târziu, cel puţin două școli rabinice[3] au început să identifice în rândul populaţiei pe cei care sunt descendenţi din familiile preoţilor ori din seminţia lui Levi pentru a putea fi educaţi în privinţa ritualurilor de la Templu. Tot atunci, Institutul Templului a sponsorizat confecţionarea instrumentelor muzicale pentru viitoarele servicii ceremoniale.

Un nou templu – subiect de dispută

Construcţia unui nou templu nu este însă chiar atât de ușoară. Motivul: locul în care ar trebui să fie amplasat Templul este deja ocupat. Pentru arabi, Muntele Templului este al treilea loc sacru după Mecca și Medina. Aici sunt construite două lăcașuri musulmane: Domul Stâncii (construit în 690) și Moscheea Al-Aqsa (construită în 710). Autoritatea palestiniană contestă suveranitatea Israelului asupra locului, care rămâne unul dintre punctele cele mai fierbinţi în conflictul arabo-israelian. În perioada ocupaţiei iordaniene a Ierusalimului de Est (1948-1967), evreilor le era interzisă chiar și intrarea în Cetatea Veche. Pentru evitarea disputelor, guvernul israelian a garantat Consiliului Musulman administrarea teritoriului, ceea ce face ca, din raţiuni politice, autorităţile să nu favorizeze mișcările privind reconstruirea Templului.

Șeicul Raad Salah, conducătorul Mișcării Islamice din Israel, afirma: „Amintim pentru a mia oară că toată moscheea și locul pe care se află, inclusiv esplanada ori aleile subterane, sunt proprietatea exclusivă și absolută a musulmanilor, și nimeni nu are dreptul nici măcar la un fir de praf.“ Autorităţile religioase evreiești consideră însă că Muntele Templului aparţine de drept neamului iudeu, acesta fiind unul dintre locurile care au fost cumpărate cu preţul care se cuvenea.[4]

În cearta privind reconstruirea Templului mai este implicată o a treia parte: ramura evanghelică a creștinismului. Și reprezentanţii acesteia sunt în favoarea reconstruirii. De ce? Din același motiv pentru care susţin cauza Israelului în ansamblu. Pentru adepţii sionismului creștin, menţinerea statului Israel este o condiţie fără de care restul profeţiei nu se poate împlini.

Lideri evanghelici creștini binecunoscuţi, precum Gary Bauer, Jerry Falwell, Ralph Reed și Pat Robertson, Dick Armey și Tom Delay, puternic implicaţi în politică, cred că renașterea Israelului reprezintă împlinirea unei profeţii biblice. Din acest motiv, ei susţin agenda sionistă, considerând că a acţiona altfel ar însemna să te opui voinţei lui Dumnezeu: „Să fii împotriva Israelului înseamnă să fii împotriva lui Dumnezeu. Noi credem că istoria și Scripturile dovedesc că Dumnezeu Se raportează la naţiuni în funcţie de modul în care ele se raportează la Israel“, spunea Falwell în 1981. Mai apoi, liderul evanghelic cita din Geneza 27:29: „Blestemat să fie oricine te va blestema și binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta!“

SINEDRIUL

Sinedriul a reprezentat forul evreiesc superior în domeniul religios și legislativ, având 23 de membri. După dizolvarea lui, în 358 d.Hr., nu a mai existat nicio autoritate religioasă general acceptată de către evrei. În decursul istoriei au fost multiple încercări privind restaurarea Sinedriului: rabi Jacob Berab în 1538, rabi Yisroel Shklover în 1830, rabi Aharon Mendel haCohen în 1901, rabi Zvi Kovsker în 1940 și rabi Yehudah Leib Maimon în 1949. În octombrie 2004 (sau, după calendarul evreiesc, Tișri 5765), un grup de rabini care pretind că reprezintă diverse comunităţi au pus bazele Sinedriului modern.

www.thesanhedrin.org

Ce loc ocupă Israelul în profeţia privind timpul sfârșitului?

John Nelson Darby (1800-1882), un pastor al fraţilor din Plymouth (cunoscuţi mai târziu sub numele de creștini după Evanghelie), credea în mântuirea viitoare a Israelului. Pastorul se baza pe Isaia 32 și susţinea că, la încheierea istoriei, Israelul, ca naţiune, se va bucura de binecuvântări pământești diferite de binecuvântările cerești de care va avea parte Biserica. „Darby a dezvoltat schema dispensaţionalismului, subliniind că fiecare epocă îl plasează pe om într-o anume stare…, dar că fiecare dispensaţiune va culmina cu un eșec“[5], consideră profesorul de teologie Paul Enns. În concepţia lui Darby, istoria este împărţită în șapte perioade distincte: (1) De la starea inocenţei paradisiace la Potop; (2) Noe; (3) Avraam; (4) Israel; (5) Neamurile; (6) Duhul și (7) Mileniul. Noile concepţii cu privire la evenimentele finale au fost popularizate în lumea anglofonă de către teologul și scriitorul american Cyrus Scofield (1843-1921) prin intermediul unei versiuni cu adnotări a Bibliei. Scofield mergea pe linia dispensaţionalismului lui Darby și susţinea că Iisus nu Se va întoarce pentru a domni pe Pământ până ce nu se vor petrece o serie de evenimente. Biserica creștină este văzută ca un instrument de salvare pentru neamuri (neevrei) și, în acord cu planurile divine, poporul evreu se află într-o altă dispensaţiune a harului. Tot Scofield susţinea că Biserica va fi răpită de pe Pământ pentru a nu trece prin necazul cel mare. Scriind la începutul secolului XX, Cyrus Scofield credea cu tărie că întoarcerea evreilor în Ţara Sfântă (și în mod special la Ierusalim) este o împlinire profetică. Tot el a prezis că locurile sacre ale islamului vor fi distruse și că se va începe reconstrucţia Noului Templu la Ierusalim, eveniment care va marca încheierea epocii (dispensaţiunii) Bisericii, fiind în același timp semnul apariţiei Antihristului. Toţi cei (dintre evrei) care vor fi credincioși legământului lui Dumnezeu Îl vor recunoaște pe Iisus ca fiind Mesia și se vor opune Antihristului. Acest model de interpretare (dispensaţionalismul) este, după cum se observă, relativ nou, dar extrem de popular și cu influenţă în cercurile evanghelice. Aproape 40 de milioane de americani cred că Palestina este ţara aleasă de Dumnezeu pentru evrei. Pentru adepţii sionismului creștin, menţinerea statului Israel și reconstruirea Templului sunt condiţii fără de care restul profeţiei nu se poate împlini. Pentru interpreţii dispensaţionaliști, Matei 24:15 vorbește în mod categoric despre cel de al treilea Templu. În viziunea acestora, Antihristul se va așeza chiar aici (a se vedea 2 Tesaloniceni 2:1-4), iar în baza pasajului din Daniel 9:24-27 se crede că, la mijlocul a șapte ani de criză (tribulaţia, sau necazul cel mare), jertfele vor înceta în urma intervenţiei Antihristului.

Acest model de interpretare (dispensaţionalismul) este, după cum se observă, relativ
nou, dar extrem de popular și cu influenţă în cercurile evanghelice. Aproape 40 de milioane de americani cred că Palestina este ţara aleasă de Dumnezeu pentru evrei. Pentru adepţii sionismului creștin, menţinerea statului Israel și reconstruirea Templului sunt condiţii fără de care restul profeţiei nu se poate împlini.

Pentru interpreţii dispensaţionaliști, Matei 24:15 vorbește în mod categoric despre cel de al treilea Templu. În viziunea acestora, Antihristul se va așeza chiar aici (a se vedea 2 Tesaloniceni 2:1-4), iar în baza pasajului din Daniel 9:24-27 se crede că, la mijlocul a șapte ani de criză (tribulaţia, sau necazul cel mare), jertfele vor înceta în urma intervenţiei Antihristului.

ORIGINILE SIONISMULUI CREȘTIN ȘI ALE DISPENSAŢIONALISMULUI

Ideile cu privire la restaurarea naţiunii evreiești au devenit un subiect de dezbatere publică în secolul al XIX-lea, fiind bine conturate de către unii dintre predicatorii și teologii protestanţi din Marea Britanie și America.

Lordul Shaftesbury a făcut demersuri pentru înfiinţarea unui consulat britanic la Ierusalim, în 1838. La iniţiativa Bisericii Scoţiei, în 1839, s-a publicat un document intitulat „Memorandumul monarhilor protestanţi ai Europei pentru reîntoarcerea evreilor în Palestina“, care era, în același timp, și un raport al situaţiei evreilor în Israel. În august 1840, The Times anunţa că guvernul britanic recunoștea restaurarea naţiunii evreiești ca fiind îndeplinită. Prin Tratatul de la Paris (1856) li se garanta evreilor și creștinilor dreptul de a se așeza în Palestina.

În ciuda faptului că aduc argumente din Biblie, multe dintre interpretările dispensaţionaliste sunt criticate de către teologii contemporani. În primul rând, evanghelicii dispensaţionaliști merg pe o interpretare literală a profeţiilor. Antony Hoekema, unul dintre cei mai importanţi specialiști în escatologia creștină, consideră că abordarea dispensaţionalistă cu privire la viitorul omenirii și scenariul adiacent nu sunt fundamentate biblic. „Deseori, dispensaţionaliștii fac apel la pasajul din Romani 11, susţinând că el conţine o învăţătură care prevede în viitor o perioadă de binecuvântare, destinată special poporului Israel. (…) Romani 11 nu spune absolut nimic despre faptul că Israelul va fi adunat din nou în ţara lui și nici despre domnia de o mie de ani a lui Hristos peste împărăţia lui Israel“[6], spune Hoekema.

În ceea ce privește Templul din vremea sfârșitului și oprirea sacrificiilor de către Antihrist, profeţia din Daniel este unitară, având în atenţie cele 70 de săptămâni[7] (de ani). În decursul secolelor, teologii și interpreţii creștini au considerat că această profeţie este cea mai importantă din Scriptură, ea indicând timpul lui Mesia, și nu vremea sfârșitului. Din motive neînţelese însă, interpreţii dispensaţionaliști decupează ultima săptămână (din întregul celor 70) și o plasează în vremea de mare strâmtorare de la încheierea istoriei omenirii. Interpretarea este forţată; textul nu face nicio aluzie la un viitor Templu, unde se vor aduce jertfe de animale. Aceasta nu exclude posibilitatea ca, în practică, să fie reconstruit un al treilea Templu. Ce se va întâmpla în cazul în care Templul va fi reconstruit? Destul de greu de imaginat în contextul actual, dar, dacă se va petrece, cu siguranţă că lucrul acesta va grăbi sfârșitul.

CELE ȘAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI

490 de ani reprezintă timpul de har special pentru Israel ca popor ales. Această perioadă este divizată în trei intervale profetice: 7+62+1=70 de săptămâni.

Punctul de plecare al profeţiei este decretul lui Artaxerxe, supranumit și Longimanus, dat în 457 î.Hr., cu privire la rezidirea orașului Ierusalim; 7+62=69 de săptămâni trebuiau să treacă până la „ungerea lui Mesia“, adică până la anul 27 d.Hr., când Iisus Hristos a fost botezat, începându-Și astfel lucrarea mesianică.

În mijlocul ultimei săptămâni profetice, în anul 31 d.Hr., jertfa necurmată a încetat prin moartea Mântuitorului. La scurgerea celor 70 de săptămâni, în anul 34 d.Hr., prin uciderea diaconului Ștefan, primul martir creștin, iudeii au respins definitiv Evanghelia, iar apostolii au început să le predice și neamurilor.

Footnotes
[1]„Primul Templu a fost construit de Solomon, al doilea a fost ridicat după reîntoarcerea evreilor din robia babiloniană și a fost distrus în anul 70 d.Hr de armatele romane.”
[2]„Abraham Isaac Kook (1864-1935), cunoscut pe scurt ca Rav Kook, primul șef-rabin al ţării Israel (Ereţ Israel), întemeietorul școlii rabinice sioniste, cunoscute azi ca Yeșiva Merkaz HaRav.”
[3]„Yeșiva Torat Haim și Yeșiva Aterit Cohanim oferă chiar și în prezent cursuri pentru leviţi, având în vedere reconstrucţia celui de al treilea Templu.”
[4]„Tradiţia iudaică afirmă că de trei locuri de pe pământ nu se pot atinge neamurile: peștera de înmormântare a patriarhilor, locul de înmormântare al lui Iosif și Muntele Templului, acestea fiind cumpărate de către Avraam, Iacov și, respectiv, David.”
[5]„Paul Enns, The Moody Handbook of Theology, Chicago, Moody, 1989, p. 516.”
[6]„Antony Hoekema, Biblia și viitorul, Wheaton, Illinois, SMR, 1993, p. 203. Pasajul invocat de mulţi adepţi ai sionismului creștin este cel din Romani 11:26: „Și atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion și va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.»“ În grecește apare adverbul hutos (ουτως), care se traduce cu „în același fel, în aceeași manieră“, și nicidecum cu „atunci“. (Versiunea sinodală redă: „Și astfel întregul Israel se va mântuit“.) Adverbul mai apare în versetul 31, unde este tradus cu „tot așa“. Apostolul Pavel vrea să spună că același fel de mântuire acordat neevreilor – prin har – le este oferit și evreilor.”
[7]„Calcularea perioadei celor 70 de săptămâni va trebui să înceapă de la „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului“. În legătură cu rezidirea Templului au fost date două decrete: primul în 537 î.Hr., emis de Cirus al II-lea cel Mare (Ezra 1:1-11), dar lucrările au fost oprite, iar cel de-al doilea decret îi aparţine lui Darius I, emis în anul 519 î.Hr. Templul a fost terminat și inaugurat în 515 î.Hr., dar zidurile cetăţii Ierusalimului au rămas încă mult timp dărâmate. Ordinul pentru rezidirea Ierusalimului la care se referă profeţia din Daniel 9:25 a fost dat în anul 457 î.Hr. de Artaxerxe Longimanus („mână lungă“) – Ezra 7: 8, 11, 13, 20. Această dată formează punctul de plecare pentru desfășurarea profeţiei celor 70 de săptămâni.”

„Primul Templu a fost construit de Solomon, al doilea a fost ridicat după reîntoarcerea evreilor din robia babiloniană și a fost distrus în anul 70 d.Hr de armatele romane.”
„Abraham Isaac Kook (1864-1935), cunoscut pe scurt ca Rav Kook, primul șef-rabin al ţării Israel (Ereţ Israel), întemeietorul școlii rabinice sioniste, cunoscute azi ca Yeșiva Merkaz HaRav.”
„Yeșiva Torat Haim și Yeșiva Aterit Cohanim oferă chiar și în prezent cursuri pentru leviţi, având în vedere reconstrucţia celui de al treilea Templu.”
„Tradiţia iudaică afirmă că de trei locuri de pe pământ nu se pot atinge neamurile: peștera de înmormântare a patriarhilor, locul de înmormântare al lui Iosif și Muntele Templului, acestea fiind cumpărate de către Avraam, Iacov și, respectiv, David.”
„Paul Enns, The Moody Handbook of Theology, Chicago, Moody, 1989, p. 516.”
„Antony Hoekema, Biblia și viitorul, Wheaton, Illinois, SMR, 1993, p. 203. Pasajul invocat de mulţi adepţi ai sionismului creștin este cel din Romani 11:26: „Și atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion și va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.»“ În grecește apare adverbul hutos (ουτως), care se traduce cu „în același fel, în aceeași manieră“, și nicidecum cu „atunci“. (Versiunea sinodală redă: „Și astfel întregul Israel se va mântuit“.) Adverbul mai apare în versetul 31, unde este tradus cu „tot așa“. Apostolul Pavel vrea să spună că același fel de mântuire acordat neevreilor – prin har – le este oferit și evreilor.”
„Calcularea perioadei celor 70 de săptămâni va trebui să înceapă de la „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului“. În legătură cu rezidirea Templului au fost date două decrete: primul în 537 î.Hr., emis de Cirus al II-lea cel Mare (Ezra 1:1-11), dar lucrările au fost oprite, iar cel de-al doilea decret îi aparţine lui Darius I, emis în anul 519 î.Hr. Templul a fost terminat și inaugurat în 515 î.Hr., dar zidurile cetăţii Ierusalimului au rămas încă mult timp dărâmate. Ordinul pentru rezidirea Ierusalimului la care se referă profeţia din Daniel 9:25 a fost dat în anul 457 î.Hr. de Artaxerxe Longimanus („mână lungă“) – Ezra 7: 8, 11, 13, 20. Această dată formează punctul de plecare pentru desfășurarea profeţiei celor 70 de săptămâni.”