Așa-zisul Stat Islamic (SI) s-a ridicat ameninţător în conștientul global deja de doi ani și jumătate, de la cucerirea Mosulului, în 2014. A apărut de nicăieri – sau cel puţin așa li s-a părut Europei și Americii de Nord[1].

Chiar dacă în prezent lasă impresia că e în retragere, istoria SI este o istorie a apariţiei, a rezistenţei și a relansării. Mai mult decât atât, căderea graniţelor din secolul al XX-lea din Orientul Mijlociu și a structurilor statale aferente face ca regiunea să fie inerent instabilă, iar suprimarea permanentă a jihadismului să fie extrem de dificilă. În consecinţă, e posibil ca recentele pronosticuri privind declinul Statului Islamic să fie premature, dar, și dacă ar fi înfrânt în forma actuală, Statul Islamic ar putea foarte bine să reapară la scurt timp sub un alt nume și într-o altă formă, însă cu ţinte similare. Aceste ţinte sunt nici mai mult, nici mai puţin decât distrugerea valorilor politice și sociale occidentale și unificarea lumii vorbitoare de limbă arabă într-un singur stat islamic, care să constituie elementul iniţial al unei guvernări globale islamice. În timp ce atingerea acestor ţinte li se pare neplauzibilă multor cititori din Occident, este cert că liderii Statului Islamic văd altfel lucrurile. Ei își percep triumful ca pe ceva natural și predestinat de Allah, prezis în Coran – fapt care explică într-o anumită măsură rezistenţa pe care o manifestă în faţa considerabilei forţe angrenate împotriva lor.[2]

Începuturi nebăgate în seamă

Apariţia ISIS a fost meteorică, întruchipând două dintre cele mai importante realităţi ale lumii secolului al XXI-lea: religia și social media. Specialiștii nu au căzut de acord asupra originii exacte a acestei grupări, asupra detaliilor care, după toate probabilităţile, sunt irecuperabile deoarece zac îngropate în situaţia haotică din Irakul de după căderea lui Saddam Hussein, graţie eșecului administraţiei George W. Bush de a plănui ce urmează după victoria militară asupra forţelor lui Saddam. În ansamblu însă, există consens între experţi în privinţa elementelor importante.

În 2004, o grupare jihadistă mică, dar activă numită „al-Qaeda în Irak“ (AQI) și conducătorul ei, un iordanian jihadist pe nume Abu Musab al-Zarqawi, au fost recunoscuţi de către Osama bin Laden ca reprezentanţii săi și ai grupării al-Qaeda. Sub conducerea lui al-Zarqawi, AQI a ajuns oarecum să deţină un loc proeminent între forţele insurgente la adresa ocupaţiei americane, începând în același timp să aibă ca ţintă și comunitatea șiită din Irak. După ce al-Zarqawi a fost omorât, în 2006, AQI pare să își fi unit forţele cu alte grupări wahabite irakiene, dedicate luptei împotriva forţelor de ocupaţie americane și împotriva guvernului irakian, pe care americanii îl susţineau. Această alianţă a început să funcţioneze sub numele de „Stat Islamic în Irak“ (ISI), dar titulatura era mai pompoasă decât realitatea din teren, unde exista mai degrabă o coaliţie failibilă decât o mișcare coerentă. AQI a jucat un rol important în alianţa islamistă. În 2010, AQI a părut decapitată atunci când lideri-cheie au fost omorâţi într-o operaţiune americano-irakiană. Vicepreședintele american Joe Biden le-a aclamat moartea ca reprezentând „lovituri potenţial devastatoare“ la adresa al-Qaeda în Irak. Dar lucrurile n-au stat chiar așa. În schimb, o figură obscură, Abu Bakr al-Baghdadi, a folosit moartea lor drept ocazie atât de a prelua controlul, cât și de a impune o direcţie ideologică diferită. E posibil să nu fi fost o orientare cu totul nouă, ci o îndreptare într-o direcţie pe care Zarqawi o dorise, dar nu reușise să o pună în practică.

La fel ca al-Qaeda în ansamblu, AQI se concentrase pe lupta împotriva Statelor Unite și a aliaţilor lor, pe care al-Qaeda îi vedea drept principalii artizani ai forţelor „cruciate“ care oprimă islamul. Sub conducerea lui Osama bin Laden, al-Qaeda a avut ca obiectiv crearea unor forţe bine antrenate, care să întreprindă atacuri teroriste în America și Europa, inspirându-i eventual prin aceasta pe alţi musulmani de pe glob la o rezistenţă musulmană mai de amploare. Recunoscând puterea militară a Occidentului, al-Qaeda a căutat intenţionat să ducă un război asimetric (după cum aveau să-l numească strategii militari occidentali), neînfruntând forţele armate vestice în câmp deschis, ci atacând din umbră ţinte-cheie în cadrul unor atacuri teroriste, așa cum s-a întâmplat la 11 septembrie în New York și Washington, în Londra la 7 iulie, dar și cu referire la atacurile jihadiste similare din Bali, Istanbul, Madrid și Amman (dând doar cele mai notorii exemple). Cucerirea și dominarea unui teritoriu nu au fost niciodată prioritare pentru al-Qaeda.

Mai departe, cei care i-au urmat lui bin Laden au preferat și ei să își concentreze ostilitatea asupra „cruciaţilor“ din America de Nord, din vestul Europei și Australia, și nu asupra numeroșilor musulmani care nu îi susţineau. Premisa lor era (și este) că atacurile teroriste asupra occidentalilor chiar în propriile lor ţări îi vor determina să reacţioneze prin represiune – ceea ce s-a întâmplat întocmai: Guantanamo Bay și „tehnicile îmbunătăţite de interogare“ (mai precis, tortură), departe de a fi măsuri de care jihadiștii se temeau, au fost exact ceea ce ei voiau. Speranţa lor este aceea că, atunci când retorica occidentală cu privire la drepturile omului va fi fost demascată ca ipocrită, iar musulmanii vor fi consideraţi victime ale acţiunilor militare occidentale, ei, jihadiștii, vor fi provocaţi în cele din urmă la rezistenţă globală, pe care al-Qaeda va veni din urmă să o conducă. În acest punct se va înfiinţa un stat islamic mondial, iar califatul medieval va fi restaurat. Deși rezistenţa mondială islamistă este departe de transpunerea sa în realitate, un mare număr de aspiranţi la calitatea de teroriști și de recruţi ai grupărilor jihadiste au fost motivaţi de politica externă și militară a Occidentului și au considerat că musulmanii sunt trataţi incorect, ceea ce poate însemna că strategia al-Qaeda nu a fost în totalitate greșit concepută.

Luptători al-Qaeda în Levant.

Totuși lucrurile nu erau văzute la fel de către Abu Bakr al-Baghdadi și de un cerc tot mai numeros de musulmani wahabiţi irakieni. Două sunt punctele-cheie în care ISIS s-a detașat de al-Qaeda. Primul este dat de politică și strategie, iar al doilea este atitudinea faţă de musulmanii care nu se conformează.

Primul element vizează modul de desfășurare a războiului sfânt, al jihadului, și posibilitatea ca, mai devreme sau mai târziu, să fie proclamat un stat islamic. Este arhicunoscut faptul că SI a folosit și folosește, a încurajat și încurajează atacurile teroriste, inclusiv în ţări din Occident, în aceeași măsură cu al-Qaeda – însă majoritatea energiilor SI sunt concentrate în acţiuni de război convenţionale, prin care se urmăresc acapararea, păstrarea și guvernarea de teritorii. Acest fapt este în totală contradicţie cu etosul grupării al-Qaeda. Osama bin Laden nu s-a opus creării unui stat propriu-zis guvernat de-a lungul liniilor wahabite, dar nici nu l-a considerat un obiectiv imediat.[3] La un moment dat îl sfătuia pe unul dintre liderii principali al-Qaeda (considerat șeful său de operaţiuni, Atiyah Abd l-Rahman) să-i descurajeze pe jihadiștii din zona Mării Roșii să acţioneze precipitat: „Ar trebui să le ceri să înceteze să forţeze formarea, deocamdată, a unui stat islamic și mai degrabă să acţioneze în direcţia slăbirii puterii principalului nostru dușman, prin atacarea ambasadelor americane. (…) Ar trebui să punem accent pe elementul timp și pe sincronizare atunci când vine vorba de înfiinţarea statului islamic.“

Al doilea aspect este atitudinea faţă de musulmanii care nu acceptă premisele jihadului și care, deși aderă la scopurile acestuia, îi resping mijloacele sau atitudinea faţă de musulmanii care nu vor să îl susţină activ. În aceste categorii se încadrează copleșitoarea majoritate a musulmanilor, și nu neapărat din lumea întreagă, ci și din Orientul Mijlociu și nordul Africii. După cum am afirmat mai sus, al-Qaeda înclina spre o abordare progresivă. De fapt, Osama bin Laden chiar i-a scris în 2007 unui comandant subaltern din Africa: „Te rog, reamintește-le fraţilor din Somalia să fie îndurători cu oamenii și adu-le aminte ce stă scris (în hadith/ hadîth, orig.).“ Aici, el face referire la un corp de scrieri secundare islamice cunoscute ca Hadith, sau „consemnări“, care, spre deosebire de Coran (considerat a reda cuvintele exacte ale lui Dumnezeu), reprezintă o colecţie de ziceri ale profetului Mahomed. Bin Laden continuă: „Te rog, discută cu fraţii somalezi să micșoreze pierderile și problemele cauzate musulmanilor.“[4] În plus, deși majoritatea luptătorilor erau sunniţi, în general al-Qaeda nu insista pe distincţia dintre sunniţi și șiiţi.

Al-Baghdadi și anturajul lui aveau o altă perspectivă. Pentru ei, musulmanii care nu susţin jihadul sunt apostaţi și merită o soartă crudă, întocmai cu cea a mult detestaţilor „cruciaţi“. Acest aspect poate foarte bine să reflecte influenţa persistentă a lui Zarqawi, care, deja din 2005, se implicase în „uciderea fără discriminare de civili musulmani în Irak“ și fusese supranumit „șeicul măcelurilor“. Sub conducerea lui al-Baghdadi însă, violenţa SI s-a intensificat și gruparea „a ajuns renumită pentru cruzimea ei“, inclusiv asupra jihadiștilor insubordonaţi.[5]

Ridicarea, în 2010, a lui al-Baghdadi la conducerea slab organizatului „Stat Islamic din Irak“ a reprezentat, în concluzie, un moment crucial. A fost nevoie de ceva timp ca viziunea lui și a susţinătorilor săi să domine în consiliile interne ale AQI, dar chiar și înainte de acest moment s-a putut observa o turnură necruţătoare în acţiunile întreprinse de jihadiștii irakieni. Ei au lansat atacuri nemiloase asupra comunităţilor șiite din Irak, dar la fel de brutali au fost și cu musulmanii sunniţi care refuzau să accepte conducerea a ceea ce, în 2014, a ajuns să fie SI. Cum s-a ajuns la SI vom vedea imediat, dar în primul rând e firesc să ne întrebăm: „Cum a ajuns o mișcare teroristă să dobândească, în patru ani, o armată și apoi un teritoriu suficient cât să devină un stat?“

Detaliile care fac istoria

Un număr de evenimente fortuite au avut și ele un rol (deși musulmanii înfocaţi probabil că vedeau în ele mai degrabă mâna lui Allah decât întâmplarea). Moartea liderilor mișcării, în 2010, a creat un vacuum de autoritate, pe care fanaticii, mai zeloși decât extremiștii, l-au putut umple. Pe de altă parte, tocmai în această perioadă America își reducea efectivele militare din Irak, astfel că, în 2011, armata irakiană – relativ mai coruptă și oarecum mai ineficientă – a ajuns să ia locul trupelor americane ca principal oponent al AQI și al altor jihadiști irakieni. Între timp, Primăvara Arabă, din 2011, a creat ocazia ca al-Baghdadi să-și extindă influenţa și să recruteze forţe noi – șansă pe care el a identificat-o și exploatat-o rapid.

Regimul din Siria, care este ţara vecină Irakului la vest, era dominat de alawiţi, membrii unei „mici secte“ care se trage din islam și care există „în zona muntoasă costieră a Siriei de peste un mileniu. (…) Doctrina alawită combină elemente din islam, în forma sa șiită extremă, cu elemente din sufism, din simbolismul și ceremonialul creștin, din gnosticism, precum și din religia antică siriană.“ În 1973, „Musa al-Sadr, un mulah charismatic… din Iran“, a vizitat Libanul și Siria și „a declarat că alawiţii sunt adevăraţii șiiţi“. Elementul religios nu avea o importanţă categorică în Siria până de curând, când a ajuns să fie semnificativă percepţia că regimul dictatorului de la putere, Bashar al-Assad, este în esenţă alawită. Când, în martie 2011, au izbucnit în sudul Siriei demonstraţii masive, insuflate de mișcări populiste similare din Tunisia și Egipt, „regimul a răspuns… cu violenţă extremă“. Dar această angrenare de forţe împotriva propriului popor a scindat armata siriană, iar insurecţia s-a transformat în război civil.[6]

Întrezărind șansa, al-Baghdadi a trimis o misiune în Siria, care s-a coalizat repede cu Jabhat al-Nusra (sau Frontul al-Nusra), o altă grupare militantă wahabită/salafistă. Cel mai probabil este că agenţi AQI erau deja prezenţi nu doar în Siria, ci și în rândurile al-Nusra. Dar izbucnirea violenţei în Siria și prăbușirea, în multe părţi ale ţării, a puterii autorităţilor centrale i-au permis Frontului al-Nusra să se dezvolte, iar extremiștilor irakieni să preia într-o oarecare măsură controlul asupra organizaţiei, care începuse să ia forma jihadismului. Între timp, Iranul șiit, simpatizant al regimului alawit de la Damasc, a început să îi furnizeze arme și voluntari lui Assad, într-o încercare de a se asigura că aceia pe care iranienii îi percepeau drept coreligionari nu sunt înfrânţi. Prezenţa în Siria a forţelor internaţionale (deseori extremiste) sunnite și șiite a dat o tentă religioasă conflictului într-o măsură pe care acesta nu o cunoscuse de la început. Un analist rezumă situaţia astfel: „Islamizarea a apărut în strânsă legătură cu militarizarea, alimentată de reacţia sectară a regimului la primele proteste, categoric nereligioase, și încurajată în cele din urmă de statele fundamentaliste“; „sălbaticul război civil“ din Siria a opus nu doar sirienii altor sirieni, ci și forţele globale sunnite forţelor șiite.[7]

Tabără de refugiaţi populată de victime ale atacurilor SI.

Haosul din Siria a constitut locul ideal în care ISI să poată cumula forţe și dezvolta capacitate tactică, departe de vizorul armatei irakiene, care, în 2011 și 2012, s-a bucurat încă de sprijinul armatei americane. În plus, fanatici ISI/AQI, inclusiv veterani ai anilor de confruntări din Irak, și-au asumat și ei conducerea rebelilor sirieni, dintre care mulţi, după cum avea să reiasă ulterior, nu fuseseră iniţial neapărat islamiști – însă, atunci când jihadiștii irakieni au dobândit arme și cunoștinţe tactice în vederea înfruntării armatei lui Assad, sirienii au subscris în mod firesc. Așadar implicarea ISI și Jabhat al-Nusra în Siria a contribuit la exacerbarea și accelerarea internaţionalizării și islamizării conflictului și, concomitent, la o răspândire internaţională a ISI.

În ciuda declaraţiilor recente din mass-media occidentală că SI a fost, într-un anumit sens, creaţia lui Assad, este important de observat că lucrurile nu au stat chiar așa. Războiul din Siria este multipolar, ceea ce îl face greu de înţeles. Este categoric corect că forţele lui Assad au ales în anumite situaţii să nu ţintească forţele SI, care în felul acesta au putut să desfășoare mai eficient campanii împotriva forţelor rebele kurde și siriene și, ulterior, după cum vom vedea, împotriva Jabhat al-Nusra (după o schismă în rândurile jihadiste). Însă în alte ocazii, forţele guvernamentale siriene s-au confruntat cu luptători SI, înregistrând atât victorii, cât și înfrângeri. Deși nu există niciun dubiu că a capitalizat situaţia haotică din Siria pentru a-și consolida puterea, SI nu este creaţia lui Assad – nici pe departe.

Una dintre consecinţele succesului repurtat în Siria, împotriva atât a forţelor lui Assad, cât și a dușmanilor lui, a fost faptul că, în primăvara anului 2013, al-Baghdadi a decis ca Frontul al-Nusra din Siria și Statul Islamic din Irak să se unească pentru a forma „Statul Islamic din Irak și Siria“. Mulţi din Jabhat al-Nusra au respins această înglobare, menţinându-și loialitatea faţă de al-Qaeda, dar au fost înfrânţi (deși luptătorii al-Nusra au continuat să se opună SI în Siria). Între timp, printre analiștii occidentali se manifesta la început tendinţa de a considera că SI este o organizaţie teroristă și chiar de a o desconsidera – lucru făcut și de Barack Obama (și regretat, fără îndoială, în mare măsură) – ca fiind o variantă de „ligă de juniori“ (bancă de rezerve) a grupării al-Qaeda. Aceasta a fost nu doar o eroare majoră de retorică, ci și o eroare de înţelegere și clasificare.[8]

Spre deosebire de precursorul și așa-zisul „Stat islamic din Irak“, titulatura ISIS/ISIL nu era doar o dovadă de grandomanie. Gruparea a ocupat teritoriu (îndepărtându-se de principiile al-Qaeda). Acest fapt s-ar fi dovedit un dezastru cu șapte ani înainte, întrucât luptătorii Statului Islamic ar fi constituit ţinte consistente pentru forţele aeriene, terestre și de artilerie americane și aliate, cărora luptătorii SI nu ar fi putut să le ţină piept. În 2013 însă, noul guvernul irakian încerca să înveţe singur să stea în picioare, dar era mutilat de divizările religioase sectare și de corupţia masivă. Puţin s-a făcut pentru a se redobândi controlul asupra orașelor cucerite – și conduse – de SI. Forţele SI au stopat criminalitatea, nu erau corupte și au reînfiinţat multe servicii care fuseseră cândva oferite de statul irakian – iar irakienii, care nu erau neapărat niște musulmani înfocaţi, au început să considere că poate merită să îndure viziunea extremistă a SI asupra vestimentaţiei și comportamentului. Spre sfârșitul anului 2013, noii extremiști au atins succesul maxim, renunţându-se astfel bilateral la conexiunea cu al-Qaeda. De fapt, SI a declarat război grupării al-Qaeda, care, spre disperarea celor câţiva membri supravieţuitori temerari , era acum în totalitate eclipsată de SI în mentalul global.

Pe măsură ce SI acapara zone întinse din nordul Irakului și din estul Siriei, violenţa era totală. Luptători SI decapitau și crucificau ostatici occidentali sau localnici care îi sfidau; comunităţi numeric semnificative de adepţi ai altor credinţe, cum ar fi cele creștine și yazidite, deveneau sclave, iar femeile erau violate sistematic; musulmanii șiiţi erau omorâţi; locurile de închinare care nu erau sunnite erau distruse. Spre oroarea occidentalilor, luptătorii SI păreau o întoarcere în mileniul precedent. Violenţa constituie o componentă a explicaţiei pentru lipsa de opoziţie internă. Pe de altă parte, asemenea acţiuni nu constituie pur și simplu brutalitate de moment și, cu toate că au menirea de a supune populaţia prin teroare, aceste acte de violenţă reprezintă ceva mai mult de atât. Conducerea SI le promovează în mod activ și se asigură că sunt exercitate sistematic, în virtutea faptului că are justificări scripturistice minuţioase pentru ele. Sunt manifestarea unei forme particulare de islam wahabit de către SI.[9]

Oportunităţi folosite la maximum

La începutul anului 2014, trupele SI, care deja cuprinseseră graniţa abia existentă dintre Irak și Siria, au preluat controlul asupra orașelor Fallujah și Ramadi (locuri în care armata americană desfășurase repetate și, în final, reușite operaţiuni în 2004 și 2006). Ambele erau orașe cu 300.000 de locuitori sau mai mult. Pretenţia că SI este un stat islamic – statul islamic – era din ce în ce mai plauzibilă. SI a comis atrocităţi inimaginabile în Ramadi, care a pus la pământ moralul celor care li se opuneau și care știau că îi aștepta o moarte cumplită dacă îi ţineau piept.

Mai mult, SI a exploatat la maxim reţelele de socializare și de internet pentru a răspândi groaza; fără îndoială, modul în care s-a folosit de Twitter și de alte canale media a fost și inovator, și eficient. Mass-media a fost utilizată ca armă: prima entitate statală sau armată care a recurs la așa ceva. Iată cum este descrisă situaţia într-un studiu:

Reţelele de socializare au contribuit la efortul de recrutare, ajutând [gruparea] să atragă cel puţin 30.000 de luptători străini, din aproximativ 100 de ţări, în câmpurile de luptă din Siria și Irak. Au contribuit la înfiinţarea de noi sucursale, din Libia și Afghanistan până în Nigeria și Bangladesh. A fost instrumentul folosit de ISIS ca să declare război Statelor Unite: executarea jurnalistului american James Foley a fost în mod voit orchestrată pentru o distribuire online virală.[10]

Graffiti cu imaginea unor refugiaţi musulmani, pe un zid din Berlin.

Execuţia lui Foley, atent regizată, filmată și distribuită online la scară largă a constituit prima dintre cele câteva execuţii brutale ale unor ostatici occidentali, toate, filmate și diseminate intens pe site-uri și reţele de socializare. În plus, mass-media s-a dovedit un mijloc de amplificare a forţei SI în teatrele de operaţiuni din Irak și Siria. Imediat ce trupele „măturau nordul Irakului, [agenţii] SI umpleau Twitterul cu anunţuri de tip spam despre orașe recent cucerite și cu imagini cutremurătoare cu ce li s-a întâmplat acelora care au ripostat. O aplicaţie pentru smartphone creată de grupare îi ajuta pe fani să urmărească facil, de acasă, desfășurarea evenimentelor și să își conecteze, în solidaritate, conturile din social media“, fapt care i-a permis grupării „să posteze automat în numele respectivelor persoane“[11]. În realitate, e dificil de evaluat gradul de susţinere virtuală, pentru că SI „face uz de strategii în reţelele de socializare care multiplică și controlează mesajele distribuite“. Deși opinia publică și-a concentrat iniţial atenţia pe imaginile explicite care apăreau online, treptat s-a conturat din ce în ce mai bine faptul că acestea erau rodul unei „sofisticate mașinaţiuni online… care îi făceau de rușine pe numeroșii guru americani în marketingul din social media“[12].

Un cercetător american, J.M. Berger, de la Universitatea George Washington, „a numărat nu mai puţin de 40.000 de tweet-uri generate de aplicaţie într-o singură zi atunci când militanţii înveșmântaţi în negru au năvălit în Mosul. Reportajele media din regiune erau suprasaturate de știri despre ultimele victorii sau atrocităţi SI, contribuind la amplificarea senzaţiei de apogeu al Statului Islamic. Nu era timp pentru separarea știrilor false de cele reale.“[13] În schimb, în timp ce postările pe Facebook curgeau ploaie și tweet-urile nu mai conteneau, se concretiza din ce în ce mult senzaţia că puterea statului irakian în nordul ţări pur și simplu se prăbușise.

La scurt timp, realitatea a luat-o pe urmele reţelelor de socializare. Mosulul, un oraș de 1,8 milioane de locuitori, a fost acaparat de groază. Avea o garnizoană puternică de 25.000 de soldaţi, „echipată cu un arsenal de tancuri Abrams americane și cu elicoptere Black Hawk, dar era dezorientată de știri privind viteza și ferocitatea inamicului. Deja afectate de moralul la pământ al soldaţilor și de corupţia care de mult supura“, efectivele militare au fugit, în cea mai mare parte, dezintegrându-se în faţa unei forţe reduse de trupe SI, reprezentând, probabil, abia a zecea parte numeric și fiind, într-o măsură foarte mare, mai prost echipată. Drept urmare, Statul Islamic a fost astfel în stare să ocupe orașul.[14] Forţele guvernamentale au lăsat în urmă stocuri mari de armament, vehicule și alte echipamente militare, care au fost imediat folosite în propriile scopuri de către SI – în fapt, cucerirea Palmyrei din mâinile armatei siriene (întrucât SI avea acţiuni ofensive atât în Siria, cât și în Irak) a devenit posibilă în mare parte datorită tancurilor și artileriei rechiziţionate în Mosul.[15] Capturarea de armament a dat un nou suflu efortului SI în războiul contra guvernului irakian, a regimului Assad, a miliţiilor șiite și a diferitelor forţe kurde.

Climax și… declin?

Cum s-a ajuns aici? După cum s-au dovedit experţi în recrutările online, din Australia, Statele Unite și din Europa până în Levant, jihadiștii s-au specializat și în răspândirea panicii online. Iată cum este rezumată în detaliu situaţia, într-un articol din presă: „Fotografii perfect realizate, cu filtre din Instagram, au transformat o mână de soldaţi amărâţi urcaţi într-un camion decapotat și prăfuit în ceva mai grav decât însăși viaţa. Armate de roboţi Twitter făceau ca mici încăierări între camarazi să pară victorii importante pe câmpul de luptă. Hashtaguri erau create sau direcţionate (iar altele, deturnate) să reprezinte într-o anumită lumină și să hiperpromoveze situaţia din teren. Prin intermediul acestei fuziuni de acţiuni… SI a devenit, în cuvintele lui Jared Cohen, fost angajat la Departamentul de Stat, în prezent director la Jigsaw (think tankul intern Google), «prima grupare teroristă care deţine teritoriu atât fizic, cât și digital»“[16].

La 29 iunie 2014, SI s-a autoproclamat califat, cu intenţia de a deveni o formaţiune statală cu răspândire mondială. Abu Bakr al-Baghdadi a fost numit calif și a devenit astfel succesor al profetului Mahomed. Declaraţia de reîntemeiere a califatului a fost un pas de forţă. După cum se arată într-un studiu recent, încă de la desfiinţarea califatului otoman – în 1924 – ideea unui conducător unic politic și religios a rămas atractivă. De fapt, un sondaj de opinie realizat în 2007 în Egipt, Maroc, Indonezia și Pakistan (patru societăţi islamice foarte diferite între ele) a scos la iveală un pronunţat consens în ce privește dorinţa de creare a unui stat care să înglobeze toate statele islamice. Până recent, califatul era doar un concept și fără îndoială că mulţi dintre cei care își exprimă susţinerea în această direcţie sunt sceptici cu privire la pretenţiile de calif ale lui Abu Bakr al-Baghdadi și resping, în același timp, valorile aproape primitive promovate de el și de adepţii lui în ISIS. Dar atașamentul profund faţă de ideea unui califat, ca stat unic supranaţional guvernând peste toţi musulmanii, este o sursă puternică de susţinere pentru SI.[17]

Graffiti cu imaginea lui Alan Kurdi, un băieţel de 3 ani, care a murit înecat în timp ce familia sa fugea din faţa forţelor SI.

După doi ani și jumătate, visul SI privind califatul pare spulberat. Totuși, în ciuda mult trâmbiţatului avans al trupelor irakiene, susţinute de puternica forţă aeriană occidentală, de artilerie și de forţe speciale terestre, Mosulul se află încă sub control SI, iar recent a fost reocupată Palmyra, despre care, atunci când a fost eliberată de către trupele guvernamentale, acum un an, s-a spus că reprezintă un moment de cotitură. Pare foarte probabil ca SI să fie din nou alungată din Palmyra cât de curând, dar, între timp, SI a demonstrat atât că are forţă de revenire, cât și faptul că încă este maestră a spaţiului digital, chiar dacă spaţiul fizic pe care îl ocupă continuă să se micșoreze. Milioane de refugiaţi au fost strămutaţi, generând, în Iordania și Liban, ceva similar haosului și creând agitaţie și reacţii politice atât în Europa de Est, cât și în Europa de Vest.

Deși viitorul este nesigur, cu privire la trecut este sigur faptul că apariţia SI a fost posibilă doar în contextul haosului existent în Irak și Siria. Așadar e o ironie să se poate afirma că ISIS își datorează existenţa atât intervenţiei Americii (în Irak), cât și lipsei de intervenţie a Americii (în Siria). La un moment dat, e posibil ca ţările occidentale și forţele lor armate să fie nevoite să intervină din nou în Orientul Mijlociu. Dacă și când se va întâmpla acest lucru, vor fi necesare cel puţin două elemente: în primul rând, un plan pe termen lung pentru stabilizarea regiunii după SI, după Assad și după ce alte organizaţii și regimuri au fost înlăturate – astfel încât haosul să nu se mai poată instala; în al doilea rând, o strategie digitală care să o egaleze pe cea a SI și aplicaţiile ei automate pe Twitter. Războiul din Orientul Mijlociu a devenit unul virtual și trebuie să existe un front de natură digitală în confruntarea cu islamul extremist. Altfel, jihadiștii vor continua să recruteze forţe noi de pe tot globul, inspirându-i pe noii adepţi atât să meargă în Orientul Mijlociu și să lupte acolo, cât și să comită acte teroriste precum cele din Franţa, California sau Florida și Germania. Statul Islamic trebuie înfrânt în spaţiul virtual în egală măsură ca în Irak, Siria și Levant.

Footnotes
[1]„Neștiinţa occidentală în această privinţă este ilustrată de confuzia și neînţelegerile în legătură cu denumirea acestei entităţi. Unele portaluri de știri occidentale îi redau numele ca „Statul Islamic din Irak și Siria“ (cu acronimul ISIS în limba engleză), în timp ce altele se referă la „Statul Islamic din Irak și Levant“ (sau ISIL). Titulatura actuală este „Statul Islamic (ad-Dawlah al-Islāmiyah) din Irak și al-Sham“, „al-Sham“ fiind termenul arab atât pentru Siria, cât și pentru regiunea întinsă a litoralului estic mediteraneean, pe care britanicii și francezii, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, au denumit-o „Levant“. Deci „ISIS“ și „ISIL“ sunt prescurtări în aceeași măsură corecte în limba engleză ale titulaturii arabe, care, între timp, a generat acronimul arab Daish (uneori transliterat Daesh) și, pentru că are conotaţie negativă în limba arabă, acesta a devenit popular în multe ţări din Orientul Mijlociu (drept urmare, și printre comentatori și politicieni occidentali).”
[2]„Vezi Graeme Wood, „What ISIS really wants“, în The Atlantic, vol. 315, nr. 2 (mar. 2015), p. 78-94; vezi și Owen Bennett-Jones, „When Jihadis win power“, în London Review of Books, vol. 36, nr. 23 (4 dec. 2014), p. 35-36.”
[3]„Owen Bennett-Jones, art. cit., p. 35.”
[4]„Elias Groll și David Fracis, „Obama bin Laden would not have taken Ramadi: The new trove of bin Laden documents reveals just how different al Qaeda the Islamic State really are“, Foreign Policy, 20 mai 2015”.
[5], „Vezi Graeme Wood, „What ISIS really wants“, în The Atlantic, vol. 315, nr. 2 (mar. 2015), p. 78-94; vezi și Owen Bennett-Jones, „When Jihadis win power“, în London Review of Books, vol. 36, nr. 23 (4 dec. 2014), p. 35-36.”
[6]„Vezi Nasser Rabbat, „Anatomy of the Syrian regime“, în London Review of Books, vol. 38, nr. 14 (14 iulie 2016), p. 32-33.”
[7]„Ibidem, p. 33.”
[8]„De exemplu: Patrick Cockburn, art. cit.; vezi Graeme Wood, art. cit., p. 80; vezi și Audrey Kurth Cronin, „ISIS is not a terrorist group“, în Foreign Affairs, vol. 94, nr. 2 (mar./apr. 2015), p. 87-98.”
[9]„Charlie Winter și Abdullah K. al-Saud, art. cit.; Graeme Wood, art. cit., p. 82-83; Patrick Cockburn, „ISIS consolidates“, în London Review of Books, vol. 36, nr. 16 (21 aug. 2014), p. 3, 5.”
[10]„Emerson T. Brooking și P. W. Singer, „War goes viral: How social media is being weaponized across the world“, în The Atlantic, vol. 318, nr. 4 (nov. 2016), theatlantic.com”.
[11]„Ibidem.”
[12]„J.M. Berger, „How ISIS games Twitter“, 16 iun. 2014, theatlantic.com”.
[13]„Emerson T. Brooking și P. W. Singer, art. cit.”
[14], „Ibidem.”
[15]„Patrick Cockburn, art. cit.”
[16], „Emerson T. Brooking și P. W. Singer, art. cit.”
[17]„Graeme Wood, art. cit., p. 83-86; vezi și Reza Pankhurst, The inevitable caliphate: A history of te struggle for global”.

„Neștiinţa occidentală în această privinţă este ilustrată de confuzia și neînţelegerile în legătură cu denumirea acestei entităţi. Unele portaluri de știri occidentale îi redau numele ca „Statul Islamic din Irak și Siria“ (cu acronimul ISIS în limba engleză), în timp ce altele se referă la „Statul Islamic din Irak și Levant“ (sau ISIL). Titulatura actuală este „Statul Islamic (ad-Dawlah al-Islāmiyah) din Irak și al-Sham“, „al-Sham“ fiind termenul arab atât pentru Siria, cât și pentru regiunea întinsă a litoralului estic mediteraneean, pe care britanicii și francezii, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, au denumit-o „Levant“. Deci „ISIS“ și „ISIL“ sunt prescurtări în aceeași măsură corecte în limba engleză ale titulaturii arabe, care, între timp, a generat acronimul arab Daish (uneori transliterat Daesh) și, pentru că are conotaţie negativă în limba arabă, acesta a devenit popular în multe ţări din Orientul Mijlociu (drept urmare, și printre comentatori și politicieni occidentali).”
„Vezi Graeme Wood, „What ISIS really wants“, în The Atlantic, vol. 315, nr. 2 (mar. 2015), p. 78-94; vezi și Owen Bennett-Jones, „When Jihadis win power“, în London Review of Books, vol. 36, nr. 23 (4 dec. 2014), p. 35-36.”
„Owen Bennett-Jones, art. cit., p. 35.”
„Elias Groll și David Fracis, „Obama bin Laden would not have taken Ramadi: The new trove of bin Laden documents reveals just how different al Qaeda the Islamic State really are“, Foreign Policy, 20 mai 2015”.
„Vezi Nasser Rabbat, „Anatomy of the Syrian regime“, în London Review of Books, vol. 38, nr. 14 (14 iulie 2016), p. 32-33.”
„Ibidem, p. 33.”
„De exemplu: Patrick Cockburn, art. cit.; vezi Graeme Wood, art. cit., p. 80; vezi și Audrey Kurth Cronin, „ISIS is not a terrorist group“, în Foreign Affairs, vol. 94, nr. 2 (mar./apr. 2015), p. 87-98.”
„Charlie Winter și Abdullah K. al-Saud, art. cit.; Graeme Wood, art. cit., p. 82-83; Patrick Cockburn, „ISIS consolidates“, în London Review of Books, vol. 36, nr. 16 (21 aug. 2014), p. 3, 5.”
„Emerson T. Brooking și P. W. Singer, „War goes viral: How social media is being weaponized across the world“, în The Atlantic, vol. 318, nr. 4 (nov. 2016), theatlantic.com”.
„Ibidem.”
„J.M. Berger, „How ISIS games Twitter“, 16 iun. 2014, theatlantic.com”.
„Emerson T. Brooking și P. W. Singer, art. cit.”
„Patrick Cockburn, art. cit.”
„Graeme Wood, art. cit., p. 83-86; vezi și Reza Pankhurst, The inevitable caliphate: A history of te struggle for global”.