Șase luni au trecut de când gruparea extremistă Stat Islamic a efectuat prima decapitare cu ţintă propagandistică internaţională. Moartea jurnalistului american James Foley, filmată și făcută publică sub titlul „Un mesaj pentru America”, a însemnat simultan începutul unei suite a ororii și sfârșitul unei vieţi trăite pentru a demasca teroarea.

Execuţia lui Jim Foley a fost făcută publică în septembrie 2014, imediat după ce SUA, aflate la conducerea coaliţiei internaţionale de combatere a grupării ISIS, au lansat primul atac aerian asupra bazelor extremiștilor. Filmul execuţiei, rezultat al mai multor duble, a adus mult mai aproape de opinia publică occidentală seriozitatea ameninţării pe care o constituia gruparea răsărită, aparent, de niciunde, cu doar patru luni înainte.

Cele maximum 10 secunde (din cele 4 minute de filmare montată) care prezentau decapitarea propriu-zisă au schimbat radical tonul în care lumea întreagă vorbea despre gruparea islamistă ISIS. Prin acest act barbar, insurgenţii care măcelăriseră sate întregi în drumul lor spre instaurarea unui califat islamic ajunseseră, virtual, teribil de aproape de Occident, chiar dacă geografic se aflau încă departe. Iar filmele explicite care au urmat au confirmat că organizaţia nu mai era dispusă să facă niciun compromis de imagine. Pentru cei care i-au cunoscut povestea, James Foley era, el însuși, un adept al muncii fără compromisuri.

De când începuse să lucreze ca reporter în zone de conflict, întâi Irak, apoi Afghanistan, Libia și Siria, îi spusese tatălui său că și-a găsit menirea. Mama lui explica într-un interviu: scopul lui era să spună poveștile suferinţei, ca oamenii să afle ce se întâmplă cu adevărat în război și să înceapă să schimbe ceva. Foley și-a luat foarte în serios menirea aceasta de rotiţă într-un sistem global de informare care, spera el, ar fi putut aduce o schimbare în bine. Așa se face că, odată eliberat din mâinile insurgenţilor libieni care l-au răpit, în perioada frământărilor care au precedat răsturnarea regimului lui Muammar Gaddafi, nu a rezistat mai mult de câteva săptămâni și s-a întors din nou pe front.

„Sahafa! Sahafa!”

Experienţa răpirii sale în Libia i-a transformat viaţa, avea el să povestească într-o conferinţă susţinută în cadrul Universităţii Marquette, cea pe care o absolvise cu ani în urmă. Operaţiunea în timpul căreia el și alţi doi colegi au fost răpiţi i-a lăsat în urmă un prieten, pe fotograful Anton Hammerl, într-o baltă de sânge.

Foley era pe drum spre localitatea libiană Brega atunci când grupul de jurnaliști cu care călătorea s-a trezit sub o ploaie de gloanţe venind din partea unor soldaţi din forţele loiale lui Gaddafi. Jurnaliștii s-au trântit pe jos, încercând să stea cât mai lipiţi de pământ.

„L-am auzit pe Anton strigând după ajutor”, povestea Foley, „așa că am strigat și eu «ești bine?». Mi-a spus «Nu…» și după cum suna vocea lui mi-am dat seama că era grav. A urmat o nouă ploaie de gloanţe, apoi l-am strigat din nou și n-a mai răspuns.” Văzându-și colegul într-o baltă de sânge și simţind cumva că este mort, Foley s-a ridicat, cu mâinile în aer, și a strigat „Sahafa! Sahafa!” adică „jurnalist” în limba arabă. Cuvintele nu au câștigat compasiunea militarilor. Apropiindu-se, aceștia i-au lovit pe jurnaliști cu patul mitralierelor, în cap, în repetate rânduri. Însă le-au cruţat viaţa.

Rugăciunile mamei

La capătul detenţiei de 44 de zile în Libia, Foley mărturisea într-o scrisoare de mulţumire către o organizaţie americană care iniţiase un grup de rugăciune pentru eliberarea lui, că în timpul prizonieratului, de dorul mamei sale, începuse să rostească aceleași rugăciuni pe care știa că le înălţa și ea. Jurnalistul spunea că rugăciunile îi luau câte o oră în fiecare zi și că îl ajutau să își menţină mintea limpede. Nu era prima ocazie în care Foley vorbea deschis despre credinţa lui creștină. Crescuse într-o familie de catolici devotaţi și el însuși se implicase în activităţi de voluntariat care spuneau ceva despre modul în care își însușise practic porunca privind „iubirea aproapelui”. După răpirea din Siria însă, totul a căpătat un contur foarte diferit de clasicul portret al creștinului activ social.

În noiembrie 2012, Foley se afla în nord-estul Siriei, într-o expediţie de reconstituire a răpirii și eliberării spectaculoase a jurnalistului britanic John Cantlie, care îl însoţea. Amândoi au fost răpiţi la ieșirea dintr-un internet-café, pe drumul spre graniţa cu Turcia. Cel mai probabil, dacă ar fi reușit să ajungă la graniţă, ar fi fost în siguranţă. Acea răpire însă i-a dus și pe Foley, și pe Cantlie într-o captivitate mai dură decât cea libiană, în mâinile ISIS. Ultima dată, Cantlie a fost văzut într-un clip propagandist ISIS în care critica politica SUA și pe cea a Marii Britanii. În prezent, se consideră că englezul este încă ostatic.

Pentru Foley, în schimb, expediţia în Siria a fost ultima din viaţa lui. După doi ani de detenţie în tabăra ISIS, a fost decapitat, iar moartea lui a fost folosită în propaganda extremistă. Un film cu un mesaj cu totul diferit de cel al reportajelor pe care le făcuse Foley când era în libertate.

Convertire de ostatic

Detalii controversate despre religia jurnalistului au ieșit la lumină la scurt timp de la moartea lui. Câţiva dintre colegii de celulă care au fost răpiţi împreună cu el au spus public că, în timp ce era captiv ISIS, Foley s-ar fi convertit la islamism.

Mulţi dintre ostatici se converteau în timpul detenţiei, povestea unul dintre ei, pentru a obţine îndurare din partea insurgenţilor. „Însă Foley era sincer”. Vestea a iscat dezbateri în contextul în care unii analiști catolici nu s-au reţinut de la a-i compara martirajul cu acela al Sfântului Bartolomeu. Aceasta poate și fiindcă Papa Francisc însuși s-a referit la moartea lui Foley ca la un martiraj, în conversaţia telefonică în timpul căreia a transmis condoleanţe familiei jurnalistului.

Ideea că Foley s-ar fi convertit în timpul captivităţii nu i-a surprins însă pe părinţii lui, care spuneau că, dacă este adevărată, a fost un act de adaptare practică. Mama lui Foley s-a declarat convinsă că acesta „a murit în credinţa creștină și că puterea lui interioară i-a inspirat pe colegii de suferinţă”, chiar dacă, spunea ea, „doar Domnul și Jim știu ce era în inima lui”. Niciuna dintre aceste declaraţii nu poate, desigur, stabili autenticitatea convertirii. Ele însă reușesc să evidenţieze tulburător vulnerabilitatea contradicţiilor care definesc condiţia umană.

Foley dorea să expună ororile din Orientul Mijlociu, ca să convertească lumea, să producă o schimbare în bine. Dacă a sfârșit convertindu-se el însuși, nimeni în afară de Dumnezeu nu știe și nu îl poate judeca. Pentru că doar El cunoaște tortura fizică și psihică la care jurnalistul a fost supus în timpul detenţiei. Cât de autentică poate fi schimbarea de la capătul unui astfel de tratament? Nu este treaba noastră să spunem. Fapt este că, deși în ochii celor din jur era convertit, Foley a fost tratat de islamiști tot ca un infidel. Iar lucrul acesta a împlinit în parte misiunea pentru care Foley se afla acolo: a demascat ipocrizia și cruzimea celor care l-au ţinut în captivitate.

Foto: Manu Brabo via freejamesfoley.org

Alina Kartman
Cu peste 9 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.