Stăteam în faţa unui om care se roagă mai mult decât mine. Mi-am dat seama de lucrul acesta după bătătura ușor înnegrită de pe fruntea lui, care trăda faptul că obișnuiește să își plece capul înaintea lui Allah timp îndelungat.

În scurta noastră conversaţie de pe holul unei moschei bucureștene, nu m-a privit deloc în ochi. Era ușor să intuiesc de ce: dorea să evite ispita oricărui gând impur, ocolind-o cu tot cu contextul care ar fi putut să o genereze. M-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva, iar eu i-am răspuns că îl aștept pe imamul Gemaledin, care mă anunţase că va întârzia câteva minute. Tânărul musulman s-a retras atunci la unul dintre birourile din apropiere.

Perete în perete cu acest birou, era o sală mică, în care mai mulţi bărbaţi discutau în jurul unei mese. Vorbeau în arabă, așa că nu am înţeles niciun cuvânt, dar ei nu aveau de unde să știe sigur asta. Văzându-mă pe hol, au închis încet ușa, iar eu am rămas împreună cu femeia de serviciu, care meșterea ceva la peria unui aspirator, și cu bărbatul cu semn pe frunte.

Vogel și Cuspert

Așteptându-l pe liderul musulman, mi-am amintit că prima dată văzusem un astfel de semn la ucenicul unui imam neamţ, Pierre Vogel. Participasem la o conferinţă despre viaţa profetului Mahomed, pe care Vogel a susţinut-o în cadrul unei universităţi de stat din Germania. Nu știam pe atunci că presa germană avea să îl catalogheze drept „islamist radical“ sau că Der Spiegel îl va descrie ca pe un reprezentant al „variantei întunecate și naziste a islamismului din Germania“.

Faptul că vorbea liber în auditoriumul unei facultăţi seculare îi dădea lui Vogel o credibilitate și o autoritate de care cu greu s-ar mai bucura astăzi în rândul publicului general. În șapte ani, câţi s-au scurs de la acea prezentare, Germania a aflat atâtea lucruri despre activitatea predicatorului salafist[1], încât l-a trecut pe lista neagră a islamiștilor despre care se știe că mentorează teroriști, dar împotriva cărora nu se pot lua măsuri legale pentru că nu au încălcat legea. Deocamdată.

Mouhanad Khorchide, un teolog islamic reformist care predă la Universitatea din Münster (Germania), explica într-un interviu că ideologia pe care le-o predă Vogel tinerilor este extrem de periculoasă, cu atât mai mult cu cât imamul predică în germană și folosește un limbaj atractiv pentru tineri. Iar lucrul acesta dă roade. Influenţa lui Vogel s-a răsfrânt asupra multora. De pildă, asupra lui Denis Cuspert.

Tânărul cochetase cu boxul, la fel ca Vogel, care a renunţat la acest sport după ce s-a convertit de la creștinism la islam. După o înfrângere sonoră, lui Cuspert i-a devenit evident că ar trebui să se concentreze pe ceva la care se pricepe mai bine, și anume muzica rap. Pe scena hip-hopului berlinez își spunea „Deso Dogg“ (un joc de cuvinte care masca porecla „Câinele Satanei“) și, avantajat și de faptul că era de culoare, a avut parte de ceva succes. Cariera artistică și popularitatea erau însă greu de întreţinut și prea costisitoare sufletește. Pe Cuspert nu l-au interesat niciodată banii, dar își dorea cu ardoare respectul celorlalţi și, poate, așa cum scria un analist Der Spiegel, tânjea după putere.

„Cine a bombardat Hiroshima? Musulmanii? Cine a ucis 20 de milioane de aborigeni în Australia? Musulmanii? Cine a dus în sclavie 118 milioane de oameni din Africa, dintre care 70% au murit departe de casa lor? Musulmanii? Nu! Nu musulmanii!“ Denis Cuspert

Le-a găsit în islamism[2]. Un videoclip YouTube îl surprinde într-o conversaţie cu Vogel, care îl dojenea pentru felul în care rapperii vorbesc despre femei. Predicatorul glumea și comenta despre concurenţa pe piaţa muzicală, încercând totodată să îl atragă pe Cuspert la cauza lui: „Dacă i-am aduce pe toţi [rapperii] împreună (…), că fiecare are fanii lui, am vorbi despre mai mult decât Berlinul. Imamul a mers chiar până acolo încât să îl sfătuiască pe rapper să își caute „altă ocupaţie (…) tu ai pornit deja spre schimbare… “

Cuspert i-a ascultat sfatul și schimbarea l-a dus în Siria, unde s-a alăturat grupării teroriste Statul Islamic, devenind unul dintre cei mai notorii promotori germani ai acesteia. Bărbatul își spune acum „Abu Talha al-Almani“ și s-a transformat într-un model pentru tinerii islamiști, pe care îi invită la jihad spunându-le: „E distractiv aici. Jihadul este distractiv.” Cât de distractiv este, se vede în primul clip YouTube (postat în noiembrie 2014) care îl arată pe Cuspert participând la decapitarea a trei civili, într-un deșert, aproape de localitatea Deir Ez-Zur (Siria).

În cei patru ani scurși de la întâlnirea lui cu Pierre Vogel, în 2010, Cuspert și-a schimbat de două ori numele și a emigrat definitiv din Germania, unde îl așteaptă soţia și un mandat de arestare[3]. A stins mai multe zvonuri care îi anunţau martirajul pe frontul islamist, revenind de fiecare dată triumfător cu câte o filmare care îl arăta viu și mai implicat ca niciodată în lupta pentru teocraţia islamistă. A devenit un erou al extremiștilor.

Auzind convingerea cu care Cuspert vorbește azi împotriva ideologiei democratice, pe care o consideră vinovată de proliferarea viciilor occidentale precum prostituţia, jocurile de noroc și drogurile, depistezi parcă un ecou al lui Vogel, predicând cu patos: „Cine a făcut Primul Război Mondial? Musulmanii? Al Doilea Război Mondial? Musulmanii? Cine a bombardat Hiroshima? Musulmanii? Cine a ucis 20 de milioane de aborigeni în Australia? Musulmanii? Cine a adus 118 milioane de oameni din Africa drept sclavi, dintre care 70% au murit departe de casa lor? Musulmanii? Nu! Nu musulmanii!“ Cuspert se dezice însă de islamicii europeni, despre care spune că l-au învăţat multe în trecut, dar care azi au rămas mult în urma lui, „ca niște melci“. Au rămas în Europa, „ca să bea ceai și să mănânce seminţe de floarea-soarelui, ca femeile“.

Noran și Hussein

Noran Azmy e femeie, e musulmană practicantă și trăiește în Europa de aproape cinci ani. Nu știu dacă îi plac seminţele, însă ceea ce știu sigur este că s-a născut și a crescut în Egipt, iar acum studiază pentru un doctorat în IT la prestigiosul Institut de Informatică „Max Planck“, din Germania.

Într-o corespondenţă online pe tema atacului din redacţia Charlie Hebdo, am rugat-o pe Noran să mă ajute să înţeleg premisele atentatului. Mă interesa în mod special să aflu dacă musulmanii chiar percep drepturile omului – în speţă, libertatea de exprimare – într-un mod radical diferit de europeni. Pentru că, dacă ar fi așa, asta ar însemna nu doar că atacul a fost o ciocnire a două sisteme de valori ireconciliabile, ci și că nu ar fi putut fi evitat.

În urmă cu puţin timp, tânăra a deschis un blog, The Mindful Muslim, unde îşi notează gândurile despre religie, în încercarea de a combate imaginea negativă pe care o capătă islamul din cauza islamiștilor.

Misiunea lui Noran este foarte dificilă, în contextul în care, după cum spun cercetătorii, sentimentul antiislamic se accentuează în Europa[4]. Unii nu se feresc să compare ostilitatea faţă de comunităţile musulmane cu antisemitismul. În Germania, circa 24% dintre subiecţii unui sondaj realizat de Fundaţia Bertelsmann declarau, în noiembrie 2014, că, dacă ar putea, le-ar interzice musulmanilor să emigreze. O verificare mai recentă a indicatorilor islamofobiei releva că majoritatea nemţilor (57%) consideră islamul o ameninţare, în timp ce și mai mulţi (61%) cred că acesta nu este compatibil cu lumea occidentală. De ce? O posibilă cauză a verdictului de incompatibilitate este faptul că europenii sunt bombardaţi cu informaţii negative despre islamiști, dar nimeni nu îi învaţă că trebuie să facă distincţie între un islamist și un islamic[5].

„Coranul îi spune credinciosului ce are de făcut: «Dacă veţi auzi că versetele lui Allah sunt tăgăduite sau luate în derâdere, să nu staţi împreună cu ei, decât dacă vor începe ei o altă discuţie, căci altcum veţi fi asemenea lor.»“ Noran Azmy

Cu toate acestea, Noran vorbește frumos despre europeni și mărturisește că nu se simte „nicidecum“ discriminată atunci când se află în Europa. „Sigur, sunt și cazuri în care oamenii nu se poartă prea frumos. Dar, în general, europenii sunt civilizaţi, educaţi, sunt deschiși faţă de ceilalţi.“  Atunci când sunt conflicte, „în cele mai multe cazuri vorbim mai degrabă de o ciocnire a culturilor“, nu a unor sisteme axiologice, dovadă că neînţelegerile au deseori motive superficiale. „Uneori, această ciocnire e atât de subtilă, încât nici nu o realizezi. Simţi doar că celălalt e cam nepoliticos cu tine când el, de fapt, nu e“, mărturisea tânăra, explicând că, uneori, relaţiile interculturale se pot deteriora fără intenţia niciuneia dintre părţile implicate.

„Nu simt că există discriminare împotriva comunităţilor musulmane“, îmi spunea și Hussein Fahmy, într-un alt schimb de e-mailuri pe același subiect. Fahmy, care este cercetător la Centrul de Competenţă Software Hagenberg, locuiește de ceva timp în Austria, așa că a avut ocazia să simtă pe pielea lui cum se raportează europenii la musulmani. „Incidentele individuale care se petrec sunt o urmare a răspândirii în Europa a ideologiei de dreapta. În literatura acesteia, islamofobia ocupă un spaţiu important.“ Chiar și așa, spunea el, „noi nu asistăm la un conflict între occidentalii de tradiţie creștină și musulmani, pentru că societăţile europene nu sunt profund religioase. Conflictul are mai degrabă o nuanţă naţionalistă.“

Așa își explică tânărul cercetător de ce „și est-europenii care trăiesc în Marea Britanie sau Germania au destul de multe probleme, fiind priviţi ca străini“. Fahmy aduce în discuţie și chestiunea romilor din Europa, care „ridică mari probleme ţărilor europene, deși romii nu sunt musulmani“. Și dacă, totuși, reproșurile la adresa comunităţii islamice vin pe filiera reputaţiei acesteia privind rigiditatea religioasă, la fel cum repulsia faţă de est-europeni și de romi vine pe fondul reputaţiei acestora în ceea ce privește educaţia deficitară și infracţionalitatea? Perspectiva lui Fahmy plasează responsabilitatea mai mult pe umerii ţărilor-gazdă: „Problema, din punctul meu de vedere, depinde de modul în care locuitorii Europei sunt dispuși să se deschidă faţă de o cultură diferită și de graniţele culturale conservatoare la care sunt pregătiţi să renunţe.“

Libertatea de exprimare și islamul

În cazul Charlie Hebdo, jignirea intenţionată și incontestabilă a fost recunoscută chiar de autorii ei și justificată prin „dreptul la liberă exprimare“. Are însă vreo valoare în ochii musulmanilor această libertate de exprimare care ofensează? Noran mi-a răspuns ferm: „În islam, libertatea de exprimare este o libertate absolută. Acum, că «blasfemia» a intrat în dicţionarul arab ca o infracţiune, s-a întâmplat pentru că mulţi dictatori [din lumea arabă, n.r.] aveau nevoie de ceva de care să se folosească pentru a-și arunca oponenţii în închisoare. Mulţi musulmani arabi or să-ţi spună că blasfemia trebuie pedepsită și că acesta e un principiu islamic. Cu toate acestea, toţi musulmanii știu că oamenii îl batjocoreau pe Profet (Pacea fie asupra sa!) acum 1.400 de ani, exact așa cum o fac și azi. Iar Coranul îi spune credinciosului ce are de făcut: «Dacă veţi auzi că versetele lui Allah sunt tăgăduite sau luate în derâdere, să nu staţi împreună cu ei, decât dacă vor începe ei o altă discuţie, căci altcum veţi fi asemenea lor.» (4:140)[6]

Același verset mi l-a indicat și Yasmina (27 de ani), doctorandă în inginerie la o universitate din Los Angeles. „Deci e foarte limpede“, spunea tânăra. „Nu ni se cere să luptăm împotriva celor care râd de credinţa noastră, nici să râdem noi de ei. Trebuie doar să păstrăm distanţa până când conversaţia ia o turnură diferită.“

Pentru cei doi teroriști francezi care au strigat Allahu akbar după ce au ucis 12 jurnaliști blasfematori, lucrurile nu au fost, din păcate, la fel de limpezi. Și nici pentru cei 3.000 de demonstranţi egipteni care, în urmă cu trei ani, au protestat violent în Cairo după difuzarea filmului Inocenţa musulmanilor. Să nu-și fi citit Coranul acești musulmani devotaţi?

Un detaliu omis deseori de presa care a relatat despre protestele din Egipt, ce s-au răspândit rapid în alte 25 de orașe din lume, este că prima astfel de manifestaţie a fost iniţiată de președintele televiziunii egiptene Hekma, Wesam Abdel-Wareth, care este un lider salafist. De asemenea, majoritatea celor care au protestat în faţa ambasadei din Cairo erau salafiști.

Mass-media și, în consecinţă, opinia publică portretizează deseori comunitatea musulmană globală generalizând caracteristicile salafiștilor și, astfel, deformează imaginea islamului „Este o problemă faptul că musulmanii sunt priviţi ca și cum toţi ar trăi după aceleași standarde și idei, pretutindeni“, îmi spunea cu amar Hussein Fahmy, subliniind absurdul pretenţiei că un miliard și jumătate de credincioși răspândiţi în 50 de ţări au, toţi, aceeași înţelegere asupra unui concept.

De unde vin problemele?

Salafiștii sunt ceea ce se numește o „minoritate dominantă“ în Arabia Saudită (având numeroși lideri cu un statut economic sau politic privilegiat). Dar se bucură de o prezenţă semnificativă și în Qatar, EAU, Bahrain și Kuweit. Majoritatea salafiștilor cred că doar un imam știe cum trebuie interpretat fidel Coranul.

La unii ca ei se referea Mia (25 de ani, asistent universitar în Cairo) când mă avertiza cu privire la predicatorii „vedete TV, pe care o mulţime de oameni needucaţi îi urmăresc orbește. Și subliniez“, spunea ea, „termenul «needucaţi», pentru că atunci când ai o ţară educată deficitar poţi să-i sucești și să-i manipulezi pe oamenii aceia cum vrei, ca pe plastilină.“

„Da, unii musulmani au o înţelegere foarte limitată asupra drepturilor omului“, e de părere Mia. „Dar, contrar opiniei multor oameni, aceasta nu e o consecinţă a faptului că islamul nu ar cuprinde și reguli privind drepturile omului, ci se întâmplă, în principal, din cauza faptului că acești musulmani urmează interpretarea altor oameni asupra a ceea ce consideră ei a fi islamul. În loc să înţeleagă religia cu mintea lor, [acești musulmani] se iau după unii care fie îi duc intenţionat în eroare, fiindcă lucrează pentru obiectivul mai mare al fricii și al terorii, fie pur și simplu au o înţelegere foarte, foarte deficitară a religiei lor.“

„Unii musulmani au o înţelegere foarte limitată asupra drepturilor omului. Dar, contrar opiniei multor oameni, aceasta nu e o consecinţă a faptului că islamul nu ar cuprinde și reguli privind drepturile omului, ci se întâmplă, în principal, din cauza faptului că acești musulmani urmează interpretarea altor oameni asupra a ceea ce consideră ei a fi islamul. “ Mia

Noran are o perspectivă în plus. Orientul Mijlociu nu este sinonim cu islamul, consideră ea, pentru că mediul politic în care s-a aflat de-a lungul secolelor a înăbușit esenţa civilizatoare a religiei islamice. „Când lumea arabă nu suferea sub imperialismul occidental, era în mod constant condusă de regimuri autoritare și opresive, care continuă să fie sprijinite și astăzi de comunitatea internaţională. Oamenii din această regiune nu și-au exercitat niciodată drepturile fundamentale și, în mod natural, cultura, politica și modul în care înţeleg ei religia au fost pătate de acest context.“

Tânăra e convinsă că islamul are însă o cu totul altă esenţă: „Uită-te acum la islam: o religie care a stabilit încă de acum 1.400 de ani că toate fiinţele umane au fost create egale, indiferent de rasă sau sex.“ Și îmi dă și exemple: femeia „a avut dreptul să moștenească și să deţină o proprietate cu secole înainte ca occidentalilor să le vină această idee“. Apoi, „islamul a pus atâtea restricţii privind sclavia, încât a făcut efectiv imposibil ca practica să continue. Dacă un musulman refuza să își elibereze sclavul, atunci acesta din urmă avea dreptul să-i ceară stăpânului său să împartă cu el hrana și hainele lui. Asta este ceva ce arabii n-ar face azi nici măcar pentru angajaţii lor plătiţi.“

De aceea, pentru Noran, a-ţi trece religia prin filtrul raţiunii este o datorie personală. Tânăra citează Coranul ca să se justifice: „Cei care nu cred au născocit minciuni împotriva lui Allah și cei mai mulţi dintre ei nu au judecată. Când li se spune «Veniţi la ceea ce a pogorât Allah și la Trimis!», ei zic «Pentru noi sunt de ajuns cele cu care i-am găsit pe părinţii noștri!» Dar dacă părinţii lor nu știau nimic și nu erau călăuziţi [pe calea cea bună]?“ (5:103-104) „Nu insista asupra unei idei religioase doar pentru că părinţii tăi au crezut în ea“, scria ea pe blog. „Folosește-ţi capul!“

Tipare ale fanatismului

M-am străduit cât am putut să înţeleg de ce un musulman cu ștate vechi m-a sfătuit să nu vorbesc cu imamul Demirel Gemaledin. Îmi spusese că „e dintre cei care au fost școliţi prin străinătate și s-au întors cu creierul spălat“, lăsându-mă să îmi imaginez că omul este din rândurile extremiștilor. Însă ce mi-a spus imamul, care conduce Liga Islamică și Culturală din România, nici măcar nu s-a apropiat de extremism.

Referindu-se, așa cum îl rugasem, la atacul terorist, imamul a tranșat problema spunând că, „în niciun caz, nu i se permite unui musulman să recurgă la metode de a închide forţat gura cuiva sau să facă un asemenea rău cum au făcut cei care au comis atacul de la Charlie Hebdo. Lucrul acesta este inadmisibil în islam, așa cum este inadmisibil în oricare altă religie.“

Gemaledin nu a negat realitatea practicii islamiste care contrazice acest principiu, însă a poziţionat-o ca pe o aberaţie în raport cu religia islamică: „Islamul este religia care a vorbit cel mai pe larg despre drepturile omului. Din păcate, ceea ce se vede în ziua de azi la musulmani este o îngrădire a drepturilor omului, aproape chiar o lipsă a acestora. Dacă ne uităm la [musulmanii de sub] regimurile totalitariste din ţările arabe, vedem că aceștia nu au niciun drept sau au foarte puţine drepturi. Dar asta nu înseamnă că islamul le-a luat aceste drepturi.“ Îl întreb dacă ar trebui să separăm valorile islamice de lumea islamică și îmi confirmă: „Ar trebui, din păcate, pentru că valorile pe care ni le arată islamul nu au fost, întotdeauna de-a lungul istoriei, bine înţelese, bine acceptate sau bine aplicate.“

Imamul mi-a explicat că regimurile autoritare s-au putut instala în lumea arabă fiindcă dictatorii s-au dat drept musulmani credincioși în faţa electoratului. Oamenii i-au crezut și i-au susţinut, însă n-a trecut mult și acești binefăcători și-au dat arama pe faţă. „Așa încep marile dictaturi“, mi-a spus. Explicaţia aceasta a făcut ca o definiţie particulară pe care imamul o dă libertăţii de exprimare să aibă mult mai mult sens decât dacă ar fi scoasă din contextul ei. „Cred că libertatea de exprimare este și ceea ce a spus profetul Mohamed, care afirma că cel mai mare jihad al unui om este să-i spună adevărul în faţă conducătorului tiran, conducătorului despot. Așa văd eu astăzi libertatea de exprimare. Ea nu constă în a-ţi ascunde ura în spatele unor cuvinte sau a diferitelor imagini. Libertate de exprimare înseamnă, în opinia mea, a avea curajul să spui adevărul în faţă, fără frică.“

Am părăsit moscheea cu sentimentul că nici teroriștii de la Charlie Hebdo, nici Denis Cuspert nu sunt atât de mult produsul unei religii, cât, mai degrabă, exemple de vieţi ratate, rezultate ale eșecului multiculturalismului în Europa[7] și ale manipulării practicate de persoane sau organizaţii extremiste. O cred, de altfel, și unii analiști ai fenomenului radicalizării tinerilor, precum cercetătorul activist Jochen Müller.  Militanţii salafiști împânzesc internetul cu mesaje simple și activatoare, care prind mai ales la tineri provenind din medii cu probleme”, susţinea Müller. „La unii, observi că radicalizarea lor rapidă n-are nicio treabă cu religia lor. (…) Religia este doar o scuză care le dă posibilitatea să aibă ceva concret în spatele căruia să își dezlănţuie furia“, explica analistul. „Dacă acești tineri ar avea pe cineva aproape, care să le înţeleagă frământările și care să îi consilieze, lucrurile ar putea sta foarte diferit“, conchidea Müller. E nevoie de „cineva care e chiar acolo, lângă ei. (…) O soră, un profesor de sport, un imam.“

Imamul Gemaledin îmi spusese, și i-am dat dreptate, că există un tipar al fanaticului care se manifestă în orice religie.

Footnotes
[1]„Salafiștii sunt adepţii unei mișcări ultraconservatoare, fundamentaliste, care militează pentru o interpretare literală, strictă a Coranului și consideră că islamul a decăzut de-a lungul generaţiilor, sub influenţa toxică a culturilor străine.”
[2]„În articolul de faţă, se face distincţie între termenii «islamism» și «islam» după cum urmează: «islamism» – curent politic, o reacţie de opoziţie la alte ideologii politico-sociale; «islam» – teologia musulmană, de care islamismul se folosește pentru scopuri politico-sociale. Vezi Mihael Matei, Islamul politic și democraţia. Între reformă, interpretare și jihad, Rao, București, 2011.”
[3]„Mar Young, art. cit.”
[4]„Vezi bertelsmann-stiftung.de”.
[5]„Primul este adeptul islamismului, în timp ce al doilea, al islamului.”
[6]„Traducerea sensurilor Coranului cel sfânt în limba română, Editura Islam, București, 2013.”
[7]„Vezi Eliza Berzescu „În căutarea păcii“, Semnele timpului, februarie 2015”.

„Salafiștii sunt adepţii unei mișcări ultraconservatoare, fundamentaliste, care militează pentru o interpretare literală, strictă a Coranului și consideră că islamul a decăzut de-a lungul generaţiilor, sub influenţa toxică a culturilor străine.”
„În articolul de faţă, se face distincţie între termenii «islamism» și «islam» după cum urmează: «islamism» – curent politic, o reacţie de opoziţie la alte ideologii politico-sociale; «islam» – teologia musulmană, de care islamismul se folosește pentru scopuri politico-sociale. Vezi Mihael Matei, Islamul politic și democraţia. Între reformă, interpretare și jihad, Rao, București, 2011.”
„Mar Young, art. cit.”
„Vezi bertelsmann-stiftung.de”.
„Primul este adeptul islamismului, în timp ce al doilea, al islamului.”
„Traducerea sensurilor Coranului cel sfânt în limba română, Editura Islam, București, 2013.”
„Vezi Eliza Berzescu „În căutarea păcii“, Semnele timpului, februarie 2015”.