Cum au văzut oamenii cutremurele, de-a lungul istoriei

550

Cutremurele au semănat dintotdeauna frica printre oamenii care nu știau de ce îi zguduie Pământul, dar vedeau cum avuţiile lor sau cei dragi puteau dispărea cu ușurinţă după o astfel de zguduire. Legendele culturilor antice ne par hilare însă, deși diferit, superstiţii de azi despre cutremure continuă să explice satisfăcător, pentru unii, aceste dezastre.

Grecii credeau că zeul Poseidon agita marea mare pe care plutește Pământul și de aceea au loc cutremure. Însă cele mai elaborate teorii antice privind cutremurele porneau de la ideea că în camere subterane are loc o mișcare masivă a aerului. „Vânturile sălbatice” care sunt prinse în peșterile de sub pământ și generează cutremure atunci când încearcă să iasă la suprafaţă sunt menţionate în scrierile lui Aristotel și au fost, ulterior, preluate și de Shakespeare, care face referire la ele în piesa istorică Henric al IV-lea.

E interesant că, în general, concepţiile antice despre cutremure nu variau mai departe de interpretarea seismului drept o consecinţă a două tipuri de evenimente: fie se băteau niște zei, fie niște animale mitice care susţineau Terra își schimbau poziţia.

O legendă din Africa de Vest spune că Pământul, plat ca o măhramă, este ţinut la un capăt de un uriaș, iar la celălalt de soţia lui. Uneori, cei doi se îmbrăţișază, și atunci Terra cea plată se zguduie. Legenda africană seamănă cu una din America Centrală care spune, la fel, că Pământul este plat și susţinut din cele 4 colţuri de diverși zei. Când decid ei că Pământul se suprapopulează, unul dintre ei să drumul la un colţ și scapă de surplusul de oameni.

Tot capriciile zeilor stau la originea cutremurelor și în viziunea letonilor, care spun un zeu pe nume Drebkuhls duce în braţe Pământul, prin Rai. Când însă se întâmplă să n-aibă o zi prea bună, Drebkuhls nu este foarte atent cum duce încărcătura sa și atunci Pământul se clatină.

În Scandinavia, seismele sunt, nici mai mult nici mai puţin decât zvârcolirea într-o peșteră subterană a unui zeu pedepsit pentru uciderea fratelui lui. Loki, așa cum se numește acest zeu, l-ar fi ucis pe fratele lui, Baldur, și ar fi fost din pricina aceasta legat cu un bolovan teribil de greu într-o peșteră. Deasupra feţei lui se află un șarpe care îi picură în mod constant venin, pe care sora zeilor o adună într-un vas. Din când în când, sora pleacă să golească recipientul, iar otrava ajunge pe chipul lui Loki, care se zvârcolește de durere.

Vest-africanii și-au explicat cutremurele gândind că Pământul este capul unui uriaș, iar plantele care cresc pe Pământ sunt părul uriașului, în timp ce oamenii și animalele sunt ca niște insecte care mișună prin părul acestui uriaș. Atunci când uriașul se mișcă brusc, și Pământul se clatină.

Indienii kukis din Assam (nordul ţării) credeau că în inima Pământului locuiesc niște oameni care, din când în când, zguduie Pământul ca să știe dacă mai locuiește cineva la suprafaţă. De aceea, copiii erau învăţaţi ca, atunci când simţeau un cutremur, să strige „Sunt viu! Sunt viu!” pentru ca oamenii din adâncuri să știe că cei de la suprafaţă mai trăiesc încă și să se oprească din zdruncinat. Legenda acesta este similară celei din Peru, potrivit căreia, din când în când, zeii vizitează Pământul și numără oamenii. Pașii lor sunt atât de grei încât zguduie Pământul. Ca să oprească seismul, oamenii fug afară din casele lor strigând „Sunt aici! Sunt aici.” Ambele legende au încorporat astfel un sistem de protecţie pentru oamenii învăţaţi să nu rămână în casele lor atunci când are loc un seism.

La fel de dezvoltată, în unele culturi, a fost credinţa că seismele sunt generate de animale mistice. În India, de exemplu, oamenii credeau că Pământul stă pe patru elefanţi care, la rândul lor, stau pe o broască ţeștoasă. Broasca încearcă să își păstreze echilibrul pe capul unei cobre, dar nu reușește tot timpul. Când vreunul dintre aceste animale se mișcă, se cutremură și Pământul.

În Japonia, o pisică de mare uriașă și neastâmpărată trebuia potolită de un zeu care o ţinea sub un bolovan. Dacă acest zeu era puţin neatent, pisica se elibera de sub bolovan și începea să se miște.

Mexicanii Vaqueros din California credeau că diavolul despică Pământul atunci când vrea să își creeze scurtături pentru a veni să facă rău.

Cultura iudeo-creștină leagă la rândul ei cutremurele de o intervenţie divină, însă creștinii s-au apropiat mai mult decât alte culturi de interpretarea știinţifică a seismelor. Cutremurele, împreună cu alte manifestări naturale care inspiră teamă și grandoare (tunetele, fulgerele, ploile torenţiale) au fost asociate cu manifestări ale prezenţei lui Dumnezeu (vezi Isaia 29:6). Însă această prezentare oferă o încărcătură simbolică fenomenului natural, nu urmărește să îi explice cauza.

Deși nu este o carte de știinţe naturale, Biblia transmite implicit concepţiile care circulau printre credincioși, cu privire la cutremure. Sunt notabile, de exemplu, primele relatări biblice cu privire la un cutremur: cele din cartea Genezei, datând de dinainte de anul 2370 î. Chr. Cartea – despre care se crede că a fost scrisă de Moise – raportează că, în a treia zi a Creaţiunii, continentele au fost ridicate, iar nivelul oceanelor scăzut (Geneza 1:9). Dr. Stephen Austin, geolog la Logos Research Associates, din Statele Unite, descrie această angrenare spectaculoasă de acţiuni asupra reliefului ca fiind prima dintr-o serie de 17 cutremure despre care Biblia are ceva de spus și pe care le trece în revistă. Cercetătorul concluzionează spunând că aceste fenomene au însoţit, în general, evenimente majore în cadrul căruia Dumnezeu a judecat, a eliberat sau a comunicat cu credincioșii într-o manieră evidentă.

Un loc aparte în teologia creștină îl ocupă cutremurele-semn, percepute ca indiciu al apropierii revenirii lui Christos. Teologul Ekkehardt Mueller, expert în studiul Apocalipsei, notează într-un material publicat de Adventist Biblical Research că pasajul biblic pe care se bazează această interpretare pare să sugereze că fenomenele tip cutremur vor deveni mai frecvente înainte de revenirea lui Christos.