La 2 august 2017, omenirea a atins un record trist. La 7 luni și 2 zile câte s-au scurs de la începutul anului, rasa noastră a reușit să epuizeze resursele pe care planeta le produce într-un an, conform calculelor ONG-ului Global Footprint Network.

Trăim pe credit, iar lucrul acesta se tot repetă din 1971 încoace. În anul acela, Earth Overshoot Day (ziua în care ajungem la capătul resurselor regenerabile într-un an) a fost 21 decembrie. Data a fost devansată, de atunci, de la an la an, fiindcă cererea tot mai mare de resurse s-a dovedit tot mai greu de acoperit prin capacitatea Pământului de a se regenera. Și totul se petrece sub privirile mai mult sau mai puţin îngrijorate ale unei omeniri care știe că va rămâne descoperită în ziua în care realitatea bine cunoscută se va recompune pe coordonate încă neclare, iar facturile vor trebui achitate unui creditor cu care nu se poate negocia.

Planeta Pământ intră în deficit de resurse tot mai devreme, deși unele voci afirmă că procesul nu este încă unul ireversibil. Earth Overshoot Day, cunoscută anterior ca Ziua Datoriei Ecologice, ar putea fi amânată în fiecare an cu 4,5 zile, miza jocului fiind ca în 2050 să utilizăm resursele unei singure planete. Aceasta este opinia celor de la Global Footprint Network(GFN), un think thank cu sediul în Statele Unite, care produce în fiecare an o ediţie a Conturilor Naţionale de Amprentare, acestea calculând biocapacitatea a peste 200 de ţări, începând cu anul 1961. Organizaţia susţine că în prezent noi folosim resursele naturii de 1,7 ori mai repede decât se pot regenera ecosistemele. Iar în faţa inevitabilelor critici cu privire la corectitudinea calculelor întreprinse, Mathis Wackernagel, președintele GFN, recunoaște că acestea nu sunt infailibile, pentru că lipsesc date care să poată fi introduse în ecuaţie, însă acest lucru nu indică decât faptul că amploarea problemelor de mediu este subestimată. Asta înseamnă că, deși nu avem la dispoziţie decât o planetă pentru satisfacerea nevoilor la nivelul cu care suntem obișnuiţi, cheltuim resursele naturale vitale a 1,7 planete, sperând că scadenţa nu va veni prea curând. „Înainte, o zi neobișnuit de caldă în mijlocul iernii venea ca un cadou”, afirmă Heidi Cullen, expert în climatologie pentru Weather Channel, dar percepţia ei s-a schimbat după ce schimbările climatice au devenit tot mai evidente, până în punctul în care o astfel de zi este receptată ca o pedeapsă. Și asta din cauza realizării „aproape sinistre a faptului că nu poţi zgândări sistemul de operare al naturii fără să îţi primești răsplata până la urmă”.

Visul american, prea costisitor pentru planetă

Directorul și cofondatorul GFN, Mathis Wackernagel, așază sub lumina reflectorului preocupările-cheie ale ONG-ului pe care îl conduce: „Dacă există o singură planetă – cât de mult din resursele acestei planete este disponibil per persoană și cât de mult din resursele acestei planete folosește efectiv o persoană.” În tot acest proces de inventariere a resurselor existente, un instrument util îl constituie amprenta ecologică, exprimată în hectare globale.

Concept folosit pentru prima dată de profesorul William Rees, de la Universitatea British Columbia, în 1992, amprenta ecologică măsoară presiunea exercitată de omenire asupra ecosistemelor. Ea se calculează ca raport între suprafaţa planetei și numărul de locuitori, rezultând astfel suprafaţa de teren necesară pentru a obţine resursele de care este nevoie, dar și pentru a neutraliza deșeurile produse de consumul uman.

În ce privește consumul de resurse, există o adevărată polarizare a ţărilor, cele dezvoltate economic având o amprentă ecologică extinsă și fiind creditate ecologic de ţările cu un consum mic. În timp ce disponibilul biocapacităţii globale per persoană este de 1,8 hectare globale, europenii utilizează 4,9 hag/persoană, iar americanii sunt adevăraţi devoratori ai resurselor planetare, cu un consum de 7 hag/persoană. Potrivit calculelor, pentru ca întreaga populaţie a globului să consume resurse în maniera în care o fac locuitorii SUA, ar fi nevoie de 3,9 planete Pământ. Astfel, visul american devine nesustenabil – nu deţinem decât o planetă, serios secătuită de resurse, pe care, gestionând-o după principiul plăcerii și al non-calculului, am putea-o preda copiilor noștri în stare de faliment.

Preţul real al automobilelor nu este acela de pe etichetă

Totuși, nota de plată a consumului iraţional de resurse nu se decontează integral în viitor. Un raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arăta că în 2012 s-au înregistrat 7 milioane de decese cauzate de poluarea din interiorul locuinţelor și/sau poluarea din aer, apă și sol. Devenită factor major de risc pentru sănătatea globală, poluarea își adjudecă cu mult mai multe victime decât flagelul HIV/SIDA (1,7 milioane de decese în 2011) sau decât temuta boală a malariei (cu 660.000 de victime în 2010). Costul anual al poluării aerului, alocat tratării bolilor cauzate de poluare, este de 3.600 de miliarde de dolari anual și promite să crească în viitor, se arată într-un raport al Organizaţiei de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).

Analizând costurile impresionante ale poluării, Angel Gurria, secretar al OCDE, reamintea că transportul rutier este o sursă majoră de poluanţi nocivi în aer, jumătate dintre costurile poluării fiind atribuite acestuia, și că este nevoie de măsuri eficiente de reducere a emisiilor de dioxid de carbon, ale căror costuri să fie depășite de beneficii. Gurria afirma că unele politici publice sunt mai degrabă parte a problemei decât a soluţiei. De exemplu, impozitarea mai mică a motorinei în raport cu benzina „nu are sens din punct de vedere ecologic sau economic”. Dimpotrivă, în costul suportat de șoferi pentru a se bucura de confortul propriului autoturism ar trebui să fie reflectat în mod corect și costul pentru mediu și pentru sănătatea populaţiei – cost ce ar trebui achitat și de către companiile de transport sau de către producătorii de automobile.

Corelând cele 1,2 miliarde de automobile de pe glob și perspectiva dublării numărului lor până în 2050 (dintre care doar 10% nu vor funcţiona cu combustibili fosili) cu nevoia urgentă de a reduce emisiile de carbon cu 80%, constatăm că datele nu se pot așeza conciliant în aceeași diagramă. Decât, eventual, după ce ar suferi ajustările patului lui Procust – adevăr greu de metabolizat, după ce ne-am deprins să cedăm cântecului de sirenă al nevoilor, reale și artificiale, pe care publicitatea ni le-a vândut părintește, sub lozinca reconfortantă „cumperi acum, plătești mai târziu”. Preluată de planeta noastră, o asemenea promisiune s-ar converti mai degrabă într-un avertisment cu note apocaliptice.

Vegetarianismul, de la moft la parte a soluţiei ecologice

Sistemul nostru alimentar este și el responsabil de peste o cincime din emisiile cu efect de seră la nivel mondial, în toate punctele lanţului, de la producţie până la etapa consumului. În ultimii 50 de ani, terenul cultivat a crescut cu 12%, în timp ce producţia agricolă a cunoscut o creștere între 2,5 și 3 ori, conform unui studiu al Organizaţiei ONU pentru Agricultură şi Alimentaţie (The states of the world’s land and water resources for food and agriculture). Același raport menţionează faptul că o creștere de 70% a populaţiei globului și a veniturilor acesteia va determina o cerere sporită de produse alimentare la nivel global și cu 100% mai mare în ţările în curs de dezvoltare.

Sub această presiune demografică, dublată de modul în care schimbările climatice vor afecta producţia, modelele agricole existente trebuie reexaminate în mod critic. Astfel, animalele crescute intensiv (3,6 miliarde) constituie o sursă semnificativă de poluare, 80% din cantitatea de gaze cu efect de seră de care este responsabilă agricultura datorându-se creșterii ovinelor și bovinelor. Dieta vegetariană este sustenabilă prin consumul mai mic de apă și de teren necesare alimentelor care fac obiectul ei. Dacă, pentru a produce 1 kg de carne de vită, se consumă 15.000 litri de apă și 5 m2 de teren, pentru a obţine 1 kg de cartofi nu e nevoie decât de 290 de litri de apă și 0,6 m2 de teren. Cât despre emisia de gaze cu efect de seră, ea este de 30 de kg de dioxid de carbon în primul caz, faţă de 0,5 kg emisii în cultura cartofului, probând faptul că amprenta produsă (în atmosferă, apă și sol) de alimentaţia vegetariană este mai rezonabilă.

Ceea ce ne-ar putea determina să concluzionăm că, dincolo de cheltuiala pe care a presupus-o, prânzul nostru mai are un preţ care nu e lizibil pe etichetă. Dar e totuși real.

Cum pot ajusta nevegetarienii scorul de pe tabela de marcaj

Adoptarea unei diete vegetariene pe scară globală se înscrie însă în registrul utopiei, în condiţiile în care consumul de carne are un trend constant ascendent, urbanizarea și creșterea veniturilor determinând populaţiile din ţările mai slab dezvoltate să ţintească spre nivelul consumului de carne atins de europeni sau nord-americani (80 de kg pe an în Marea Britanie și 120 kg în SUA).

Chiar și în aceste condiţii, modificările alimentare contează, inclusiv în cazul acelora care cred că salamul de soia a fost cireașa de pe tortul penuriei alimentare.

Întrucât animalele de dimensiuni mai mici convertesc cerealele în carne la o rată convenabilă (rată de 2 la 1 în cazul puiului, unde 2 kg de furaje pot produce 1 kg de carne) comparativ cu animalele mari (rata de convertire în cazul cărnii de vită începe de la 5 la 1 și poate ajunge la 20 la 1), orientarea către consumul cărnii obţinute mai eficient ar putea să constituie o etapă într-o mai bună chibzuire a resurselor planetei. După cum și consumul laptelui în detrimentul cărnii ar lăsa o amprentă mai redusă asupra solului, întrucât e nevoie de 5 ori mai multă hrană pentru a obţine proteine sub formă de carne decât sub formă de lapte.

Pentru a limita emisia gazelor cu efect de seră, Organizaţia ONU pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO) ia în calcul o serie de practici, de la o gestionare mai bună a pășunilor până la îmbunătăţirea proceselor de reproducere a animalelor, pentru a obţine animale mai productive, permiţând micșorarea numărului acestora.

Deșeurile alimentare, un lux al societăţii de consum

Paradoxul unei planete care se confruntă cu scenariul realist al unei viitoare crize alimentare este dat de risipa în care sunt antrenaţi locuitorii ei, convinși că sunt în faţa unui bufet suedez unde regula casei e să îţi umpli farfuria mult peste capacitatea stomacului.

Cantitatea de resturi alimentare aruncată anual în UE se ridică la 173 de kg pe locuitor, mai mult decât greutatea proprie, ceea ce duce, însumat, la 88 de milioane de tone de mâncare risipită. Factura de mediu este una exorbitantă: 170 de milioane de tone de dioxid de carbon, emise de la producţie până la eliminarea deșeurilor alimentare.

Pentru că acestea din urmă joacă un rol deloc neglijabil în scenariul schimbărilor climatice, după cum semnalează Agenţia Americană pentru Protecţia Mediului: „Mai mult de 96% dintre alimentele care sunt aruncate ajung la gropile de gunoi, unde, prin procesul de descompunere, produc metan, un gaz cu puternic efect de seră, care contribuie la schimbările climatice.” 

La nivel mondial, peste 30% din alimentele produse sunt în cele din urmă aruncate, potrivit cu estimările FAO. Dacă numai 25% din aceste produse alimentare risipite ar putea fi recuperate, ele ar putea ajuta să supravieţuiască 870 de milioane de persoane care se confruntă cu foametea.

Dacă pare simplu de parcurs, drumul de la rapoartele alarmante cu privire la cheltuirea iraţională a resurselor și la degradarea mediului înconjurător până la politicile publice eficiente în a proteja în mod real planeta pe care trăim, este unul anevoios. Se pare că e mult mai ușor să întârzii dezastrul decât să elimini posibilitatea producerii lui, mai ales când acesta se insinuează tăcut într-o societate prea concentrată fie pe conservarea unui stil de viaţă prosper, fie pe dobândirea lui.

Bifând opţiunile unui dezastru anunţat

Încă din deceniul trecut, unii specialiști avertizau că era deja destul de târziu pentru a gestiona consecinţele degradării mediului, avertizând asupra efectelor nerezolvabile care pândesc după colţ în eventualitatea în care, chiar în al doisprezecelea ceas, eforturile nu ţin pasul cu anvergura problemei.

Societatea pentru cercetări știinţifice Sigma Xi realiza în 2007 un raport despre efectele greu de atenuat, dacă nu chiar ireversibile, pe care le pot avea schimbările climatice globale. În raport se menţiona că o creștere relativ mică a temperaturii medii pe glob, de 0,8 grade Celsius – din 1750 până în 2007 – și-a cules recolta de inundaţii, secete, valuri de căldură și incendii, provocând și subţierea calotelor glaciare. Chiar și scenariul complet irealist al sistării complete de emisii de dioxid de carbon nu ar putea stopa schimbările climatice, subliniază raportul, însă situaţia este cu atât mai sumbră cu cât sporirea acestor emisii la jumătate din ritmul preconizat va duce la o creștere a temperaturii cu 3-5 grade Celsius faţă de perioada preindustrială.

În aceste condiţii, gestionarea viitorului ar putea depinde de capacitatea de a discerne (și de a alege) între grade diferite ale dezastrului. În cuvintele lui Peter Gleick, președintele Pacific Institute for Studies in Development, Environment and Security, din Oakland, tot ceea ce se poate face în anumite stadii ale problemei nu este să dezamorsezi bomba, ci să reușești defalcarea catastrofei în tragedii mai mici: „Indiferent cât de gravă este situaţia, ea poate deveni mai gravă sau mai puţin gravă. Este o diferenţă mare între creșterea temperaturii cu două grade și o creștere cu cinci grade a acesteia, (…) pentru că o situaţie ar putea duce la moartea a zece milioane de oameni, pe când alta poate cauza pierderea a o sută de milioane de vieţi.”

Salvarea e o problemă de detentă – depinde cine aleargă mai repede

Nu există căi ușoare de a salva planeta, avertizează Thomas Friedman, autorul cărţii Cald, plat și aglomerat. Fără a nega progresele de mică amploare înregistrate în obţinerea energiei din surse alternative, autorul amintește că numai progresele exponenţiale vor conta cu adevărat în efortul de a salva planeta și pe noi înșine. Amintind cititorilor săi cât de provocatoare este sarcina propusă – de a modifica sistemul climatic, de a conserva și a reface ecosistemele deteriorate ale Terrei –, Friedman ia în derâdere ideea că trăim o revoluţie ecologică (mai degrabă ar fi vorba, susţine el, de o halucinaţie ecologică, având în vedere cât de puţin am parcurs din itinerariul spre o planetă sigură). În acest context este citată afirmaţia profesorului de știinţe politice și știinţa mediului Michael Maniates: „Niciodată nu s-a cerut atât de puţin de la atât de mulţi oameni, într-un moment atât de critic.”

Stephen Pacala, profesor de ecologie la Universitatea Princeton, prezintă pericolul reprezentat de viteza cu care ne apropiem de o concentraţie dublă de dioxid de carbon, în comparaţie cu nivelul de carbon din atmosferă de dinainte de revoluţia industrială, folosind o imagine plastică: „Gândiţi-vă la problema modificării climei ca la un dulap dincolo de ale cărui uși colcăie tot felul de monștri. Toate cercetările noastre știinţifice arată că monștrii care vor provoca pagubele cele mai mari vor începe să iasă de dincolo de ușă atunci când nivelurile de dioxid de carbon se vor dubla.”

Situaţia de criză reclamă strategii de criză

Pentru a ne menţine sub nivelul dublării concentraţiei de dioxid de carbon, ar trebui respectate minimum 8 din cele 15 segmente ale unei diagrame în care Pacala și Robert Socolow, profesor inginer la Princeton, au așezat tehnologii ce nu emit sau ce diminuează producţia de dioxid de carbon. Nici măcar 1 dintre cei 15 pași propuși nu este simplu de realizat, subliniază Friedman, ba chiar parcurgerea unuia singur pare a fi desprinsă din sfera miracolelor – indiferent că e vorba de amplificarea de 80 de ori a cantităţii de energie eoliană, de stoparea totală a defrișării pădurilor sau de necesitatea ca 2 miliarde de mașini să circule 8.000 de km pe an, în loc de 16.000. Totuși, aceste miracole vor trebui să se convertească în proiecte realizate, dar fiecare amânare amplifică greutatea sarcinii. Reformele ecologice tergiversate nu vor face decât să atragă în cele din urmă costuri mult mai mari de tranziţie pentru întreaga populaţie, cu certe efecte de destabilizare a sferei politice.

În plus, redresarea situaţiei e departe de a fi apanajul unor măsuri pe termen scurt, oricât de drastice ar fi ele. David O’Reilly, directorul companiei Chevron (una din companiile cu investiţii substanţiale în energiile regenerabile), demonta, printr-un exemplu, ideea că strategiile de reducere a gazelor de seră ar putea avea o eficienţă imediată. Măsura închiderii, la nivel global, a întregului sistem de transport, astfel ca nici măcar un singur autoturism să nu se mai deplaseze pe întreaga suprafaţă a planetei, pe lângă faptul că e imposibil de imaginat în practică, ar reduce emisiile de carbon cu numai 14%.

Când pierderile actuale pot deveni doar o pastișă a celor viitoare

Magor Csibi, directorul World Wide Fund for Nature în România, vorbea despre momentul critic în care ne vom da seama că modul de viaţă construit în ultimele decenii nu este unul sustenabil: ziua în care tonul și ghiocelul ar dispărea definitiv, tigrii și elefanţii s-ar muta din verdeaţa junglei în luciul fotografiilor din manuale cu animale dispărute, iar numărul refugiaţilor ar depăși cele mai sumbre prognoze. Dacă un asemenea scenariu pare decupat din epiderma filmelor science-fiction, datele furnizate de FAO ne arată că el rulează chiar acum, în versiuni mai blânde, în chiar epicentrul realităţii. Șase rase de animale se pierd lunar, 30% din rasele de animale fiind expuse riscului extincţiei. În același timp, 75% din diversitatea genetică a plantelor a fost pierdută din 1900 până astăzi, ca urmare a preferinţei fermierilor pentru soiurile uniforme genetic și cu randament ridicat. O lume lipsită de pleiada ei de culori și de varietate nu mai reprezintă un scenariu al viitorului, suspendat într-un antract nesfârșit; încă de acum, ea începe să își arate uscăciunea înaintea retinei unei generaţii obișnuite să se desfete în bogăţia speciilor de plante și de animale.

Două destinaţii între care e greu de ales: economia sau ecologia

E greu să privești cu ochii larg deschiși spectacolul unei lumi încă impregnate de frumuseţe atunci când autobuzul gonește pe străzi cu minimum 80 de km/h. Remarca aparţine editorului YaleGlobal Online Nayan Chanda, care vorbește despre situaţia Chinei, cu industriile ei poluante, comparând-o cu situaţia pasagerilor din filmul Cursa infernală, regizat de Jan de Bont în 1994. Un poliţist trimis să dezamorseze o bombă plasată într-un autobuz se confruntă cu o problemă: bomba e setată să explodeze atunci când viteza autobuzului scade sub 80 de kilometri. Pentru a împiedica un deznodământ tragic, până la găsirea unei soluţii, autobuzul e nevoit să gonească pe străzile din Los Angeles cu o viteză care înfricoșează deopotrivă pasagerii și pietonii. Chanda ilustrează în acest mod situaţia în care se află China – captivă într-un autobuz capcană.

Pe de o parte, se confruntă cu probleme de mediu teribile. Are o populaţie care s-a dublat în ultimii 50 de ani, în timp ce zonele locuibile s-au înjumătăţit în aceeași perioadă. Ploile acide cad pe o treime din teritoriul ţării, afectând râurile mari ale ţării – apele a jumătate din cele mai mari 7 râuri nu pot fi folosite. 5 din cele mai poluate 10 orașe ale lumii se află în China, iar costurile legate de sănătatea populaţiei sunt impresionante. Declaraţiile, aparţinând ministrului adjunct al Agenţiei de Stat pentru Protecţia Mediului din China (într-un interviu acordat în 2005 publicaţiei Der Spiegel), creionează imaginea unei ţări în picaj ecologic.

Iar dacă singura concluzie logică e aceea că autobuzul ar trebui să își reducă viteza, Chanda explică de ce acest lucru nu se poate face cu ușurinţă: fără o dezvoltare de minimum 8 procente pe an, rata șomajului va crește, antrenând nemulţumirea și, posibil, și revolta populaţiei.

De altfel, nu doar în China e dificil de tranșat problema tensiunii dintre imperativul dezvoltării și cel al salvării mediului. Iar soluţia externalizării emisiilor de gaze prin investiţii făcute departe de casă, care doar livrează problema altor regiuni ale globului, nu e decât o dovadă că, uneori, în spatele măștilor de campioni ecologici se poate ascunde multă ipocrizie, punctează un articol de pe contributors.ro. Acesta e un adevăr incomod, vorba documentarului de Oscar din 2006, regizat de Davis Guggenheim, în care activistul ecologist Al Gore conștientiza opinia publică despre gravitatea schimbărilor climatice. Faptul că un raport al Centrului Naţional de Cercetare a Politicii Publice, lansat simultan cu noul film despre mediu al lui Al Gore, menţiona că acesta a cheltuit într-un an de 20 de ori mai multă energie pentru locuinţa sa decât un american obișnuit nu dovedește decât mărimea faliei care poate exista între teorie și practică, indiferent de diversitatea și de acurateţea informaţiei deţinute.

Cei din urmă nu mai au o planetă de rezervă pentru a-i ajunge pe cei dintâi

Nimeni nu contestă, afirmă Friedman, că statele cu o amprentă ecologică redusă pot privi ca nedreaptă perspectiva de a-și încorseta în restricţii ecologice dreptul lor firesc de a se dezvolta. Nedreptate potenţată de lejeritatea cu care ţările industrializate au poluat planeta cu industria lor, pe care au expediat-o frecvent chiar în ţările sărace, făcându-le să plătească un preţ piperat în raport cu beneficiile.

Numai că strategia occidentală nu mai poate fi aplicată la nesfârșit nici de creatorii ei, nici de ţările ce au creditat ecologic excesele Occidentului. Dacă nimeni nu își exercită dreptul de veto, planeta o va face, cu siguranţă.

E o lecţie pe care China a început deja și-o însușească, iar decizia de a-și menţine angajamentele din Acordul de la Paris (inclusiv după ce America a surprins opinia internaţională prin decizia de a evada de sub constrângerile impuse de acesta) indică înţelegerea faptului că dezvoltarea economică nu-și mai poate permite detașarea de ecologie.

Chiar dacă rezultatele se pot lăsa așteptate o perioadă lungă de timp, nepăsarea omului faţă de spaţiul pe care îl locuiește nu e niciodată benignă. Iar copiii și nepoţii generaţiilor care s-au crezut autentici Gulliveri în raport cu natura ar putea fi nevoiţi să trăiască sentimentul unei neajutorări liliputane în faţa stihiilor descătușate. Dacă astăzi încă mai putem admira Planeta Albastră în nuanţele îmbelșugate ale unui tablou flamand, nu știm dacă mâine nu vom asista la o răzmeriţă a ei, care ne va sili să privim în ochi monștrii captivi de cealaltă parte a ușii. Monștri pe care, la fel ca inconștientul dr. Frankenstein, i-am plăsmuit cu mâinile noastre.