Se întâmplă cu o oarecare regularitate să devină virale pe internet videoclipuri în care vietăţi marine, de cele mai multe ori caracatiţe sau crustacee, demonstrează o capacitate extraordinară de a găsi soluţii pentru a-și salva viaţa atunci când oamenii plănuiesc să le-o ia.

De această dată, un homar de apă dulce și-a câștigat dreptul la viaţă după ce a reușit să fugă din oala în care fierbeau compatrioţii săi, sacrificându-și cleștele, care rămăsese blocat și îl împiedica să fugă. În lumea crustaceelor este ceva normal ca un crab sau un homar să își piardă un clește, ori accidental, ori în conflict cu alt crab, ori prin automutilare atunci când trebuie să scape de un prădător. Și asta pentru că, atât crabii, cât și homarii, sunt capabili să își crească cleștii la loc, deși succesul nu este garantat și poate dura mai multe cicluri de năpârlire.

Dar această caracteristică este suficient de comună încât oamenii să găsească o cale să profite de ea. Pe măsură ce apetitul pentru crustacee a crescut, au început să apară și fermele „sustenabile” de crustacee, în care crabii și homarii sunt lăsaţi fără ambii clești, în ideea că oricum își vor reveni și că procedura probabil nu e dureroasă din moment ce crabii și-o aplică singuri în natură. Experimentele controlate au arătat însă că există o diferenţă între cele două proceduri. În primul rând, 47% dintre crabii cărora li s-au luat ambii clești au murit, alături de 28% dintre cei cărora li s-a luat un singur clește. Regenerarea a avut loc doar în cazul a 20% dintre crabii crescuţi în ferme. Aproximativ 76% dintre decese au avut loc în 24 de ore, din cauza rănilor. Experimentele au arătat că procedura trebuie să fie făcută într-un anume fel pentru a nu genera daune ireparabile și pentru a face refacerea cleștelui posibilă. Și, deși nu există date despre nivelul durerii în timpul automutilării, studiile au arătat că un nivel de stres este evident în primele 10 minute până la 24 de ore de la procedura efectuată de om, iar rata de deces din cauza rănilor este mare.

Din fericire pentru crabul din videoclip, șansele sale de revenire ar putea fi mai mari, fiindcă, impresionată de acţiunea din farfuria sa, persoana care comandase supa ar fi luat homarul acasă, unde îl crește într-un acvariu.

Videoclipul provine din China, cea mai mare sursă mondială de crustacee pentru consum, care producea în 2016, de pildă, aproximativ 850.000 de tone, conform BBC. Dar apetenţa pentru crustacee nu este locală, ci este în creștere la nivel global, iar fermierii mici abia mai pot ţine pasul cu marile companii care au poziţii de forţă pe piaţa alimentelor congelate. Consumatorii tot mai numeroși din SUA, Europa și Japonia, împreună cu investitorii flămânzi de profit au dus la înmulţirea metodelor de creștere și prelucrare prin procese industriale, cu efecte semnificative asupra mediului și a oamenilor implicaţi direct.

Efectele apetenţei pentru fructele de mare

Piaţa crustaceelor este cel mai bine cotată piaţă de animale marine pentru consum în Statele Unite, unde media consumului de creveţi, anual per capita, a ajuns la aproape 2 kilograme. Aproape 99% din acvacultură are loc însă în ţările asiatice în curs de dezvoltare, precum China, Thailanda, Indonezia, Vietnam etc. Un raport realizat pe aceste ţări „relevă o listă întreagă de efecte șocante asupra mediului”, cum ar fi: distrugerea pădurilor de mangrove de pe coastă, unde sunt localizate majoritatea fermelor, deversarea de pesticide, antibiotice și alte chimicale în apa mării, sărăcirea vieţii marine.

Totodată, nici pescuitul nu este mai recomandat, din cauza petrolului poluant folosit de flotele de pescuit. Un studiu publicat în jurnalul Nature Climate Change arată că Australia, care are mult mai puţine ferme de creștere, are una dintre cele mai mari amprente de carbon, din cauza faptului că se bazează aproape exclusiv pe pescuit. Emisiile gazelor cu efect de seră pentru creșterea fructelor de mare sunt similare industriei crescătoare de pui, iar creveţii, în mod special, pentru că sunt cei mai consumaţi, au un impact similar cărnii de vită, cel mai mare poluator din industria de creștere a cărnii de larg consum, arată același studiu.

În același timp, mai este un aspect, deseori trecut cu vederea când se discută despre industria fructelor de mare, și anume sclavia umană. În Thailanda, unul dintre cei mai mari exportatori de creveţi din lume, cu un câștig de peste 5 miliarde de euro doar în anul 2015, peste 2.000 de pescari thailandezi au fost salvaţi din sclavie în urma investigaţiilor desfășurate de jurnaliștii AP. Din cauza complicităţii dintre poliţie, companii și autorităţi, ceea ce înseamnă că numărul de arestări și condamnări este foarte scăzut, această practică continuă în ciuda promisiunilor companiilor și a guvernului de a „curăţa” de sclavie industria exportatoare de fructe de mare.

Guvernul suedez a interzis prin lege fierberea crustaceelor de vii și ţinerea lor pe gheaţă, în loc de apă. Totodată, Marea Britanie a interzis, din anul 2000, practica de îndepărtare a cleștilor de la crustacee.

Tot mai multe studii încep să atragă atenţia spre această industrie, pentru mult timp evitată în discuţiile despre poluare sau despre drepturile animalelor. Unele atrag atenţia că ar trebui impuse standarde clare atât pentru pescuit, cât și pentru fermele de acvacultură, în timp ce altele atrag atenţia asupra standardelor în care ar trebui să trăiască vietăţile care pe urmă ajung în farfurie, și chiar modul „uman” în care ar trebui ucise.

Guvernul suedez, de exemplu, a interzis prin lege fierberea crustaceelor de vii și ţinerea lor pe gheaţă, în loc de apă. Legea, care a intrat în vigoare din martie 2018 și care este similară legislaţiei din Noua Zeelandă, stipulează că speciile marine trebuie ţinute într-un mediu natural chiar și la transport, iar crustaceele trebuie să sufere un șoc electric înainte de a fi fierte, pentru a nu mai simţi durere. Totodată, Marea Britanie a interzis din anul 2000 practica de îndepărtare a cleștilor de la crustacee.

Aceste decizii vin în urma unei aplecări în lumea știinţifică spre dovezile care arată că aceste fiinţe nevertebrate ar putea totuși să resimtă durerea. Deși dezbaterea încă se poartă și nu există un consens în această privinţă, mai multe studii au arătat că aceste animale îndeplinesc o listă de criterii în acest sens, inclusiv un sistem nervos senzitiv, receptori pentru opioide endogene (produse de organism în cazurile de stres pentru a reduce senzaţiile dureroase), reducerea răspunsului la stimuli negativi atunci când sunt sedaţi sau reacţii motorii de protejare care indică o capacitate de învăţare. Deci, deși nu există încă un consens știinţific, existenţa unei posibilităţi ca aceste animale să simtă durere este reflectată în legi și practici noi.

Cum arată farfuria ta?!

În termeni de impact asupra poluării mediului înconjurător, este tot mai evident că dieta pe care ne-o alegem joacă un rol semnificativ. În SUA, o familie de patru persoane din clasa de mijloc e responsabilă de emiterea mai multor gaze cu efect de seră din cauza consumului de carne decât ar fi dacă ar conduce două mașini, conform Centrului Internaţional pentru Agricultură Tropicală.

Cifrele din prezent arată că, dacă am consuma soia în loc de carne, defrișările necesare pentru asigurarea aceleiași cantităţi de proteine ar scădea cu un enorm procent de 94%. Producerea proteinelor din pui necesită de trei ori mai mult pământ decât producerea proteinelor din soia. Pentru proteinele din porc este nevoie de pământ de 9 ori mai mult, iar pentru proteinele din vacă, uluitor mai mult – de 32 de ori mai mult pământ, scrie The Guardian.

Doar prin eliminarea cărnii roșii din alimentaţie, emisiile de gaze cu efect de seră răspândite de industria alimentară s-ar reduce cu 60% până în 2050.

Impactul asupra mediului este, însă, mult mai divers. Nu vorbim doar despre defrișări, ci și despre consumul și poluarea apei și a aerului. Doar prin eliminarea cărnii roșii, de exemplu, emisiile de gaze cu efect de seră răspândite de industria alimentară s-ar reduce cu 60% până în 2050, arată un model matematic. Problema este impactul asupra economiei – o renunţare globală la consumul de carne ar însemna o perturbare a economiei globale cum nu am mai experimentat, cu rate garantate de sărăcire pentru ţările sărace și în curs de dezvoltare, mai ales în comunităţile rurale, unde mare parte din economie se învârte în jurul acestei industrii. Impactul asupra ratei globale a mortalităţii ar fi redus, în schimb, cu 6-10%, arată același model matematic.

Ce se propune, în aceste condiţii, este o schemă moderată de renunţare la carne și în general la produse procesate, care prevede scumpirea produselor de carne, a celor cu un conţinut ridicat de zahăr și grăsimi trans saturate și ieftinirea fructelor și legumelor. De asemenea, scheme de penalizare pentru mâncarea aruncată fără a fi consumată ne-ar putea convinge să ne restricţionăm porţiile de mâncare la nevoile reale ale organismului nostru. Adevărul este că schimbările realiste de alimentaţie, schimbările de bun-simţ, care ar respecta măcar recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ar avea impact real și asupra reducerii gazelor cu efect de seră, dar și asupra reducerii deceselor premature, a bolilor cauzate de consumul crescut de carne, zahăr și grăsimi, cu impact direct și pozitiv asupra bugetelor naţionale.