De la mărturii individuale inspiratoare la experimente colective soldate cu un succes de necontestat în orașe precum San Francisco, practica Zero Waste ne arată cât de simplu ar fi să recâștigăm mediul sănătos, relaxant și idilic pe care astăzi mai degrabă îl evocăm nostalgic.

„Dacă o cale e mai bună decât alta, atunci fii sigur că aceasta e calea naturii”, spunea Aristotel, oferindu-ne, fără să știe, o cheie pentru rezolvarea unei probleme spinoase a modernităţii: la nivel global, producem peste 1 miliard de tone de gunoi pe an, iar incinerarea, depozitarea în gropi de deșeuri și exportarea reziduurilor rămân principalele supape de evacuare ale acestui balast nociv pentru oameni și mediu.

Problema deșeurilor tinde să se amplifice de la un deceniu la altul, pe măsură ce populaţia globală crește, iar migraţia către zonele urbane se amplifică. Cantitatea de gunoi generat de orașele lumii a crescut de zece ori într-un singur secol (de la 300.000 de tone de deșeuri solide pe zi, în 1900, la 3 milioane de tone, în 2000), iar estimările spun că se va dubla până în 2025, când vom livra zilnic suficient gunoi pentru a încărca un convoi de camioane de aproximativ 5.000 de kilometri lungime.

E o imagine dezolantă a modului în care gestionăm resursele finite ale planetei și o dovadă că stilul modern de viaţă nu este unul sustenabil.

Când în ecuaţie intervine însă și incapacitatea de a recicla un procent cât de cât decent din volumul final de deșeuri, nota de plată financiară și ecologică este chiar mai piperată. Pe ultima sută de metri, România ar putea implementa programul „plătești cât arunci”, după ce Ministerul Mediului a elaborat un proiect de lege care urmărește să ne alinieze unei practici adoptate de majoritatea statelor europene. Măsura ar urma să fie acompaniată de altele din aceeași gamă, precum responsabilitatea extinsă a producătorului și taxa de depozitare a gunoiului, ţintind angajamentele de reciclare a 50% din deșeuri până în anul 2020. Angajamente imposibil de onorat, susţine Constantin Damov, cofondator Green Group și președintele Coaliţiei pentru Economia Circulară – având în vedere că românii reciclează în prezent abia 5% din deșeurile generate anual, 2030 ar putea fi un termen mai rezonabil de aliniere la standardele europene, cu o condiţie esenţială: „tratarea problemei deșeurilor ca una de interes naţional”.

Radiografie sumară a situaţiei deșeurilor în România

În 2015, un european a produs, în medie, 477 de kg de deșeuri municipale (menajere, dar și comerciale sau industriale, însă cu o compoziţie similară celor menajere și care sunt generate pe raza localităţilor), în creștere cu 3 kg faţă de anul precedent.

Vestea bună este că, potrivit statisticii prezentate de Eurostat în 2015, România se află în topul ţărilor care produc cele mai reduse cantităţi de deșeuri – sub 300 de kg anual, pe cap de locuitor. Cifrele ne plasează la mare distanţă de Danemarca, ţară cu 789 de kg/an/persoană, sau de Germania și Luxemburg, care produc fiecare 600 de kg de deșeuri pe cap de locuitor.

Există însă niște bemoli care pun surdină satisfacţiei care ne încearcă de câte ori ne regăsim pe un loc fruntaș (sau măcar onorabil) al studiilor europene.

Un prim motiv de a privi cu reţinere datele livrate de Eurostat este acela că statistica europeană ia în calcul doar deșeurile colectate de serviciile de salubritate, iar 10% dintre localităţile urbane și 20% dintre cele rurale nu erau conectate la serviciul de salubritate la data publicării Raportului Anual privind Starea Mediului pe anul 2015.

Pe de altă parte, românilor le este străin exerciţiul reciclării. Dacă, la nivelul UE, potrivit datelor Eurostat, 29% din deșeurile municipale au fost reciclate în 2015, România se află pe ultimul loc al clasamentului, reușind să recicleze abia 5% din deșeuri, în timp ce peste 70% din masa acestora are ca destinaţie finală groapa de gunoi.

Lipsa de performanţă în gestionarea deșeurilor municipale se intersectează tăios cu obligaţiile pe care România trebuie să le îndeplinească până în 2020, conform directivelor europene: o rată de reciclare a deșeurilor de minimum 50%, valorificarea a 60% din ambalajele de pe piaţă, colectarea a 4 kg de deșeuri electronice pe cap de locuitor, colectarea separată a biodeșeurilor, în vederea compostării lor.

Autorităţile au avansat foarte puţin pe traiectoria modificărilor impuse de aceste obligaţii, ba uneori în coregrafia gestionării deșeurilor s-au înregistrat și pași înapoi. Astfel, după o tergiversare de 3 ani, taxa pe deșeuri la groapa de gunoi (80 de lei pentru o tonă de deșeuri) a intrat în vigoare în 2017 – însă doar pentru câteva luni, fiind ulterior suspendată până la 1 ianuarie 2019. Coaliţia pentru Economia Circulară în România avertiza că decizia de suspendare ne aduce un pas mai aproape de procedura de infringement și de indezirabilul scenariu al unei plăţi obligatorii de 200.000 de euro pe zi.

De altfel, Comisia Europeană a acţionat în judecată România la Curtea Europeană de Justiţie pentru că nu a închis 68 de depozite de deșeuri neconforme (în prezent au mai rămas nelichidate 54, conform declaraţiei ministrului mediului), proces care s-ar putea solda cu obligaţia de plată a unei sume forfetare, stabilită la 1,740 milioane de euro și cu amenzi cuprinse între 2.000 și 124.000 de euro pe fiecare zi de întârziere.

Într-un articol vechi de 11 ani, scris pentru National Geographic, Domnica Macri surprindea aspecte încă actuale din odiseea românească a gunoiului, subliniind faptul că nu pierdem doar bani atunci când aruncăm – într-o devălmășie inconștientă – materiale încă viabile, ci ne otrăvim viitorul, odată cu contaminarea solului și a pânzei freatice și ne șifonăm și imaginea: „o ţară mizerabilă, poluată de sticle goale și pungi din creierul munţilor și până pe fundul lacurilor, o ladă de gunoi de 20 de milioane de hectare”.

Fără ca acesta să constituie un motiv de consolare, statisticile ne avertizează că, de fapt, planeta întreagă mărșăluiește spre un scenariu toxic: la nivel global, 3,5 milioane de tone de deșeuri solide sunt generate într-o singură zi. Nu doar că producem de mai bine de 10 ori mai multe deșeuri decât acum 100 de ani, dar compoziţia lor devine tot mai nocivă. Astfel, o serie de deșeuri periculoase intră sub incidenţa unor norme specifice de gestionare, de la colectarea separată și ambalarea specială până la transportul efectuat în condiţii speciale și distrugerea lor în condiţii de siguranţă. Atunci când aceste deșeuri sunt exportate (legal sau prin mijloace de contrabandă) în ţările sărace ale lumii, condiţiile precare în care sunt tratate reziduurile au repercusiuni serioase asupra mediului și sănătăţii populaţiei.

Și în situaţia în care această categorie de reziduuri derivă din consumul casnic, soarta lor e destul de incertă, mai ales dacă nu fac obiectul unor reglementări foarte clare, iar consumatorii deţin cunoștinţe minime despre toxicitatea lor și despre modul în care ar trebui selectate și depozitate.

Faţa hidoasă a deșeurilor „inofensive” din gospodăriile noastre

Deșeurile periculoase provin din diferite sectoare de activitate, de la agricultură (îngrășăminte chimice, substanţe antidăunători și ambalajele acestora) la industria chimică și de la tipografii la frizerii și saloane de frumuseţe.

Dacă privim lucrurile din aproape în aproape, constatăm că și o gospodărie produce suficiente deșeuri toxice, care se regăsesc, cu puţine excepţii, în masa nediferenţiată de gunoi aruncat. Într-un articol intitulat sugestiv „Spune-mi ce arunci la gunoi ca să-ţi spun ce daune provoci pentru mediu şi sănătate”, Cosmin Mănăilă, director de reglementări în cadrul Stericycle România, cu o experienţă de 12 ani în gestionarea acestui tip de reziduuri, inventariază sumar cele mai comune deșeuri toxice din gospodăriile noastre: scutece de unică folosinţă, articole medicale (medicamente, ace, pansamente folosite, plasturi), produse cosmetice, becuri, detergenţi, vopsele, ulei alimentar folosit la gătit, produse de curăţat de uz casnic, produse auto – de la antigel la anvelope.

Deși medicamentele conţin substanţe chimice deosebit de poluante, care pot constitui o bombă cu ceas pentru mediu și pentru sănătatea populaţiei, nu mai puţin de 1.500 de tone de medicamente ajung la coșul de gunoi pe parcursul unui singur an în ţara noastră. Legislaţia în vigoare prevede faptul ca medicamentele expirate să fie predate farmaciilor, dar nu prevede sancţiuni pentru cei care nu respectă aceste reglementări și nici nu precizează cine e agentul care suportă costul distrugerii acestor reziduuri, motiv pentru care farmaciile refuză adesea să se împovăreze cu acest balast toxic.

Deșeurile electronice reprezintă o altă provocare majoră, prin mozaicul de substanţe toxice pe care le conţin, precum plumb, mercur, arsenic, cadmiu și substanţe ignifuge, deosebit de poluante pentru mediul înconjurător. Reziduurile digitale constituie deja cel mai rapid flux de deșeuri din lume – cantitatea globală de e-deșeuri generate în 2016 a fost de 44,7 milioane de tone, echivalentul a circa 4.500 de turnuri Eiffel, potrivit unui raport al Uniunii Internaţionale de Telecomunicaţii. Cifrele sunt de altfel ușor de explicat, dacă le studiem prin lentila altor date cuprinse în raport: un smartphone are o durată de viaţă de numai 2 ani în ţările dezvoltate, iar greutatea încărcătoarelor dispozitivelor electronice produse într-un singur an se ridică la 1 milion de tone.

Proliferând la intersecţia unui cumul de factori – consumul în creștere de produse electronice, preţul tot mai accesibil și durata de viaţă tot mai redusă a acestora – deșeurile de acest gen au o rată scăzută de reciclare: 20% la nivel global și de 35% în Europa (care este cel mai eficient reciclator la nivel mondial, dar și generatorul celui mai mare volum de deșeuri electronice – 16,6 kg pe cap de locuitor).

Potrivit raportului Uniunii Internaţionale de Comunicaţii, deșeurile electronice nereciclate sfârșesc prin a fi „aruncate, vândute sau reciclate în condiţii obscure” – cu consecinţele economice (pierderi de 55 de miliarde de euro) și ecologice aferente (deșeurile electronice înmagazinează 70% din metalele grele prezente în masa totală a reziduurilor).

Avertizând asupra impactului dramatic pe care îl au deșeurile în general asupra economiei și mediului, Achim Steiner, subsecretar general al ONU și director executiv al Programului ONU pentru Mediu, vorbea despre „declanșarea unui tsunami fără precedent al deșeurilor electronice”.

Extrapolând, am putea vorbi în aceiași termeni despre volumul total de deșeuri generate câtă vreme experţii cred că, în lipsa unor măsuri ferme, cifra îngrijorătoare de 3,5 milioane de tone de deșeuri solide generate zilnic pe mapamond s-ar putea rotunji dramatic la 11 milioane de tone până la sfârșitul secolului.

Ceea ce ne-ar putea scoate de pe traiectoria dezastrului, în aceste condiţii, este o schimbare de paradigmă în ce privește modelul economic actual, ale cărui facturi devin tot mai greu de achitat din buzunarul unei planete secătuite de resursele ei.

Când strategiile de succes se dovedesc a fi un camuflaj al unui model economic nesustenabil

Economia lumii moderne încă este tributară modelului liniar, în care se consumă excesiv resursele naturale – potrivit think thank-ului Global Footprint Network, omenirea cheltuie resursele naturii de 1,7 ori mai repede decât se pot regenera ecosistemele – doar pentru a le arunca mai devreme sau mai târziu într-un mediu tot mai sărăcit și mai poluat.

În timp ce Parlamentul European a legiferat recent limitarea la 10% a procentului de deșeuri municipale care ajung la gropile de gunoi până în anul 2030, trebuie menţionat că ţări ca Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Ţările de Jos și Suedia s-au încadrat în această marjă încă din 2014.

Suedia a fost etichetată ani de-a rândul ca un reciclator de top – în timp ce suedezii produc deșeuri mai puţine decât media europeană (478 de kg pe cap de locuitor în 2015), ei reușesc să recicleze aproape 99% dintre aceste deșeuri, doar 1% luând calea depozitelor de gunoi, potrivit datelor oferite de un site guvernamental.

Jumătate dintre deșeurile generate în Suedia sunt incinerate, alimentarea cu energie electrică a 250.000 de locuinţe și 20% din termoficarea ţării provenind din această sursă. Mai mult, Suedia importă gunoi (2,3 milioane de tone în 2015) pentru alimentarea celor 32 de centrale termoelectrice care funcţionează pe bază de deșeuri.

Totuși, modelul suedez nu este o soluţie reală, câtă vreme utilizarea gunoiului ca sursă de energie nu face decât să amâne tranziţia spre o economie sustenabilă, susţin vocile critice. Lloyd Alter, design editor al site-ului de sustenabilitate TreeHugger (premiat pentru iniţiativele sale ecologice), demantelează într-un articol ideea că Suedia ar recicla într-adevăr 99% dintre deșeurile sale. Incinerarea nu este reciclare, punctează Alter, amintind că transformarea deșeurilor în energie poate fi o soluţie de urgenţă, care să funcţioneze pe baza unor reglementări stricte legate de poluare, dar nu oferă soluţii pe termen lung, diminuând apetitul ţărilor care privesc deșeurile ca pe o sursă de combustibili pentru metodele cu adevărat ecologice. Instalaţiile de incinerare nu doar că sunt costisitoare financiar (construirea unei astfel de centrale poate necesita 100 de milioane de euro, iar întreţinerea ei înghite între 3 și 7 milioane de euro pe an), dar au ca rezultat secundar producerea mai multor compuși poluanţi. Potrivit Agenţiei pentru Protecţia Mediului din SUA, instalaţiile de incinerare generează de 1,3 ori mai mult dioxid de carbon pe megawatt decât în cazul arderii cărbunelui.

Arderea deșeurilor reprezintă o falsă soluţie și pentru că nu stopează utilizarea iraţională a resurselor, ba chiar o încurajează, menţinând mirajul unei rezolvări rapide a problemei tot mai presante a deșeurilor. Drumul spre o gestionare superioară a deșeurilor are halte obligatorii în economisirea materiilor prime și a energiei, dar și în proiectele de convertire a deșeului într-o nouă materie primă. În cuvintele fostului ministru al mediului din Franţa, Ségolène Royal, viitorul va aparţine economiei circulare și strategiilor „Zero Waste”.

Filosofia Zero Deșeuri pariază pe consumator

Nu există o definiţie unică a filosofiei Zero Waste, însă conceptul se referă la un stil de viaţă care gestionează resursele și produsele obţinute din ele într-un mod optim, care să evite – pe cât posibil – producerea deșeurilor.

De-a lungul timpului, indivizi, familii, comunităţi locale și companii importante au încercat să se alinieze principiilor Zero Waste. Schimbarea nu a pornit, cel mai adesea, de sus în jos, ci a venit ca urmare a cererii consumatorilor, ceea ce demonstrează, în opinia iniţiatoarei mișcării Zero Waste Home, Bea Johnson, că rolul cumpărătorilor este unul cheie: „De fiecare dată când cumperi, oferi un vot. Ai puterea de a susţine o practică ce este sustenabilă sau nu”.

Conștienţi de faptul că alegerile consumatorilor modelează oferta pieţei, dar și că, ori de câte ori le este facilitat accesul la produse prietenoase cu mediul, clienţii sunt deschiși spre alegeri mai sănătoase, Lauren Singer și Daniel Silverstein au deschis în New York magazinul Package Free, care oferă produse fără plastic, din materiale care rezistă la utilizare îndelungată.

Fără să semene unui magazin obișnuit, în care varietatea sortimentelor și mozaicul de culori al ambalajelor seduc și copleșesc totodată retina cumpărătorului, Package Free își prezintă într-un decor aerisit, lipsit de artificii, gama de produse sustenabile, de la periuţe de dinţi din bambus la cosmetice naturale vrac și de la aparate de ras din oţel inoxidabil la pungi de sandwich confecţionate dintr-un amestec de iută și de bumbac. Magazinul își propune să ofere un imbold către schimbarea stilului de viaţă, demonstrând că se poate trăi fără deșeuri și că schimbarea este simplă și eficientă din punct de vedere financiar.

Conceptul de zero gunoi poate avea o sonoritate înfricoșătoare pentru omul modern, care s-ar sufoca în propriile deșeuri dacă nu ar exista serviciile de salubritate, tocmai de aceea el nu ar trebui interpretat ad literram. „Nu este vorba despre perfecţiune, ci despre a face alegeri mai bune”, scrie Kathryn Kellogg, o practicantă a stilului de viaţă fără deșeuri, pe blogul ei, Going Zero Waste. Câtă vreme sistemul în care trăim e defect, pentru că promovează consumul la o rată nesustenabilă, orice schimbare a stilului de viaţă e salutară, dar poate face cu adevărat o diferenţă doar atunci când oamenii se reunesc în comunităţi de susţinere, fapt ce le permite nu doar să-și îmbunătăţească alegerile, dar și să exercite presiuni asupra companiilor locale. „Tindem să uităm câtă putere are consumatorul. Când suficienţi oameni se ridică și spun: «Vrem o economie circulară!», mai multe companii vor începe să privească în direcţia soluţiilor circulare”, conchide Kellogg într-una dintre postările sale.

Pănă la urmă, rezistenţa la schimbare a unei companii ar eșua din fașă, dacă – asemenea lui Kellogg – clienţii ei ar ajunge la performanţa de a nu produce mai mult gunoi într-un an decât cel care încape într-un borcănel de câteva sute de grame. Iar tânăra de 27 de ani nu este decât unul dintre practicanţii acestui stil de viaţă, pe care cei mai cunoscuţi l-au făcut cât mai transparent cu putinţă în bloggurile sau cărţile lor.

Din culisele menuetului unei vieţi lipsite de gunoi

Supranumită de The New York Times „zeiţa vieţii fără deșeuri”, Bea Johnson, fondatoarea iniţiativei Zero Waste, a reușit prin exemplul său să inspire mii de persoane, demonstrând că viaţa modernă poate fi rescrisă după regulile confortului și ale simplităţii în același timp. Viaţa fără deșeuri nu doar că e posibilă, susţine Bea Johnson, dar nu costă mai mult și nici nu consumă mai mult timp decât stilul obișnuit de viaţă.

Afirmaţiile sale ar putea fi așezate într-o ramă dubitativă de către sceptici, dar performanţele sale în a reduce gunoiul din gospodărie sunt incontestabile – familia ei, compusă din 4 persoane, nu produce mai mult de câteva sute de grame de deșeuri pe an. Și asta în condiţiile în care un american aruncă, în medie, 4,4 pounds (1,99 kg) de gunoi pe zi, acumulând într-un an deșeuri în greutate de 725 de kg. După ce a emigrat din Franţa în SUA, Johnson a savurat și ea visul american al prosperităţii: a locuit într-o casă de aproape 280 de metri pătraţi și a aruncat la fel de mult gunoi precum locuitorii ţării de adopţie, până când, într-o perioadă de tranziţie, în care a locuit pentru un an într-un mic apartament, a avut o revelaţie – deși 80% dintre lucrurile casei erau împachetate pentru momentul mutării în noua locuinţă, nu le-a simţit deloc lipsa.

A fost momentul în care familia a decis să își ajusteze modul de viaţă, păstrând doar ceea ce aprecia a fi cu adevărat necesar – o casă de 137 de metri pătraţi, reducerea cu 40% a nivelului obișnuit al cheltuielilor, o garderobă simplificată (cu doar 15 piese de îmbrăcăminte ale stăpânei casei, toate achiziţionate la mâna a doua). La bilanţul final, familia Johnson a constatat că nivelul lor de trai s-a îmbunătăţit. Doar că este vorba de „o viaţă bazată pe experienţe în loc de lucruri, pe a fi în loc de a avea”.

Canadianul Shawn Williamson a aderat la filosofia Zero Waste cu un deceniu în urmă – iar în prezent tot gunoiul pe care îl produce familia lui de 3 persoane încape într-un sac care trebuie schimbat o dată la 26 de luni. Și nici măcar nu a fost nevoie să ducă o viaţă spartană pentru a ajunge la această performanţă, susţine Williamson, care crede că beneficiile alegerilor sale se traduc în timp și bani economisiţi, cu o stare de sănătate superioară drept bonus major.

Și bloggerul Kathryn Kellogg apreciază că economisește 5.000 de dolari pe an renunţând la alimentele ambalate în favoarea celor proaspete și pregătindu-și acasă produse de curăţare a locuinţei sau de îngrijire personală. Stilul de viaţă care minimalizează volumul de deșeuri menajere nu e atât de straniu pe cât pare la prima vedere – doar presupune un viraj blând către epoca de dinaintea produselor plastice și de unică folosinţă, când batistele și prosoapele de pânză, sacoșele din material textil, recipientele din oţel și din sticlă făceau parte din peisajul cotidian, iar oţetul și alte produse naturale erau braţul drept al gospodinei în menţinerea unei case impecabile. O epocă mai binevoitoare cu sănătatea noastră, de altfel, element esenţial pentru Kathryn, care a fost suspectată de cancer de sân în adolescenţă.

Stilul de viaţă Zero Waste nu este o obsesie despre a genera cât mai puţin gunoi, cât o tendinţă de a elimina tot ceea ce nu este valoros; este mai puţin o destinaţie, cât o călătorie spre lucrurile care nu ne confiscă fiecare fărâmă de timp și fiecare bănuţ, dar ne limpezesc traseul spre adevărata bucurie, susţine Bianca Edward, o româncă stabilită la Tokio, fondatoarea Zero Waste Japan. Filosofia zero deșeuri reprezintă o șansă de a împleti economisirea resurselor cu răsfăţul confortului, de a celebra relaţiile mai degrabă decât obiectele, pentru a trăi într-un mediu care nu consumă mult timp pentru a fi întreţinut și organizat, punctează tânăra, care își savurează micile victorii în modificarea mentalităţilor: a reușit să convingă patronul unei patiserii din cartier să își ambaleze prăjiturile în hârtie reciclată, în loc de cutii de carton.

E o bătălie plină de speranţă și satisfacţii, în care s-au înrolat comunităţi urbane și rurale din cele mai diverse colţuri ale lumii, în încercarea de a conserva frumuseţea și belșugul planetei, pentru a-l putea transmite moștenire și generaţiei următoare.

Spre o destinaţie fără reziduuri

San Francisco, al 14-lea oraș ca mărime din SUA, cu o populaţie de 837.000 de locuitori în 2012 și sătucul japonez Kamikatsu, cu cei 1.500 de locuitori ai săi, sunt comunităţi cât se poate de diferite, dar care au un numitor comun: au intrat pe un drum pe care-l consideră cu sens unic, al deșeurilor zero până în anul 2020.

San Francisco a fost primul oraș mare ca a adoptat o ţintă atât de ambiţioasă, punctează The Guardian – în anul 2020, procentul deșeurilor care să eșueze în gropi de gunoi sau în incineratoare va fi zero. Orașul s-a apropiat destul de mult de obiectivele anunţate, în 2015 rata de reciclare și de transformare a deșeurilor în compost fiind de 77%, reușita datorându-se unui pachet de măsuri mai mult sau mai puţin populare de responsabilizarea a tuturor actorilor implicaţi în lanţul consumului.

Astfel, încă din 2007, supermarketurile nu au mai furnizat pungi de plastic gratuite, iar cele compostabile au fost taxate, pentru a încuraja cumpărătorii să refolosească pungile deja cumpărate. Vânzarea sau chiar distribuirea apei îmbuteliată în peturi mici a fost interzisă pe domeniul public, iar restaurantele și hotelurile au fost taxate mai mult pentru deșeurile nereciclabile decât pentru același volum de resturi reciclabile sau transformabile în compost. După ce hotelul Hilton a trecut printr-un an de testare la capătul căruia a economisit 200.000 de dolari prin reciclarea și compostarea deșeurilor, strategia a fost extinsă la toată industria de catering. Rezultatele spectaculoase obţinute de oraș decurg dintr-o optică nouă asupra gunoiului: „Nu tratăm deșeurile ca pe o povară, ci ca pe o resursă ce poate fi utilizată”, afirmă Robert Reed, șeful departamentului de relaţii publice al companiei care colectează gunoiul în San Francisco.

Reușita municipalităţii din San Franscisco a inspirat modificări în agenda altor centre urbane care se luptă cu invazia deșeurilor, Seattle și Minneapolis fiind două dintre orașele care au decis să adopte obiectivul reciclării 100%.

La mii de kilometri depărtare de orașul californian, un mic sătuc nipon, situat în munţii de pe Insula Shikoku din sud-vestul Japoniei, își construiește cu migală visul de a deveni prima comunitate „zero waste” din ţară până în 2020. Satul Kamikatsu, care găzduiește mai puţin de 2.000 de locuitori, reciclează deja 80% din deșeurile sale. Localnicii își sortează gunoiul în nu mai puţin de 45 de categorii și dezmembrează meticulos fiecare deșeu reciclabil – astfel, înainte ca o simplă sticlă de plastic să ajungă în containerul destinat ei, ea este spălată, i se îndepărtează eticheta, iar capacul este așezat într-o cutie diferită. Fiecare recipient de gunoi de la centrul de colectare are atașată o etichetă care informează oamenii despre costurile reciclării unui kilogram de deșeuri sau despre profitul obţinut din vânzarea acestuia – iar Kamikatsu își gestionează foarte profitabil deșeurile, cheltuind mai puţin de o șesime din suma de 120.000 de euro necesară depozitării volumului anual de deșeuri în gropi sau incinerării lui.

Pentru că reciclarea consumă timp și energie, localnicii au devenit selectivi cu obiectele cumpărate, iar simplitatea dezmembrării unui produs a devenit un criteriu important al fiecărei achiziţii. Unele dintre obiectele ce ajung la centrul de colectare a gunoiului sunt vândute sau transformate în jucării, îmbrăcăminte și diverse accesorii ori sunt livrate unor magazine locale, de unde sătenii pot să își aleagă gratuit produsele de care au nevoie.

În cursa lor spre un sat cu mai puţine deșeuri, a fost necesar ca oamenii să se distanţeze de o tradiţie japoneză foarte îndrăgită, a ambalării cu gust și a decorării obiectelor (în supermarket, multe fructe, printre care bananele sau ananasul sunt ambalate individual), dar rezultatele sunt îmbucurătoare, într-o ţară care folosește peste 9 milioane de tone de plastic anual și care își incinerează gunoiul pentru că nu are spaţiu de depozitare.

„Viaţa este atât de diferită acum!” subliniază entuziasmată o rezidentă de 70 de ani a satului nipon, rememorând vremurile în care obișnuiau să ardă gunoiul în câmpurile de orez. În ultimii ani satul a câștigat un aer mai curat, și-a diminuat costurile de gestionare a deșeurilor, s-a bucurat de înflorirea sentimentului de comunitate și – aspect deloc neglijabil într-o comunitate în care majoritatea rezidenţilor au peste 65 de ani – și-a încetinit ritmul depopulării, fiind chiar martora revenirii tinerilor, atrași de promisiunile unei vieţi cu o amprentă ecologică redusă.

Câștigul cel mai remarcabil însă este remodelarea mentalităţii, după cum afirmă Azuma, una dintre locuitoarele din Kamikatsu – revelaţia faptului că putem trăi fără a risipi și a distruge tot ce atingem.

Schimbarea mentalităţii rămâne singurul mijloc de a salva singurul acasă pe care îl știm, avertiza și Bianca Edward, tânăra româncă a cărei misiune a devenit aceea de a-i convinge pe japonezii din Tokyo (și nu numai) că viaţa cu mai puţine deșeuri nu e un ideal intangibil. Valul Zero Waste nu mai poate fi oprit în viitor, dar întrebarea este dacă schimbările vor surveni în timp util. Și în timp ce fiecare dintre noi desenează, prin alegerile cotidiene, portretul robot al planetei de mâine, merită să reflectăm la provocarea pe care ne-o lansează Bianca – spre deosebire de insecte, a căror dispariţie ar putea aduce în urechile iniţiaţilor ecouri de recviem pentru restul Terrei, dacă oamenii s-ar volatiliza într-o zi, în urma lor viaţa ar înflori nestingherită. Pornind de la această premisă deconcertantă, întrebarea formulată de un milenial îndrăgostit de natură rămâne suspendată în conștiinţa celor care s-au metamorfozat din administratori de bună credinţă în devoratori ai resurselor planetei: „Cum te simţi, ştiind că eşti mai puţin indispensabil decât o râmă”?