Tot ce poţi mai bine

„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească. (…) Pot totul în Hristos, care mă întărește.” (Filipeni 4:8,13)

– Florence!?
Așteptând răspunsul, profesorul Bailey își îndreptă privirea spre adolescenta care se ridicase în picioare, dar ale cărei buze rămăseseră lipite. Întrebarea plutea mai departe, aproape stânjenitoare, prin aer. Florence nu se grăbea să răspundă. Poate că nu știa răspunsul.

Sau poate că gândul ei era departe de litere și de cuvinte, călătorind cum face îndeobște gândul copiilor, fie ei și adolescenţi, spre cine știe ce tărâmuri necunoscute adulţilor. Deodată, de undeva din clasă, se auzi răspunsul șoptit al altei fete, o fată foarte frumoasă, care spera să-și scoată prietena de la ananghie.
– Eva! Ar trebui să-ţi fi e rușine! se răsti de data aceasta profesorul Bailey, ca să fie sigur
că e auzit de toţi copiii din clasă. O fată frumușică se ridică surprinsă și rușinată în picioare.
– E foarte urât din partea ta să-i șoptești. E necinstit! Faptul că ţi-e soră nu îţi dă dreptul să încalci regulile! În viaţă, fiecare trebuie să își asume răspunderea pentru ce face și ce nu face; și fiecare trebuie să primească ceea ce merită.

Glasul profesorului continua să răsune în sala peste care se lăsase tăcerea, dar Eva Beatrice Dykes nu mai auzea glasul acela, îl simţea doar ca pe o durere chinuitoare, care continuă să te bântuie chiar și după ce te-a cuprins somnul. Simţea cum toţi ochii din clasă o privesc doar pe ea. Ar fi vrut să plângă, de obicei putea să plângă ușor, dar lacrimile se opriseră. Ar fi putut să spună adevărul… De fapt, nu, n-ar fi putut.

Fata foarte frumoasă care șoptise răspunsul era cea mai bună prietenă a surorii ei, Florence. Cum ar fi putut ea să spună: „Domnule profesor, n-am fost eu, a fost prietena surorii mele“? Chiar dacă greșise, fata avusese doar intenţii bune. Prieteniile sunt ceva preţios, care trebuie conservat cu grijă, iar în ceea ce faci trebuie să respecţi sentimentele celorlalţi. Eva își mușcase buzele și nu rostise niciun cuvânt: preferase să suporte dojana.

De altfel, așa o învăţase unchiul ei James: „Nu da atenţie lucrurilor necinstite care s-ar putea spune despre tine; ai grijă numai să nu fie adevărate.“ Învăţase multe de la unchiul
ei, care îi era ca un tată. Adevăratul tată, James Dykes, își părăsise familia pe când Eva era foarte mică, iar medicul James Howard, fratele mamei, se oferise să o ajute pe sora lui să-și crească copiii, mutându-se cu toţii în casa lui spaţioasă.

Primele indicii

Contrar a ceea ce s-ar putea crede din întâmplarea de mai sus, atât Florence Dykes, cât și Eva Beatrice Dykes erau fete pasionate de învăţătură. Când, în 1914, a absolvit Colegiul de Arte Liberale din cadrul Universităţii Howard, Eva Beatrice a absolvit summa cum laude, cea mai înaltă distincţie ce putea fi acordată pe diploma de absolvire a cursurilor de licenţă în cadrul unei universităţi americane. De altfel, în cadrul familiei, Eva Beatrice continua o tradiţie.

Trei dintre fraţii mamei absolviseră studiile universitare cu distincţie, iar tatăl ei, James Dykes, fusese un absolvent strălucit, care dădea meditaţii multor studenţi la matematică și la limba greacă. Dr. E. Smith, un fost coleg de universitate, avea să-și amintească peste ani că, în timp ce alţii trebuiau să muncească din greu ca să înţeleagă și să reţină informaţiile din cursuri, Eva prindea totul repede și lucra întotdeauna cu entuziasm.

Neclasificată

Tânăra absolventă a Universităţii Howard a început să-și caute un loc de muncă și a reușit să fie acceptată ca profesoară la Universitatea Walden. Dar unchiul James era de altă părere. El a convins-o pe Eva Beatrice să se înscrie la un program de masterat la Colegiul Radcliffe, el însuși semnând o cerere de înscriere și ocupându-se de aranjamentele financiare. Astăzi, Colegiul Radcliffe este parte a Universităţii Harvard, sub numele de Institutul Radcliffe pentru Studii Avansate; pe atunci, Radcliff e era un colegiu de arte liberale (concentrat pe studiul știinţelor umaniste, în general) dedicat femeilor.

Faptul că Eva Beatrice Dykes absolvise Universitatea Howard ca șefă de promoţie nu i-a impresionat însă pe decidenţii de la Radcliff e, care au acceptat-o doar ca studentă „neclasifi cată“ (în sistemul american, studentă înmatriculată la studii, fără a putea obţine o diplomă sau un grad academic). Nici nu era de mirare: Howard era o universitate pentru studenţii de culoare, iar Eva Beatrice Dykes era o tânără de culoare. Școlile de culoare nu aveau nici resursele materiale sau umane, nici prestigiul universităţilor de albi.

Iar negrii erau consideraţi în mod natural inferiori albilor, prin urmare incapabili să atingă nivelul intelectual al acestora. Pentru Eva Beatrice, atitudinea celor de la Radcliffe era o provocare. Intelectuală. A început să înveţe cu pasiune, cum făcuse și până atunci,
înghiţind tone de engleză și ceva latină. La sfârșitul anului, absolvise toate cursurile cu distincţie, iar James Howard primea o înștiinţare de la Radcliffe că Eva Beatrice Dykes era acceptată în cadrul unui curs de licenţă.

A urmat un alt an de muncă intensă, cu multă engleză și ceva franceză și latină. La sfârșitul acestuia, Eva a obţinut cea de-a doua diplomă de licenţă, numai că magna cum laude. Existase o singură absolventă summa cum laude în acel an la Radcliffe, iar Eva Beatrice Dykes, împreună cu alte 13 studente, se bucuraseră de cel de-al doilea grad academic, magna cum laude. În orice caz, realizările sale academice au rămas impresionante și se pare că numai două calificative „B“ au împiedicat-o să primească distincţia summa cum laude.

Dar ca o recunoaștere a meritelor ei academice, după ce refuzase iniţial să o accepte ca studentă înmatriculată cu drepturi depline, începând cu al doilea an Radcliffe i-a acordat o bursă de câteva sute de dolari (o sumă considerabilă la vremea aceea, dacă ne gândim că în 1910 salariul anual mediu în SUA era de mai puţin de 600 de dolari). Iar publicaţia Sunday Star, din Washington DC, includea în numărul din 14 ianuarie 1917 următoarea știre:

„Am primit informaţii din Boston că două tinere din Washington au absolvit cu distincţie
cursurile la Colegiul Radcliffe. Domnișoara Elizabeth Brandeis, fiica unui judecător de la
Curtea Supremă, este una dintre tinerele deosebite din anii mici care s-au calificat cu «cea mai înaltă distincţie academică», iar domnișoara Eva B. Dykes este una dintre tinerele din anii mari care s-a calificat cu excelenţă notabilă.“

Un loc în istorie

La data de 22 iunie 1921, ceremonia de acordare a gradelor doctorale la Radcliffe a fost marcată de o ciudăţenie: dintre cele șapte candidate cărora urma să li se acorde titlul de doctor, una avea culoarea pielii ca ciocolata. Era pentru prima dată când în bastionul intelectual dominat de femei albe, care era Radcliffe, o femeie de culoare intra pe ușa principală, ca o egală cu celelalte absolvente.

În Statele Unite, era a treia femeie de culoare care primea o diplomă de doctor. Era însă prima îndreptăţită la titlu, pentru că fusese cea dintâi care depusese teza și toate documentele necesare, în luna martie a acelui an. Numai planificarea ceremoniei a făcut ca Eva Beatrice Dykes să primească diploma la o săptămână după Georgianna R. Simpson și Sadie Tanner Mozel. Reușita Evei Beatrice Dykes era dublă, cea a unui om ce făcea parte simultan din două minorităţi: de sex (femeie) și de rasă (neagră).

Cu numai 20 de ani înainte, faptul că președintele Theodore Roosevelt îl invitase pe unul dintre cei mai remarcabili învăţaţi de culoare din SUA la o cină la Casa Albă generase valuri seismice în presa vremii. Iar în Europa, cu mai puţin de 10 ani înainte, mai mult de jumătate dintre membrii Academiei Franceze găsiseră că e scandalos să primească o femeie printre „iluștri“. Cam aceasta era lumea în care o primă femeie de culoare din SUA cucerea titlul de doctor în știinţă. De fapt, Eva Beatrice Dykes ar fi putut să adauge încă o dimensiune „minorităţilor“ sale: la momentul ceremoniei, de aproape un an, aparţinea unei minorităţi religioase: era adventistă de ziua a șaptea.

După 15 ani petrecuţi ca profesoară la Universitatea Howard, Eva Beatrice Dykes avea să predea în cadrul Departamentului de Limbă Engleză al uneia dintre instituţiile de învăţământ superior adventiste din SUA, la Colegiul Oakwood, în Huntsville, Alabama. Iar în 1973, Colegiul Oakwood a decis să acorde bibliotecii sale de peste 600.000 de volume numele Evei Beatrice Dykes.

La mult timp după ceremonia de absolvire de la Radcliffe, o studentă pregătea o temă pentru un curs de sociologie și i-a luat un interviu Evei Beatrice Dykes. Cu acea ocazie, a întrebat-o: „Care a fost cel mai emoţionant lucru din viaţa dumneavoastră?“ Se aștepta poate ca răspunsul primit să facă referire la ceremoniile de absolvire de la Howard sau de la Radcliffe. Răspunsul doamnei Dykes a fost mai degrabă neașteptat: cel mai emoţionant moment pe care îl trăise a fost acela în care auzise ultimele cuvinte ale mamei sale, rostite pe patul de moarte, în 1945: „Eva, ai fost o fiică bună pentru mine.“

După aceste cuvinte, doamna Pumphrey Dykes a intrat în comă și nu și-a mai recăpătat cunoștinţa. Pentru Eva, aceste cuvinte au produs cea mai mare emoţie din viaţa ei. Poate pentru că, așa cum povestea ea, mama avea obiceiul să o sfătuiască mereu: „Eva, fă tot ce poţi mai bine.“ Mama și unchiul James fuseseră eroii vieţii ei. Iar mama i-a confirmat că, din punctul ei de vedere, Eva făcuse tot ce putuse mai bine.