Amprenta umană așezată pe dogma creștină

159

„Creștinismul nu a ieșit pe deplin din gura lui Iisus. Acesta a fost votat. De oameni. Nu este Dumnezeu cel care le-a spus creștinilor ce să creadă, ci oameni furioși și, uneori, violenţi." Acesta este mesajul unui articol provocator pentru creștinii care mizează pe faptul că Dumnezeu este cel care a direcţionat evoluţia crezului religios.

În rezumat, articolul semnat de Hrafnkell Haraldsson, licenţiat în istorie și filosofie, pe platforma Politicus USA spune că oricine dă atenţie retoricii susţinute de apărătorii drepturilor religioase va constata că aceștia se poziţionează și ca apărători ai adevărului și ai tradiţiei. Și că din punctul lor de vedere orice schimbare este rea, iar cei care o iniţiază, „începând cu Obama, sunt călăuziţi de către demoni și chiar de însuși Satana".

„Ceea ce nu știu creștinii care au convingeri ferme este că nu Dumnezeu, ci oamenii au decis ce trebuie să creadă", spune Haraldsson. Prin această afirmaţie, autorul face trimitere directă către Conciliul de la Niceea din 325, care, în opinia sa, a influenţat credinţa creștină pentru următoarele secole. Cei mai mulţi creștini, spune el, „nu sunt conștienţi că aceste concilii bisericești au determinat punctele caracteristice ale credinţei creștine."

În sprijinul argumentaţiei sale aduce în discuţie modul în care a apărut noţiunea de trinitate. Ceea ce pare astăzi a fi înţeles de la sine, Haraldsson consideră că a fost rezultatul unei dezbateri în lumea antică. Nici apostolul Pavel, nici Iisus nu știau și nu au amintit nimic despre niciun fel de „trinitate".

Cu toate acestea, conceptul de trinitate a devenit un principiu central al credinţei și oamenii au fost exilaţi și chiar uciși pentru acesta. Alte concepte, precum nașterea din fecioară, naturile lui Hristos, divinitatea Mariei și altele asemenea, sunt rezultatul acelorași dezbateri aprinse. În concluzie, susţine Haraldsson, nu se justifică replicile creștinilor tradiţionaliști care mizează pe faptul că nimic nu se poate schimba, deoarece „așa a vrut Dumnezeu să fie".

Cât de profundă a fost intervenţia umană?

 

La o analiză atentă, se poate constata că multe dintre afirmaţiile lui Haraldsson au susţinere istorică. În 325, împăratul Constantin cel Mare a convocat primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia lui Arius cu privire la natura divină a lui Iisus.

Mulţi istorici sunt de acord că intervenţia împăratului a fost fatală pentru puritatea dogmei creștine. Convertirea sa este controversată și pusă pe bazele unor interese politice. „Produs al epocii sale, Constantin nu face excepţie de la regulă: dorea pur şi simplu protecţia celei mai puternice divinităţi. Fie că era vorba despre Marte, Sol sau Iisus, nu prea conta pentru el. Ce conta cu adevărat era ca acel zeu să-i aducă victoria", susţine revista Historia. Este adevărat că implicarea împăratului Constantin în viaţa bisericii creștine a salvat-o de noi valuri de persecuţii, însă pentru aceasta a trebuit să plătească un preţ greu.

Astfel a fost inaugurată o lungă eră de cezaro-papism ale cărei efecte se pot vedea și astăzi în modul în care este structurată ierarhia bisericească. Nu e nicio îndoială printre istorici cu privire la faptul că împăraţii bizantini, după modelul oferit de Constantin cel Mare, au dispus cum au vrut de voinţa episcopilor: au putut convoca sinoade după voie, petru a-și impune părerile proprii. Un caz tipic este cel ilustrat de conflictele iconoclaste.

Factorul uman împletit cu cel divin

Autorii cărţii Originile creștinismului reliefează cum factori politici, economici, sociali, religioși au influenţat, sub anumite forme, evoluţia tinerei biserici creștine. Ideea unei dezvoltări a bisericii rupte de contextul epocii sale nu are susţinere faptică, iar o accentuare doar a intervenţiei divine prin ignorarea aspectelor terestre ar conduce la concluzii eronate. Însă și reciproca este la fel de valabilă.

Drept urmare, este dificil de stabilit în ce măsură amprenta umană a influenţat parcursul bisericii creștine. Conștientizarea faptului că această întrepătrundere a existat ar trebui să îi determine pe creștini să fie mai dornici de a-și analiza propriile convingeri religioase. Aceasta a fost marea provocare odată cu apariţia reformei religioase din secolul al XVI-lea. Valuri repetate de „treziri religioase" au încercat să purifice biserica de factorul uman care a influenţa parcursul bisericii creștine. Principiul „Sola Scriptura" a oferit fundamentul pe baza căruia să fie făcută selecţia dintre tradiţia de sorginte umană și principiile divine.

Agenda ascunsă în spatele unor declaraţii

Haraldsson nu este singurul care contestă anumite învăţături fundamentale creștine. Mulţi dintre cei care i se alătură o fac de pe poziţii liberale, încercând să ilustreze faptul că dogma creștină s-a aflat în permanentă schimbare. Chiar dacă în anumite privinţe au dreptate, interpretarea lor poate fi, pe alocuri, greșită.

De exemplu, episcopul din Salisbury, Nicholas Holtam s-a distanţat de poziţia oficială a Bisericii Angliei cu privire la căsătoria între persoane de același sex, afirmând, asemenea lui Haraldsson, că „morala creștină vine dintr-un amestec de norme biblice, tradiţie creștină și experienţă raţională". Drept urmare, el consideră că au existat situaţii când creștinii au trebuit să-și reconsidere priorităţile Evangheliei. „De exemplu, înainte de Wilberforce, creștinii au perceput sclavia ca având suport biblic și parte a ordinii create de Dumnezeu. Nimeni nu susţine acum sclavia sau apartheidul. Textele biblice nu s-au schimbat, ci doar interpretarea noastră." În acest punct, e greu de distins între creștinii care pretind purificarea creștinismului, dorind liberalizarea lui și creștinii care doresc îndepărtarea preceptelor umane din practica creștină. Argumentele lor pot fi aceleași, însă scopul și direcţia diferă.