Atacul de la Boston. De ce a permis Dumnezeu tragedia?

279

Nediscriminator. Aşa au lovit cele două bombe care au transformat maratonul de la Boston într-o tragedie înfricoşătoare prin aparenta ei lipsă de sens. După ce echipajele de salvare şi-au făcut datoria, ducându-i în siguranţă pe participanţi, în urmă au rămas fumul şi dureroasa întrebare „De ce?".

Cele două bombe care au explodat în timpul maratonului din Boston au ucis trei persoane: un băieţel de opt ani, care tocmai îşi îmbrăţişase tatăl după ce trecuse de linia de sosire, o tânără venită, la invitaţia unei prietene, să îl susţină pe partenerul acesteia, şi un student chinez, de la Universitatea Boston. Spitalele locale au trebuit să facă faţă unui val uriaş de supravieţuitori răniţi, iar chirurgii au fost nevoiţi să efectueze numeroase amputări şi operaţii de extragere a cuielor şi peletelor metalice înfipte în corpurile victimelor. Se pare că atacatorii care au fabricat bombele cu ajutorul unor oale de fiert sub presiune au avut şi cruda idee să le umple cu bucăţi de fier.

Ironic, cu doar câteva zile înainte de maraton, organizatorii evenimentului deciseseră să îl dedice victimelor atacului de la Sandy Hook. După ce tragedia i-a lovit din nou pe americani, întrebarea care a revenit în mintea multora este: „De ce a permis Dumnezeu aşa ceva?”

Furia „sfântă” vs. furia „demonică”

E firesc ca, după confruntarea cu un eveniment dureros, oamenii să se simtă copleşiţi de furie. Furie împotriva propriilor limitări, împotriva atacatorilor, împotriva lui Dumnezeu. Însă, aşa cum notează editorialistul Paul Brandeis Raushenbush există o diferenţă între furia „sfântă” care face ca răspunsul la tragedie să fie unul care să promoveze dreptatea şi pacea, şi furia „demonică”, aceea care dictează impulsuri distructive şi care nu este niciodată satisfăcută de ce obţine. Raushenbush îl citează pe rabinul conservator Harold Kushner care, în cartea sa De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni? făcea un raţionament tulburător:

„Dacă moartea şi suferinţa cuiva drag, sau nişte evenimente tragice ne fac „acri”, invidioşi, împotrivitori oricărei religii şi incapabili de fericire, e ca şi cum am fi transformat persoana care a murit într-un „martir în slujba diavolului”. Dacă suferinţa şi moartea ne ajută să explorăm limitele capacităţii noastre de a demonstra putere, de a iubi, de a fi voioşi, dacă ne conduce să descoperim surse ale consolării pe care nu le-am cunoscut până acum, atunci facem din acea persoană sau acel eveniment un martor în pledoaria pentru viaţă.”

Kushner nu teoretiza când sfătuia oamenii să accepte că uneori nu există un motiv sau un sens direct al suferinţei. Universul nu este un loc perfect ordonat, există şi petice în care există haos, există evenimentele pur circumstanţiale şi nu are rost să le căutăm un sens, spunea rabinul. Însă nici vorbă de detaşare. Cartea este rodul propriei confruntări cu suferinţa. Fiul lui Kushner, Aaron, a decedat din cauza unei boli nemiloase: îmbătrânirea prematură. Cartea în care rabinul explică de ce bunătatea lui Dumnezeu nu exclude automat răul de pe Pământ a fost declarată bestseller de revista New York Times. În viziunea lui Kushner, Dumnezeu este drept şi bun, este tulburat şi afectat de suferinţa omenirii, însă respectă umanitatea atât de mult încât nu îşi permite să îi răpească singurul lucru care o înnobilează: liberul arbitru.

Acelaşi liber arbitru este adus în discuţie şi de părintele Dwight Longenecker, parohul unei biserici catolice din Carolina de Sud (SUA). Într-un editorial catholic.org el aminteşte credincioşilor că Dumnezeu nu îşi impune punctul de vedere, nici atunci când se întrevede tragedia. Cu toate acestea durerea oamenilor în faţa tragediei oglindeşte durerea lui Dumnezeu în faţa tragediei generalizate a omenirii tot mai îndepărtate de dragostea Lui. Şi Dumnezeu poate face ca, din mijlocul durerii cele mai întunecate, să iasă o lumină nouă.

Pentru Fred Rogers, o vedetă tv americană foarte citată în social media în legătură cu tragedia de la Boston, o astfel de lumină poate fi şi observarea oamenilor buni care au intervenit: „Când eram mic şi vedeam lucruri înfricoşătoare la ştiri, mama îmi spunea «uită-te după ajutoare. Întotdeauna vei găsi oameni care tocmai ajută în lucrul acela».”