Ateii și dictatorii „au un numitor comun”: copilăria marcată de absenţa tatălui

478

O carte cu mare popularitate la prima sa ediţie a reapărut recent stârnind din nou puternice controverse. Autorul ei, psihologul catolic Paul C. Vitz, susţine că ateismul s-a dezvoltat în viaţa acelor copii ai căror taţi au fost absenţi. Reacţiile celor vizaţi nu s-au lăsat prea mult așteptate. Însă, chiar dacă anumite aspecte din ipoteza lui Vitz pot fi contestate, istoria confirmă că taţii care au distrus copilării au văzut crescând sub privirile lor viitori dictatori.

Cartea Credinţa orfanului: Psihologia ateismului lansează ipoteza conform căreia atei celebri precum Nietzsche sau Voltaire au avut parte de părinţi neimplicaţi în viaţa lor sau cu o existenţă vicioasă. Acest lucru, susţine autorul, a deteriorat capacitatea lor de a avea o „relaţie consistentă cu un tată ceresc”, menţionează RNS.

În schimb, argumentează mai departe Vitz, mulţi credincioși de marcă – precum renascentistul Blaise Pascal, activistul antisclavie William Wilberforce sau martirul nazist Dietrich Bonhoeffer, printre mulţi alţii – au avut relaţii excelente cu taţii lor și, prin urmare, au fost mai capabili în construirea unei relaţii cu Dumnezeu. „Eu cred că este un lucru important pentru atei, dar și pentru credincioși, să ia în considerare aceste aspecte”, consideră psihologul catolic.

Multe s-au schimbat, însă, începând cu 1999, anul primei ediţii a cărţii. Primul deceniu al secolului al XXI-lea a văzut apariţia noii generaţii de atei, precum Richard Dawkins sau Christopher Hitchens, critici fervenţi ai religiei creștine. De asemenea, numărul celor autodeclaraţi atei a crescut. Potrivit Centrului de Cercetare Pew, procentul de americani care sunt atei și agnostici a crescut de la 3,7% la 5,7% doar în intervalul 2007-2012.

Aceste elemente fac ca reacţiile împotriva acestei noi ediţii a cărţii să fie extrem de vehemente. Mass-media ateistă și umanistă consideră această ipoteză „insultătoare pentru aceia dintre noi care au ajuns la un punct de noncredinţă ca rezultat al studiului atent”. În plus, ateii se folosesc de argumente personale prin care încearcă să infirme ipoteza lui Vitz: „Am o relaţie spectaculoasă cu tatăl meu și îl consider a fi omul cel mai admirabil pe care l-am cunoscut vreodată”, a scris un blogger ateu pentru Patheos.

În faţa acestor replici, Vitz, el însuşi un ateu în tinereţe, recunoaște existenţa unor excepţii de la teoria lui. „Cel mai bun răspuns pe care îl pot da că este nu știu”, a spus el. „Eu nu am studiat suficient toate excepţiile.” Totuși el își menţine poziţia, susţinând că ceea ce a intenţionat să ilustreze prin cartea sa este tendinţa de a fi generat ateismul ca urmare a unor relaţii defectuoase cu taţii, chiar dacă există și excepţii de la aceasta.

Taţii, responsabili de viitorul copiilor

Chiar dacă cercetări în această privinţă nu există, ipoteza lui Vitz rămânând doar la nivel ipotetic, totuși anumite studii atestă faptul că absenteismul patern nu rămâne fără consecinţe. Noile descoperiri de la Universitatea McGill arată că absenţa unui tată în perioadele de creștere critice conduce la afectarea comportamentului la vârsta adultă, notează Science Daily. „Este prima dată când rezultatele cercetărilor au arătat că privarea de tată în timpul dezvoltării afectează neurobiologia”, consideră cercetătorii.

De asemenea, psihologi ca Alice Miller, autoarea cărţii Drama copilului dotat, percep copilăria nefericită ca factorul cel mai important în crearea unor persoane predispuse unor manifestări autoritariste. Umilinţa pe care o resimt în copilărie le afectează caracterul la maturitate, alimentând hotărârea de răzbunare și de căutare a puterii.

Dictatorii, produsul unor copilării neîmplinite

În cartea Despoţi și dictatori, Tom Ambrose a investigat multiplele faţete ale dictatorilor, ilustrând cât de fatale pot fi consecinţele unor copilării din care taţii au absentat. Saddam Hussein a trăit fără tată. Mama l-a abandonat. Crescut un timp de un unchi brutal, iar apoi de un tată vitreg, Hussein a crescut un singuratic, respins de familie și de prieteni. Chiar și cruzimea lui Vlad Ţepeș poate fi analizată prin prisma relaţiilor cu tatăl său. Lăsat de părintele său ca zălog turcilor, ţinut în condiţii vitrege, Vlad Ţepeș a crescut cu sentimentul abandonului patern, ceea ce ar putea explica violenţa excesivă de care a dat dovadă mai târziu.

Însă niciun dictator nu a fost mai analizat din punct de vedere al relaţiilor familiale eșuate precum Hitler. Tatăl său era considerat de către vecini ca sever și necomunicativ. Într-o noapte, nevoind să mai îndure încă o bătaie din partea tatălui său (care obișnuia să bea), s-a dezbrăcat și a încercat să fugă prin fereastra zăbrelită. Tatăl l-a prins și a început să râdă de goliciunea sa. A fost momentul în care tânărul Adolf Hitler s-a hotărât să nu mai plângă niciodată atunci când tatăl său îl bătea. Rezultatele acestei decizii s-au văzut mai târziu.

O copilărie extrem de asemănătoare a avut-o și Stalin. Un tată vitreg beţiv care îl bătea în faţa unei mame neputincioase și vătămările corporale repetate iau generat o atitudine cinică faţă de toţi cei care îl înconjurau. Nici educaţia primită în cadrul Seminarului Teologic din Tbilisi nu a reușit să modifice resentimentele acumulate în copilărie.

Ivan cel Groaznic, Caligula, Nero au îndurat în copilărie abuzuri crude, fără a trăi în compensaţie vreo experienţă de afecţiune. Lista copiilor lipsiţi de tată ajunși dictatori (dar și nereligioși) este lungă.

Asemenea evidenţe ar trebui să îi conștientizeze și sensibilizeze în primul rând pe taţi. Implicaţiile sunt mult prea puternice pentru ca asumarea rolului de tată să fie neglijată. Poate că nu toţi copiii din familii distruse ajung atei sau viitori dictatori. Însă sunt prea numeroase cazurile în care acest fapt s-a întâmplat. Ignoranţa poate fi mult prea costisitoare, atât pentru familia de origine, cât și pentru lumea întreagă, după cum istoria a confirmat.