Convertirea unui ateu

„Dumnezeu mi-a îndrumat pașii în viaţă, m-a ferit de unele alegeri greșite, iar când am greșit, m-a ajutat să-mi recunosc greșelile și să învăţ din ele.” (Dumitru Borţun)

Aţi crescut și aţi făcut școală într-un timp în care ateismul era politică de stat. Aţi avut parte de vreo influenţă religioasă sau spirituală?

A existat o influenţă religioasă, dar ea a fost slabă, intermitentă și fără un impact important asupra orientării mele spirituale: o icoană în camera bunicii materne („Iisus pe Muntele Măslinilor”), la care priveam cu un soi de respect mistic; obiceiurile de Paști și de Crăciun, garnisite cu bucurii copilărești, cum ar fi Moș Crăciun (cadouri!) sau Iepurașul de Paști (alte cadouri!); mesele sărbătorești la care ne strângeam toţi membrii familiei, vizitele periodice la catedrala ortodoxă din Alexandria, unde bunica ne ducea pe sora mea, fratele meu și pe mine să ne împărtășim înainte de Paști – vizite din care ţin minte o atmosferă la graniţa dintre inteligibil și neinteligibil: un clar-obscur dat de lumina părelnică a lumânărilor, mult fum și miros de tămâie. Dar o educaţie religioasă nu am primit, și asta nu fiindcă regimul politic o interzicea, ci fiindcă părinţii mei erau atei; partea bună a fost că nu am învăţat ipocrizia din familie, cum se întâmplă cu mulţi copii, iar partea rea, că nu am avut un contact timpuriu cu Biblia și o relaţie personală cu Dumnezeu. Cărţile cele mai importante – Pentateuhul, Evangheliile, Faptele și Apocalipsa – le-am citit mai târziu, în anii studenţiei, dar ca pe niște produse culturale, de a căror importanţă istorică eram conștient, însă numai atât.

Mi se pare relevantă relaţia mea cu adventiștii pe care i-am avut colegi la liceu, cei mai mulţi dintre ei venind din satele din jurul Alexandriei, unele dintre ele adevărate centre ale adventismului din Câmpia Dunării. Erau mai smeriţi decât ceilalţi, mai conștiincioși la învăţătură și foarte talentaţi la muzică (aproape toţi știau să cânte la un instrument sau mai multe). Fiind afon, aveam o mare admiraţie pentru ei. La un moment dat, le-am propus să înfiinţăm o orchestră a liceului și după multe insistenţe i-am convins, însă doar după ce i-am asigurat că vom cânta doar melodii decente, cu mesaj moral. Am dat mai multe concerte, pe care le aranjam eu, majoritatea în faţa elevilor din oraș. Ca să vedeţi cum lucrează Dumnezeu: un afon în fruntea unei orchestre, un ateu în fruntea unei trupe de adventiști! Poate că a vrut ca, în felul ăsta, să-i cunosc pe acești oameni minunaţi care sunt copiii Lui.

În ce fel a străpuns Dumnezeu zidul de ateism și materialism?

Îmi place cum aţi formulat întrebarea, fiindcă, într-adevăr, este vorba de un zid, de unul greu de străpuns. Sistemele de idei au o particularitate pe care o neglijăm de obicei: ele devin elemente ale identităţii celui care le profesează, ceea ce le face imune la argumente și la fapte. Dacă cineva atacă ideea cuiva, acesta se simte atacat el în persoană; dacă îi propui să accepte o idee nouă, percepe acest lucru ca pe o ameninţare la propria sa identitate. De aceea, o experienţă personală, uneori chiar intimă, poate fi mai eficientă în străpungerea zidului de care vorbiţi.

O astfel de experienţă am avut și eu. Pe la vârsta de 10 ani, fiind singur acasă și umblând prin curte, am auzit o voce necunoscută, dar familiară (!) strigându-mă pe numele mic; vocea venea de undeva de deasupra copacilor din fundul curţii și m-a strigat de două ori la interval de câteva secunde, ca atunci când cineva te mai strigă o dată pentru a te asigura că nu ţi s-a părut. Bineînţeles că nu era nimeni și nici nu avea cine să fie în copacii respectivi.

Peste vreo doi ani, experienţa s-a repetat, în împrejurări identice. Din acel moment am trăit cu presentimentul că „cineva, acolo sus, mă iubește”, cum îmi plăcea să spun, inspirat de titlul cunoscutului film al lui Robert Wise, Somebody Up There Likes Me, care fusese difuzat pe canalul public de televiziune (un film despre viaţa boxerului Rocky Graziano, interpretat de Paul Newman). Acum, când mai știu câte ceva despre principiile și metodele pedagogiei divine, sunt convins că Dumnezeu mi-a îndrumat pașii în viaţă, m-a ferit de alegeri greșite, iar când am greșit, m-a ajutat să-mi recunosc greșelile și să învăţ din ele. Cred că am avut șansa de a mă număra printre cei despre care vorbește apostolul Pavel în Romani 2: „[M]ăcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii” (vers. 14) și „dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele” (vers. 15).

Cum au putut convieţui în conștiinţa mea presentimentul existenţei – „acolo, sus” – a unei instanţe protectoare și o viziune atee despre lume? Este greu de explicat, dar am să încerc s-o fac. O viziune despre lume nu este doar un tablou al lumii (Weltanschauung), ea conferă lumii un sens, iar nouă ne oferă un sens al vieţii. Iată de ce este atât de dificil să ne schimbăm religia sau să trecem de la ateism la teism și de la indiferentism la credinţă. Când concepţia noastră totalizatoare (despre lume, despre viaţă și despre noi înșine) este contrazisă de un fapt, de un argument sau doar de un sentiment, cel mai adesea protejăm convingerile de bază, care formează nucleul concepţiei noastre, și scoatem în faţă tot felul de însăilări – pretexte, justificări și reinterpretări convenabile.

Filozoful Karl Popper le-a numit „argumente ad-hoc”; ele sunt ad-hoc fiindcă sunt elaborate de mintea noastră cu un singur scop: să ne salveze concepţia de ansamblu. Iată cum este posibilă convieţuirea unei intuiţii religioase cu o concepţie materialistă: între intuiţie și axiomele concepţiei se interpun straturi de justificări, care ne fac să nu mai vedem contradicţia dintre fapte și convingerile de bază. Când această contradicţie devine evidentă, tot montajul vechi se năruie: are loc o convertire!

Când și cum v-a descoperit Dumnezeu adevărul mântuirii?

Cred că, dacă L-aș fi descoperit pe Dumnezeu pe calea meditaţiei filozofice, aș fi cunoscut un „dumnezeu al filozofilor”, cum spunea Pascal, nu pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Cu Acesta te poţi întâlni doar pe calea studierii cărţilor sfinte sub îndrumarea Duhului Sfânt sau, mai simplu, dacă te naști într-o familie de credincioși, unde poţi primi Cuvântul încă de mic.

Trebuie să înţelegem că întreaga cultură nereligioasă din România postbelică era de sorginte iluministă, și așa m-aș fi format și cu, și fără comuniști. Paradigma iluministă a stat la baza reformei pe care Spiru Haret a făcut-o în școala românească la începutul secolului al XX-lea și prin care învăţământul public românesc a încercat să imite învăţământul din ţările moderne, adică din Europa de Vest și din Statele Unite ale Americii. Ei, bine, mama mea, care absolvise Școala Normală concepută de Spiru Haret, era profund iluministă – de la concepţia ei despre lume până la misiunea pe care și-o asuma: de a contribui la „emanciparea spirituală a poporului”. Eu și fraţii mei ce puteam să facem?! Nu aveam de ales. Iluminism la școală, iluminism acasă…

Convertirea mea a fost pregătită de un proces destul de îndelungat, care a durat câţiva ani. E vorba de un proces de deconstrucţie: demolarea treptată a viziunii iluministe despre lume și viaţă: mândria savanţilor moderni de a putea cunoaște lumea per se, fără să apeleze la ideea de Dumnezeu, credinţa aproape fanatică în capacitatea raţiunii umane de a înţelege lumea în totalitatea ei; știinţa ca izvor al puterii omului asupra naturii; capacitatea nelimitată a omului de a transforma natura în interesul său, de a o modela conform valorilor sale – în final, de a o umaniza; omul ca valoare supremă a universului cunoscut – o dată, ca produs suprem al evoluţiei lumii materiale, a doua oară, ca autor al noosferei, creatorul civilizaţiei; în sfârșit, un nou sens al vieţii: acesta nu mai era mântuirea, ci căutarea fericirii în lumea de sub cer.

Ca student la Filozofie, am înţeles mai întâi că lumea nu poate fi creaţia întâmplării; apoi, că raţiunea umană nu e atotstăpânitoare, că există limite principiale ale cunoașterii raţionale (aporiile lui Kant, teorema lui Gödel, relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg, eșecul logicienilor din Cercul de la Viena în privinţa raţionalizării limbajului); că raţiunea umană nu este împărţită în mod egal la toţi oamenii, cum credea Descartes, și nici universală, cum credea Hegel; că relativismul cultural, prin reflexele lui în teoria cunoașterii și în morală, ne duce în fundături epistemice și etice, că este contradictoriu în sine; că, în ciuda acestui fapt, nu ne putem întoarce la ficţiunea iluministă a unei naturi umane omogene și capabile de autodepășire prin propriile resurse; în sfârșit, am renunţat la credinţa că, prin inginerii sociale ingenioase, natura umană poate fi schimbată radical, că se poate construi în lumea aceasta o societate dreaptă și prosperă.

După 1989, mi-a devenit evident că eșecul de până atunci al acestui proiect nu se explica prin lipsa de ingeniozitate a comuniștilor români, ignoranţi și cupizi cum îi știm, ci prin datele esenţiale ale naturii umane, care este „deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9).

Convertirea mea a fost pregătită de un îndelung proces intelectual de decentrare de pe ideile cu care crescusem de mic, pe care le dezvoltasem în școală și le fixasem în facultate.

Dar rolul hotărâtor l-a avut actuala mea soţie, Corina, pe care am cunoscut-o la vârsta de 58 de ani. Vă spun acest lucru fiindcă în cazul Corinei avem de-a face cu o ilustrare exemplară a îmbinării dintre raţiune și credinţă, dintre capacitatea de a argumenta și tăria credinţei – o combinaţie din care rezultă o putere de convingere uimitoare. Mai târziu, am descoperit și sursa modului inspirat de a convinge în materie de credinţă: e Însuși Isus, despre care iudeii observau că „vorbea cu putere” (Luca 4:32).

La Corina am constatat cum se poate transmite credinţa și nemijlocit, ca prin bluetooth, fără să mai fie nevoie de ocolul argumentelor și al dovezilor empirice – care, oricum, sunt discutabile. Credinţa transmite credinţă! Sunt convins că Dumnezeu a avut grijă de toate, ca expresie a dragostei Lui pentru mine. El mi-a ghidat mintea în procesul de decentrare intelectuală și tot El mi-a trimis-o pe Corina, pe care mi-a dat-o ca soţie și ca mărturisitor. Căci Dumnezeu ne trage la El cu „funii de dragoste” (Osea 11:4).

La urma urmei, orice convertire este un miracol. Am putea să o lăsăm așa, în orizontul misterului. Cred că trebuie să ne obișnuim să acceptăm miracolul în viaţa noastră și să ne bucurăm de el.

În ce fel convertirea și înţelegerea despre Dumnezeu vă influenţează activitatea academică? Relaţiile cu colegii și cu studenţii s-au schimbat?

La cursuri am început să dau exemple sau să citez din Biblie – fie din parabolele lui Iisus, fie din Psalmi sau Proverbe. Nu insist prea mult, din mai multe motive. În primul rând, nu vreau să las impresia că fac propagandă religioasă în facultate (ceea ce este și interzis prin lege).

În al doilea rând, fiindcă nu vreau să ofer exemplul unui om care deturnează funcţia publică de dragul unor valori sau interese personale – lucru pe care îl văd frecvent la alţii și care nu mi se pare onest.

În al treilea rând, fiindcă nici nu este recomandabil din perspectiva comunicării eficiente: într-un discurs, orice repetare abuzivă a unor concepte specifice unei formaţiuni ideologice îl discreditează pe vorbitor – ceea ce înseamnă că publicul își pierde încrederea în obiectivitatea și principialitatea acestuia.

Ţin foarte mult la Adevăr, dar cred că el trebuie spus cum trebuie, când trebuie și cui trebuie, iar uneori e preferabil să nu-l spui deloc, pentru a nu-i compromite șansele de a fi promovat. Lucrul cel mai important este să promovăm adevărul lui Dumnezeu și, vorba lui Francisc de Assisi, dacă e nevoie, să folosim și cuvinte.

În relaţiile cu colegii nu am observat o schimbare, dar nici nu am făcut publică schimbarea condiţiei mele. Este un aspect personal, chiar foarte intim, al vieţii mele și nu simt nevoia să îl dezbat cu alţii. Cine mă urmărește pe reţelele sociale, în podcasturi și în emisiunile de la Speranţa TV, precum și pe YouTube, unde apar înregistrări al predicilor ţinute în biserici din București și din ţară, știe cine sunt și cui mă închin; am povestit de mai multe ori cum m-am convertit și de ce m-am botezat.

Vreau să fiu clar: nu e ca și cum m-aș rușina de Iisus și de cuvintele Lui, cum se spune în Luca 9:26. Este vorba de a evita discuţii inutile și obositoare, care nu duc la niciun rezultat folositor, dacă nu există condiţii favorabile. Luaţi-o ca pe o aplicaţie a pildei semănătorului!

Sunteţi adesea invitat la posturi de televiziune să comentaţi evenimente și situaţii din societate. Cum modelează credinţa dvs. aceste luări de cuvânt publice?

Aţi pus o întrebare interesantă, fiindcă la acest capitol se întâmplă niște lucruri relevante pentru cine studiază fenomenul convertirii. Mi s-a întâmplat de mai multe ori ca, fiind într-un studio de televiziune și exprimându-mi opinia cu privire la un eveniment recent, să revin la fostele mele orientări de valoare – de pildă, să deplâng opoziţia unor oameni faţă de „progres”, exact ca pe vremea când speram că oamenii își vor putea face o lume mai bună aici, pe pământ. Sistemul meu de alarmă este Corina, care îmi atrage atenţia: „Vezi că iar a vorbit omul vechi din tine!” Dar de obicei îmi afirm credinţa în dreptatea divină, fac trimiteri la textul sfânt și promovez morala creștină.

Problema raportării la viitor este crucială și cred că face parte din acest pachet pe care îl numim „convertire”.

Chiar acum sunt pe cale să finalizez manuscrisul la o carte intitulată Proiectul România, la care am lucrat mult și în care fac sugestii pentru un viitor mai bun al ţării mele. După o predică audiată de curând la Râmnicu Vâlcea, în care un pastor din Republica Moldova, Ilie Vâlcu, a vorbit despre războiul din Ucraina din perspectiva profeţiilor biblice, am întrebat-o pe Corina dacă mai are rost să public cartea asta. Mi-a spus că trebuie publicată; în opinia ei, noi nu trebuie să fim niște așteptători pasivi, iar activitatea noastră de a favoriza binele în detrimentul răului nu trebuie să înceteze doar fiindcă profeţia biblică ne arată o anumită direcţie; tocmai în lumina ei suntem datori să facem ce depinde de noi pentru a promova printre semeni binele, a cărui origine divină o cunoaștem.

Competenţele și experienţa dvs. în comunicare sunt necesare în viaţa bisericii, de la biserica locală la conducerea naţională. Există un interes real de îmbunătăţire a practicilor de comunicare și aveţi ocazia să contribuiţi?

În biserică există un interes real de îmbunătăţire a comunicării, și asta mă bucură foarte mult. Nu știu dacă în afara ţării se observă acest lucru, dar vreau să vă spun că Biserica Adventistă din România parcurge o perioadă fastă în ce privește calitatea resursei umane. După Revoluţie a apărut o generaţie de pastori foarte bine instruiţi, cu o cunoaștere profundă și sistematică a Bibliei, cu abilităţi de comunicare interpersonală și de exprimare în public (public speaking), oameni care stăpânesc foarte bine noile mijloace de comunicare în masă (new media); unii dintre ei editează publicaţii de cea mai înaltă calitate, cum este revista Semnele timpului, iar alţii sunt adevăraţi „oameni de televiziune”, capabili să realizeze și să modereze emisiuni interesante, folositoare atât fraţilor noștri, cât și semenilor noștri din afara bisericii. Acești pastori nu au pus cartea în cui, își continuă studiile în ţară și în străinătate, urmează cursuri postuniversitare, fac masterate și doctorate. În acest context, preocuparea pentru o comunicare mai eficientă în biserică este firească, parcă vine de la sine.

În legătură cu o așa-zisă activitate de consultanţă, nu aș exagera dimensiunile ei, deși sunt dispus oricând să-mi pun competenţa la dispoziţia bisericii – fie că e vorba de comunicarea publică, fie că e vorba de schiţarea unei strategii de comunicare permanentă, nu doar atunci când trebuie gestionată o criză. Chiar acum, de curând, pe 23 și 24 martie (2022), m-am întâlnit, prin Zoom, cu pastorii din Conferinţa Muntenia, cărora le-am vorbit despre „leacurile” împotriva intoxicării mediatice, precum și despre o politică de comunicare proactivă a bisericii, o comunicare continuă, nu una care răspunde doar la evenimente punctuale (pe care am numit-o comunicare reactivă).

Biserica este descrisă în profeţie ca un comunicator universal („locuitorilor pământului”) și competent pentru orice subgrup („oricărei limbi” etc.). Cum putem atinge o asemenea capacitate de comunicare excepţională?

Cred că de acest aspect Se va ocupa Dumnezeu. Oricum, procesul de globalizare a lărgit gama de posibilităţi, făcând posibilă o comunicare instantanee la nivel global. Cred că aţi observat că, în lumea omului, distanţele se tot scurtează și ritmul evenimentelor se accelerează. În termeni tehnici, e vorba de „contractarea spaţiului” (planeta devine tot mai mică) și „dilatarea timpului” (într-o unitate de timp se petrec tot mai multe evenimente). Se petrece exact ca în universul fizic, unde știm, de la Albert Einstein, că în sistemele inerţiale spaţiul se contractă și timpul se dilată.

Căile Domnului sunt misterioase și printre ele se află și miracolele; mai știm că a doua venire va avea loc doar atunci când Evanghelia va fi făcută cunoscută în toată lumea: „[A]m văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14:6).

Așadar, copiii lui Dumnezeu din orice biserică au datoria să fie parte din planul divin al mântuirii sufletelor, să purceadă la vestirea lui. De restul, de felul în care se va întâmpla, de resursele necesare, de inspiraţie și de roade se va ocupa chiar El.

Dumitru Borţun este unul dintre cei mai apreciaţi specialiști români în comunicare și relaţii publice, un autor prolific și comentator avizat al vieţii publice. Dumnezeu a fisurat cu răbdare edificiul ateismului moștenit din familie și fortificat de anii de educaţie controlată de regimul comunist.

Citește și: Momentele mele astrale