Furtuna din paharul nostru cu apă, numită controversa legată de ora de religie, a scos la iveală frământări și dezbateri nu doar despre justeţea completării unui formular, ci și despre rolul și scopul religiei în viaţa copiilor.

Fără să vrea, societatea noastră a fost silită să intre astfel într-o dezbatere pro și contra credinţei și vieţii religioase. Și, dacă pentru cei care au susţinut valoarea orei de religie povestea s-a terminat bine – peste 90% dintre părinţi optând în continuare pentru această materie, este totuși evident că a crescut și numărul românilor care se întreabă dacă mai este sau nu credinţa o opţiune viabilă pentru secolul al XXI-lea.

Și nu suntem singurii în această situaţie. Un articol publicat în revista Christianity Today în luna martie 2015 anunţa concluziile Studiului Social General (General Social Survey – GSS). Conform acestuia, numai din 2012 până astăzi Statele Unite au pierdut 7,5 milioane de credincioși. La întrebarea „Care este religia dumneavoastră preferată?”, în medie, mai mult de 1 din 5 americani au răspuns „niciuna”, cu doar 3% mai puţini decât cei care s-au declarat romano-catolici – confesiunea creștină cu cei mai mulţi membri din America. Dacă tendinţa se menţine, în curând cei „fără confesiune” vor deveni grupul majoritar.

Pe 24 martie 2015, Grupul Barna a făcut publice în premieră rezultatele unei cercetări extinse desfășurate pe o perioadă de un an, în care s-a încercat analizarea convingerilor religioase ale celor care nu participaseră în ultima jumătate de an la un serviciu de închinare într-o biserică creștină. Această categorie a ajuns să cuprindă în prezent aproape jumătate din populaţia Statelor Unite. Conform studiului, 25% dintre americani s-au declarat atei sau agnostici, iar dintre ei o treime nu au participat niciodată la o slujbă religioasă în biserică. Dacă, în urmă cu 12 ani, scepticii cu vârsta sub 30 de ani reprezentau doar 18%, astăzi proporţia lor aproape s-a dublat, ajungând la 34%[1].

În acest context general, cu câteva zile înainte de Crăciunul 2014, în ediţia electronică a cotidianului Washington Post apărea un articol „cu lipici”: „A existat cu adevărat Iisus cel istoric? Nu avem dovezi noi!” Autorul articolului era Raphael Lataster, cel care a publicat în septembrie 2013 cartea There was no Jesus, there is no God („nu a fost niciun Iisus, nu este niciun Dumnezeu”) – o lucrare în care a încercat să analizeze, pe baze exclusiv știinţifice, dovezile (in)existenţei lui Iisus. Concluzia articolului era ușor de intuit: „Sunt destul de multe dovezi raţionale pentru a ne îndoi de existenţa istorică a lui Iisus – dacă nu chiar să o socotim improbabilă.”

Preocuparea nu e nouă. Și unii teologi creștini care au îmbrăţișat metoda interpretării critice a Scripturii, organizaţi în așa-numitul Jesus Seminar, fondat în 1985 de teologul american Robert Funk, vor să descopere cât din Evanghelii este adevăr și cât poveste. Cea mai recentă întâlnire a acestui grup de studiu s-a desfășurat între 18 şi 21 martie 2015, la Santa Rosa, California. Tema primului referat prezentat cu această ocazie a urmat aceeași notă critică, încercând să-l dezvăluie audienţei pe „adevăratul Pavel”, sau adevărul despre Pavel.

Nu e de mirare că într-un astfel de cadru unii își pun întrebarea dacă mai are rost să împărţim istoria în „înainte” și „după” Christos, să finanţăm misiuni creștine costisitoare sau să ne supunem viaţa unor principii ce par destul de constrângătoare. Nenumăraţii martiri creștini, milioanele de credincioși de astăzi, o întreagă civilizaţie construită pe principiile Scripturilor iudeo-creștine ne fac totuși să ne gândim de două ori înainte de a da din mână vrabia credinţei pe corbul de pe gard al raţionalismului sau ateismului militant.

Descoperirile arheologice și dovezile istorice, mai noi sau mai vechi, atestă autenticitatea convingerilor creștine despre Iisus, iar analiza lor, împreună cu relatările Evangheliei îi fac pe mulţi să ajungă la aceeași concluzie cu aceea a teologului american Walter Wink: „Dacă Iisus Christos nu ar fi trăit niciodată, noi nu am fi fost în stare să Îl inventăm.”[2]

Dovezi istorice despre Iisus Christos

Atunci când judecăm comparativ datele pe care le avem despre Iisus din Nazaret și datele pe care le avem despre alte personalităţii ale lumii antice a căror existenţă nu a fost pusă niciodată la îndoială, constatăm că „Iisus este unul dintre personajele istorice antice referitor la care avem o cantitate semnificativă de date de calitate. Viaţa Lui este una dintre vieţile cele mai mult menţionate… din vremurile antice”[3].

Primele mărturii despre El ne vin, culmea, tocmai de la autorii antici recunoscuţi ca anticreștini și care cu siguranţă ar fi demascat un fals întâmplat atât de aproape de perioada în care trăiau ei.

Iosif Flaviu, cel mai cunoscut istoric evreu al primului secol, scrie, în Antichităţi Iudaice[4], lucrare datată aproximativ în anul 93 d. Chr.: „în vremea aceea a trăit Isus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. (…) Chiar dacă Pilatus, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, l-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul.”

Tacit, senator roman, socotit unul dintre cei mai mari istorici ai Antichităţii, scria în Anale[5]: „… creștinii erau urâţi de toată lumea. Christos, de la care aceștia își luaseră numele, fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius de către procuratorul Pontius Pilat.”

Pliniu cel Tânăr, consul roman și prieten al împăratului Traian, îi scria acestuia în anul 110 d. Chr, în scrisoarea 97, despre felul în care a procedat cu creștinii din Bitinia: „Celor care se lepădau că sunt – sau au fost creștini – (…) și dacă pe lângă aceasta au hulit pe Christos, am socotit că pot să le dau drumul.”

Putem adăuga referirile făcute de Mara Bar-Serapion[6] sau de Serenius Granianus, proconsul al Asiei în vremea împăratului Adrian sau cele aparţinându-i lui Lucian de Samosata, toate cu trimitere directă sau indirectă la Iisus Christos.

Un alt set important de mărturii este cel al scriitorilor creștini din primele secole, numiţi adesea părinţi postapostolici și apologeţi, care au considerat că elita Imperiului Roman și, în special, cezarul trebuiau să știe adevărul despre credinţa creștină și să oprească persecuţia împotriva acesteia. E greu de crezut că cineva ar îndrăzni să compună un astfel de document, adresat celui mai înalt for politic al vremii într-o chestiune de viaţă și de moarte, povestind lucruri închipuite și inventând evenimente pe care apoi să le pretindă drept fapte autentice, petrecute destul de recent și într-o zonă cunoscută.

În argumentaţia lor, mulţi citează surse istorice credibile ale vremii, care consemnau evenimente din viaţa lui Iisus și care întăreau cele afirmate de ei. Policarp, Clement din Roma, Ignaţiu, Irineu, Tertulian, Origen şi Eusebiu vorbesc cu înfocare și cu riscul pierderii vieţii despre Iisus Christos și misiunea Sa, în auzul unei lumi cu totul ostile. Era, se pare, singurul domeniu în care evreii și romanii erau uniţi – persecuţia creștinilor. Și, cu toate acestea, nimeni nu i-a învinuit pe creştini că sunt gata să fie martirizaţi pentru cineva care nu a existat niciodată.

Descoperirile arheologice moderne confirmă locurile și evenimentele prezentate în Noul Testament. Printre ele se numără mormântul lui Caiafa, descoperit în anul 1990, osuarul lui Iacov, descoperit în 2002, pe care apare numele lui Iacov – „fiul lui Iosif, fratele lui Iisus” – sau sinagoga lui Teodotus, din apropierea izvorului Ghihon, care pare să îl amintească pe Simon din Cirene. Pe lângă acestea, descoperirea nenumăratelor ruine ale vechilor orașe iudaice din vremea lui Iisus Christos, chiar dacă nu au trimiteri la numele Lui, dovedesc că descrierile din Evanghelii ale locurilor și vremurilor respective sunt corecte și exacte[7]. În ciuda controverselor din jurul unora dintre ele, descoperirile enumerate mai sus, luate împreună, sunt un argument ce nu poate fi negat în legătură cu istoricitatea scrierilor creștine.

Josh McDowell afirma însă că „a-L cunoaște pe Iisus din istorie înseamnă a-L cunoaște pe Iisus de departe. Înseamnă mai degrabă a cunoaște doar despre El, nu a-L cunoaște cu adevărat pe El. Dar relatarea istorică a vieţii Lui revelează că El a dorit fierbinte ca întreaga omenire să-L poată cunoaște personal.”[8]

După o viaţă întreagă devotată studiului arheologiei, după sute și mii de mărturii descoperite, William Albright declara: „Avem nevoie de o reînviorare a credinţei în Dumnezeul teofaniei glorioase de la Muntele Sinai, în Dumnezeul viziunii lui Ilie de la Horeb, în Dumnezeul iudeilor exilaţi în Babilonia, în Dumnezeul agoniei din Ghetsemani.”[9] Un Dumnezeu însă pe care ori Îl accepţi așa cum este, ori Îl refuzi. În privinţa aceasta nu există cale de mijloc. De aceea cunoașterea Lui rămâne singura opţiune viabilă. Și singura care merită!