Motto: „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace și încolo, ca să caute cuvântul Domnului, și tot nu-l vor găsi” (Amos 7:11,12).

Deseori m-am întrebat, citind profeţia aceasta a lui Amos, cum ar fi posibil ca ea să se împlinească într-o lume supertehnologizată, în care capacitatea de stocare a datelor, a textelor este nelimitată, în care Biblia tipărită este atât de accesibilă, iar internetul o transportă, instantaneu, în toate colţurile lumii. Pribegirea de la o mare la alta ar presupune absenţa totală a mijloacelor electronice și electrice de comunicare, chiar a celor de transport, a suporturilor fizice de stocare a textului biblic, dar și, mai grav, absenţa acelor oameni care l-ar mai putea cunoaște. Totuși, cât de mare să fie un cataclism care ar priva planeta de toate acestea?

Semnul izbăvirii

Eram liceană în anul 1985, cu patru ani înainte de căderea regimului comunist, când s-a întâmplat un eveniment miraculos, de neconceput la noi: ne-a vizitat ţara renumitul pastor și evanghelist american Billy Graham. În România îl cunoșteau puţini oameni, unii creștini neoprotestanţi, dar era un om al lui Dumnezeu influent pentru milioane de oameni din întreaga lume, apreciat de conducători de state, bine primit în multe ţări democratice sau mai puţin democratice. Totuși, în plină dictatură ceaușistă, fără a fi popularizat, fără a i se anunţa programul vizitei la „Telejurnal”, pastorul american a adunat, fără efort, în jur de 100.000 de mii de oameni, la Timișoara. A fost o adunare spontană a tuturor celor ce aflaseră cine este și erau interesaţi de ceea ce reprezenta.

Pentru a le reda tinerilor de azi magnitudinea reacţiei produse de Billy Graham în inima multor români aș face câteva precizări. Aceasta, pentru că am întâlnit studenţi care m-au întrebat cu real interes, dar și cu o ignoranţă culpabilizantă pentru profesorii lor de istorie, ce înţeles au expresii precum „cultul personalităţii” sau „închisoare politică”. Prima expresie se referă la un fenomen social specific regimurilor politice totalitare și dictaturilor, prin care conducătorul suprem este lăudat excesiv, ovaţionat, adulat prin mass-media, prin instituţiile de cultură, învăţământ și altele aservite lui; această „adulare” forţată, la comandă, se face nu pentru meritele sale, ci din teamă, interes sau slugărnicie, deoarece conducătorul suprem concentrează în mâna sa și puterea politică, și pe cea militară, economică, uneori și pe cea religioasă, el încarnează statul și partidul (eventual, partidul unic). Conceptul de „cult al personalităţii” datează din vremea președintelui Uniunii Sovietice Nikita Hrușciov, cel ce i-a urmat lui Stalin; dar fenomenul reprezentat de concept este vechi de când lumea (să ne gândim, de pildă, la cultul închinat de către supuși împăratului roman Nero).

Una dintre pârghiile sociopolitice ale „conducătorului nostru iubit” era poliţia politică, un aparat militarizat de control, de anchetă și de menţinere a ordinii existente și a statu-quoului politic, care se manifesta represiv faţă de propria populaţie. Era agresiv, vigilent și reactiv la orice formă de protest, de contestare a personalităţii de la vârf și putea priva nu doar de libertate, prin detenţie, dar îngrădea aproape toate libertăţile garantate indivizilor prin Drepturile Omului (libertatea de conștiinţă, de exprimare, de deplasare, de asociere, de iniţiativă, de practicare a religiei etc).

Închisoarea politică era una dintre consecinţele represiunilor asupra cetăţenilor ce exprimau alte opţiuni politice decât pe cea unică, impusă. Desigur, învinuirea în instanţă era ca pentru delicte de drept comun, întrucât nu se admitea oficial că există în România, ţară socialistă și „democratică”, deţinuţi politici care erau bătuţi, torturaţi, intimidaţi, ameninţaţi ca să devină informatori ai Securităţii, acuzaţi de trădare de ţară, condamnaţi, închiși în ospicii sau chiar omorâţi. Uneori, ei nici nu-și comunicau public ideile, dar ingerinţele poliţiei politice în viaţa privată, chiar și în jurnalele intime, erau la ordinea zilei. Au fost nenumărate cazuri, mai ales în perioada anilor 1950, numită de Marin Preda „obsedantul deceniu”, în care delaţiunile către Securitate erau anonime, concepute de persoane răuvoitoare, ce aveau câte ceva de câștigat de pe seama „turnării” cunoscuţilor; totuși, delaţiunile erau luate în considerare și se soldau cu arestări, demiteri din funcţii, concedieri, exproprieri, excluderi din facultăţi etc. De la martori oculari cunosc cazuri de excluderi ale studenţilor din motive ridicole, cum ar fi afirmaţia că nu le plac filmele sovietice sau pentru că au întrebat la bibliotecă de un autor pus pe lista neagră (de pildă, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Immanuel Kant etc.), sau pentru că le-au împrumutat cartela de masă unor colegi suspectaţi a fi „dușmănoși” faţă de partid.

În acea societate cu o ideologie atee, aparatul represiv își extindea „activitatea” și asupra bisericilor.[1] Existau și credincioși intimidaţi sau ameninţaţi la locul de muncă sau „pe linie de partid”, alţii erau anchetaţi sau închiși pentru credinţa lor religioasă, unii, pentru respectarea Sabatului, pentru răspândirea de Biblii în comunităţi, pentru că refuzau să devină „turnători”, pentru [2] inofensive, dar privite cu mare suspiciune de către autorităţi etc.

În asemenea condiţii, manifestările cultice erau doar tolerate, în special cele ale bisericii majoritare, nicidecum încurajate. Se închideau ochii asupra evenimentelor bisericești legate de sărbătorile religioase mari, de peste an, Paștele, Crăciunul, și asupra slujbelor religioase pentru botezuri, cununii, înmormântări. Eu însămi îmi amintesc cum, în noaptea de Înviere, la biserica ortodoxă din oraș, noi, elevii participanţi, eram urmăriţi din umbră de anumiţi profesori cu atribuţii secrete de informatori.

În aceste condiţii, imaginaţi-vă ce eveniment luminos, neprevăzut era să vină un pastor care să le amintească oamenilor, în public, despre Dumnezeu! Chiar și pentru cei îndoctrinaţi că lumea din care venea era lumea „retrogradă” a capitalismului „putred, decadent” (conform limbajului de lemn al ideologiei comuniste), personalitatea lui impunea respect și aducea o rază de speranţă pentru viitorul nostru; era semnalul că lumea liberă nu ne-a uitat, nu ne-a abandonat; ne amintea că orice dictatură are un sfârșit.

Ei bine, gestul lipsit de orice cuvânt cu care a impresionat mulţimi imense de oameni, adunaţi ca să-l vadă (unii urcaţi prin copaci, precum vameșul Zacheu), a fost să ridice spre cer o Biblie. Înconjurat el însuși de securiști care îi urmăreau toate iniţiativele, într-o mulţime înţesată și ea de „observatori” ai Securităţii, le-a oferit tuturor o clipă magică; a înălţat Biblia din mâna sa, stârnind aplauzele însufleţite ale celor mulţi; destul de mulţi și de anonimi pentru a nu mai fi interogaţi și arestaţi pentru gestul lor, pentru adeziunea sinceră, pentru ovaţiile și lacrimile lor. A fost gestul care a comunicat direct cu sufletul lor și care a valorat cât o predică: simpla ridicare a Cărţii Sfinte sus, să fie văzută de toţi. Mesajul a fost neechivoc, a fost îndemnul la menţinerea sus a credinţei, la rugăciune și bizuinţă pe Cel de Sus. Biblia devenise semnul ieșirii din întuneric, semnul izbăvirii.

Semnul ofensei?

Sunt 33 de ani de atunci. Libertatea și libertăţile cetăţenești de care ne bucurăm astăzi… par să nu ne mai bucure cu adevărat. Ba, mai mult, unii cetăţeni din diverse ţări și comunităţi, din lumea liberă, democratică, par anesteziaţi ori indiferenţi la constatarea unor lezări sau restrângeri îngrijorătoare ale libertăţilor cetăţenești. Alţii chiar militează pentru restrângerea lor, în numele corectitudinii politice faţă de minorităţi tot mai agresive și vocale.

Recent, un eveniment ce a trecut neobservat pentru mulţi arată cât de departe se poate ajunge cu intoleranţa… manifestată tocmai de dragul toleranţei și al diversităţii. O firmă de panotaj public din California a renunţat la afișarea anunţului unor întruniri organizate de o biserică, după ce se primiseră telefonic proteste cu privire la imaginea afișului: un pastor cu o carte neagră în mână. Deși afișul fusese expus de două săptămâni fără a deranja, deși biserica a afișat apoi o variantă modificată, fără cartea neagră din mâna pastorului (care doar sugera că este Biblia, fără inscripţii sau cruci), deși telefoanele erau plângeri sau „ameninţări” fără o justificare legală, firma a preferat să restituie bisericii banii și să nu deranjeze pe cei ce se declarau „ofensaţi” de simbolul Bibliei.

Autoarea articolului care anunţa acest incident scria: „Dacă aveaţi nevoie de o dovadă că există un atac asupra creștinătăţii, atunci conflictul în legătură cu acest afișaj al Bibliei este acea dovadă.” Așadar, într-o ţară pe a cărei bancnotă scrie „In God we trust” (În Dumnezeu ne încredem), în care se jură în instanţă și la învestitura prezidenţială pe Biblie, s-a ajuns ca niște ameninţări anonime să schimbe regulile și practicile sociale. Biblia a ajuns un semn al ofensei publice. Judecând după traseul de escaladare a protestelor de acest fel care au sorţi de izbândă, ne putem aștepta ca, în viitorul apropiat, jurămintele în instanţă să fie filmate cu o Biblie blurată, iar apoi să se renunţe la acest jurământ, apoi să fie ostracizaţi cei care o citesc, care o au în casă etc. Oare nu sunt destul de departe vremurile medievale când prezenţa unei Biblii în casă te trimitea pe rug? Oare nu ar fi fost corect ca reprezentanţii firmei de panotaj „ameninţate” să se plângă la poliţie pentru ameninţări și să ceară aplicarea legii? Oare nu ar fi fost potrivit ca reprezentanţii bisericii respective să protesteze public și să ceară să le fie respectate drepturile, iar mulţi alţi credincioși să li se alăture, principial? Numai așa poate fi combătut fenomenul negativ al „spiralei tăcerii”, despre care s-a mai discutat în revista noastră; cel prin care tăcerea celor mulţi, dar timoraţi și descurajaţi, îi face pe cei minoritari, dar vocali și reactivi, să impună opiniei publice punctul lor de vedere, manipulând-o.

Dincolo de explicaţiile privind manipularea celor mulţi prin spirala tăcerii, dincolo de previziunile studiilor internaţionale privind scăderea religiozităţii pe glob și creșterea intoleranţei la creștinism și evanghelizări, ar trebui să ne întrebăm simplu: oare ni s-a urât cu binele? Oare numai societăţile sau generaţiile care au trecut printr-un „pustiu roșu” mai preţuiesc dreptul la a gândi liber, la a spune ce credem, la a ne afirma credinţa religioasă?

În primii ani după revoluţia din 1989, unii intelectuali români erau invitaţi în medii universitare occidentale pentru a relata despre revoluţie și despre viaţa în „comunism” (deși noi îl numeam „socialism”, comunismul fiind o utopie ideologică proiectată într-un viitor nebulos). Cu siguranţă, ar fi utile din nou niște dezbateri televizate, conferinţe internaţionale și schimburi de experienţă în care creștinii din fostul bloc al ţărilor socialiste să dea mărturii despre viaţa lor sub dictatură. Poate așa, acea parte a Occidentului civilizat, dar în curs de radicalizare, ar înţelege că însuși dreptul lor la a avea altă opinie și altă orientare e susţinut de principiile democratice ale toleranţei bazate pe morala creștină. Este singura morală funcţională care a făcut posibilă libertatea de care beneficiem, iar abandonarea ei ar echivala cu tăierea copacului sub care ne adăpostim de intemperii. Dacă experienţa tragică, plătită cu atâtea vieţi omenești și cu atâta suferinţă, nu ne mai ajută ca, astăzi, să tragem semnalul de alarmă pentru intoleranţa occidentală ce a ajuns să semene cu cea din dictatură, atunci riscăm ca roata istoriei să se întoarcă. Iar altă ieșire la liman, de data aceasta, din democraţie, nu se profilează în viitor. Pentru că nu pare a fi o diferenţă semnificativă între condamnarea unui pastor pentru activitatea lui pastorală într-o ţară comunistă și condamnarea lui pentru refuzul de a oficia o căsătorie gay într-o ţară capitalistă.

Este de-a dreptul straniu ca, într-un interval de numai 33 de ani, să constaţi că un gest precum ridicarea în mână a unei Biblii de către un pastor poate reprezenta fie semnul izbăvirii din întuneric și asuprire, fie semnul „ofensei” și al unei asupriri mai subtile și mai periculoase. Pentru că, dacă oamenii vor renunţa la drepturile lor religioase ce par atât de firești și facile azi, vor desconsidera, de fapt, secole de luptă și de jertfă a credincioșilor persecutaţi pentru credinţa lor.

Numai într-un asemenea context se pot întrezări norii negri ai acelor profeţii despre pierderea credinţei și a Cuvântului, despre înlocuirea învăţăturii biblice cu surogate convenabile, care duc la pieire și la moartea sufletului. Cataclismul care ne-ar rupe total de mesajul divin ar avea loc, mai întâi, în conștiinţele adormite, pervertite, în ceea ce apostolul Pavel numea „lepădarea de credinţă”[3]. Cuvântul revelat ne avertizează: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor.[4]

Dar nu numai Cuvântul revelat ne aduce avertismente; pentru cei dezinteresaţi de profeţia biblică există declaraţii ale unor savanţi de bună-credinţă, precum renumitul psihiatru profesor doctor Aurel Romilă: „E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume (…) în care, dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. (…) Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi ca, sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.”

Ar fi o dovadă de înţelepciune să luăm aminte la aceste cuvinte, care au în spate experienţe complexe, preţioase prin durerea cu care au fost plătite. Altminteri, poate ar fi cazul să etichetăm clinic și să diagnosticăm un nou sindrom straniu al civilizaţiei noastre, numit popular „să ţi se urască cu binele”.

Footnotes
[1]„A se vedea, de pildă, lucrarea istoricului Gheorghe Modoran, Biserica prin pustiul roșu. Rezistenţă și compromis în adventismul din România în perioada comunistă (1944-1965), editura Viaţă și sănătate, 2013.”
[2]„https://dumbravarosie.wordpress.com/2010/06/22/titu-ghejan-marturii-din-inchisoare/ ”.
[3]„2 Tesaloniceni 2:3.”
[4]„2 Timotei 4:3.”

„A se vedea, de pildă, lucrarea istoricului Gheorghe Modoran, Biserica prin pustiul roșu. Rezistenţă și compromis în adventismul din România în perioada comunistă (1944-1965), editura Viaţă și sănătate, 2013.”
„2 Tesaloniceni 2:3.”
„2 Timotei 4:3.”
SURSĂ:Semnele timpului, septembrie 2018, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.