Un extras scurt din filmarea primului discurs pe care fostul neurochirurg Ben Carson l-a susţinut pe 7 martie în calitate de secretar al Departamentului de Locuinţe și Dezvoltare Urbană (LDU) s-a viralizat online marţi. În clip, Carson compara sclavii africani sosiţi pe pământ nord-american la începutul istoriei SUA cu imigranţii care ajung azi în America pentru a căuta un viitor mai bun.

Întregul discurs al secretarului a stat sub tematica Americii ca „tărâm al visurilor și oportunităţilor”, însă aprecierile sale privind sclavii africani și imigranţii au fost interpretate oricum, numai ca oportune nu. „Despre asta este America”, a spus Carson în discursul său, „o ţară a visurilor și oportunităţilor. Au fost și alţi imigranţi care au venit aici pe fundul corăbiilor cu sclavi, [oameni] care munceau chiar mai mult, mai din greu pentru mai puţin. Dar și ei visau că, într-o zi, fiii și fiicele lor, nepoţii și nepoatele, strănepoţii și strănepoatele lor ar putea să ajungă prosperi și fericiţi în această ţară.”

După ce USA Today a transmis, prima, această comparaţie, Departamentul de Locuinţe și Dezvoltare Urbană a fost ocupat, o mare parte din după-amiaza acelei zile, să transmită comunicate pe marginea citatului. Într-un astfel de comunicat, la care a făcut referire New York Times, Departamentul le-a reproșat criticilor că, dintr-un discurs de 30 de minute, au văzut doar un clip scurt și că reacţia lor este, în consecinţă, una de rea credinţă: „Aceasta este cea mai cinică interpretare a remarcelor făcute de secretar în faţa unei armate de angajaţi ai departamentului care l-au primit cu braţele deschise.” Referindu-se la sutele de persoane prezente în public la momentul discursului și care au rămas după aceea pentru a se fotografia cu Ben Carson, un purtător de cuvânt al LDU a declarat: „Nimeni, dacă este sincer, nu echivalează imigraţia voluntară cu servitutea involuntară!”

În seara aceleiași zile, Ben Carson a oferit un interviu radiofonic în care a repetat ce scrisese și pe Twitter: „Există și imigranţi involuntari. Sclavii nu au lăsat totul baltă și au murit. Strămoșii noștri au făcut ceva măreţ cu vieţile lor.” Apoi a adăugat că „un imigrant este o persoană care merge să trăiască permanent într-o ţară străină.”

Întregul discurs poate fi vizionat în cele ce urmează, comentariile privind imigraţia și sclavagismul încep la minutul 18:

Unul dintre cei mai vizibili formatori de opinie care au luat poziţie împotriva acestei declaraţii a fost actorul american Samuel L. Jackson. Printre cei care i-au luat în schimb apărarea secretarului Carson au fost jurnaliști care și-au amintit că și Obama s-a referit la imigranţi comparându-i cu sclavii.

Declaraţii care au semănat vânt

Ben Carson a fost și în trecut acuzat de afirmaţii controversate. Prima intervenţie de acest tip a avut loc în februarie 2013, atunci când i-a reproșat indirect președintelui Obama, în prezenţa lui, că stimulează o corectitudine politică fatală pentru climatul social american, iar acest lucru l-a propulsat în lumina reflectoarelor politice, câștigându-le simpatia conservatorilor, care l-au convins ulterior să candideze la președinţia SUA. „Am ajuns la un punct în care oamenilor le este, efectiv, frică să vorbească despre ceea ce vor să spună, ca nu cumva să jignească pe cineva”” a declarat atunci Carson. „Trebuie să trecem peste sensibilitatea aceasta care îi împiedică pe oameni să spună ce gândesc!”

În plină campanie (ianuarie 2015), Carson a trezit antipatia comunităţii LGBT când a glumit pe seama discriminării lor, spunând că nu înţelege de ce insistă membrii LGBT să beneficieze de servicii din partea celor care nu doresc să le ofere. E ca și cum, spunea Carson, „se pot duce până la colţul străzii să cumpere o prăjitură, dar nu, mai bine îl dau în judecată pe omul ăsta, pentru că vreau ca el să-mi facă o prăjitură, chiar dacă el nu crede în asta”. Medicul a continuat, spunând că acest lucru „nu e un lucru chiar așa de deștept, pentru că omul acela ar putea otrăvi prăjitura”.

Carson nu avea oricum un capital de prietenie cu membrii LGBT, nu după ce, în ianuarie 2013, a echivalat homosexualii cu pedofilii, declarând că definiţia căsătoriei „este un stâlp fundamental al societăţii și că niciun grup – fie el de gay, de pedofili sau de zoofili (…) – nu are dreptul să o schimbe.”

După această declaraţie incendiară, mulţi au văzut ca o inconsecvenţă faptul că, în martie 2015, Carson a afirmat că susţine uniunile civile gay. Însă nuanţarea acestei afirmaţii nu a lăsat comunitatea LGBT să constate vreo reorientare: „De ce vor persoanele homosexuale să se căsătorească? De ce spun ele că vor să se căsătorească? Pentru că vor să aibă anumite drepturi: drepturi de proprietate, de vizitare… De ce să nu poată două fiinţe umane – indiferent de orientarea lor sexuală – să aibă dreptul legal să facă aceste lucruri? Asta nu cere schimbarea definiţiei căsătoriei.”

Însă poate și mai surprinzător a fost momentul în care Carson, deja retras din cursa pentru mandatul de președinte, a anunţat că susţine candidatura lui Donald Trump, a acelui Trump care nu s-a sfiit să îl compare pe Carson cu un pedofil, care l-a acuzat că ar fi mincinos și l-a ironizat acid pentru aparenta lui lentoare, spunând că „îl face pe Jeb Bush cel lipsit de energie să pară Iepurașul Energizer pe lângă el”. Această aparentă schimbare de macaz a facilitat decizia lui Carson de a accepta să facă parte din cabinetul lui Donald Trump, la sfârșitul anului trecut.

Puţini știu însă că, în septembrie 2015, Ben Carson se apropia surprinzător de mult de retorica zidului lui Trump, atunci când a sugerat, de pildă, ca o soluţie la dificultăţile ridicate de deportarea imigranţilor ilegali, sigilarea graniţelor SUA, de care „administraţia Carson s-ar ocupa ca să fie gata în primul an de mandat”. Mai mult, Carson a declarat că „robinetul cu bunătăţi” ar trebui închis pentru ca „oamenii să nu fie motivaţi să vină aici”. Ambele declaraţii au fost făcute într-un interviu video pentru Washington Post.

De altfel, pe parcursul carierei sale politice, Carson a mai avut cel puţin alte două intervenţii publice pe tema imigraţiei care i-au atras critici furtunoase.

Într-un material din Washington Post publicat în noiembrie 2014, Ben Carson scria el însuși: „Odată ce imigranţii ilegali dobândesc statut legal, devine dificil să le refuzăm oricare dintre nenumăratele drepturi care sunt liber distribuite în societatea noastră.” Carson declara atunci că imigranţii ilegali ar trebui înregistraţi ca „muncitori-oaspeţi” și acesta să fie un statut intermediar în vederea obţinerii rezidenţei permanente. Un an mai târziu, în august 2015, fostul neurochirurg recomanda folosirea dronelor pentru supraveghere la graniţa americană cu Mexicul. Fiindcă subiectul dronelor era unul controversat, Carson a precizat că ar recomanda dronele de atac doar pentru distrugerea „peșterilor pe care le folosesc oamenii ca să se ascundă în ele”, atunci când vor să intre ilegal în SUA din Mexic.

Probabil că între cei dezamăgiţi de Carson se numără mulţi dintre oamenii care i-au citit cărţile și l-au admirat pentru parcursul spectaculos al carierei sale în neurochirurgie. În politică însă, publicul a făcut cunoștinţă cu un alt Ben Carson, a cărui demnitate exemplară și a cărui stăpânire de sine nu puteau compensa deficitul lui de viziune politică și nu îl puteau ajuta să își depășească limitele evidente în gestionarea unor realităţi politice de o complexitate specifică celei mai puternice naţiuni a lumii și a cărei înţelegere este aproape imposibil de recuperat de un om care și-a investit toată viaţa în cu totul alte direcţii. Acel Ben Carson implicat în politică este de fapt foarte asemănător cu candidatul Donald Trump, atât în privinţa lipsei de experienţă politică, dar mai ales în privinţa soluţiilor politice superficiale pe care le-au propus în campanie. Dacă primul a fost taxat pentru toate acestea, în timp ce al doilea a fost validat și pus președinte, acest fapt nu a fost rezultatul unei matematici a gafelor comise pe parcursul campaniei, ci mai degrabă un rezultat al inconsecvenţei pe care a perceput-o publicul între imaginea sigură ca un bisturiu a neurochirurgului de top și imaginea fluctuantă a politicianului prea blând, insuficient de incisiv și de aceea neconvingător.

Greu de clasificat

Din pricina nuanţei incerte pe care a generat-o în spectrul ofertei politice prezidenţiale de la alegerile din 2016, Ben Carson a fost totuși greu de plasat într-o categorie aparte. Nici jurnaliștilor americani critici la adresa lui nu le-a fost ușor. Tocmai de aceea, poate, reacţia disproporţionată a internetului american (remarcată și de publicaţii internaţionale) faţă de recentele cuvinte ale lui Carson evocă o toxicitate a opiniei publice faţă de ea însăși, o concentrare pe o falsă problemă care distrage, cu consecinţe negative, de la problemele reale.

Discursul lui Carson de pe 7 martie nu era unul de importanţă majoră pentru stat și probabil că, dacă declaraţia lui ar fi fost singura mai scandaloasă, ea ar fi fost luată drept o formulare nefericită peste care oamenii ar fi trecut concentrându-se mai degrabă la contextul în care a fost rostită.

Sigur că nimeni nu ar pune un semn de egalitate între sclavagism și imigraţie. Și bineînţeles că ar fi greșit să susţii că un sclav ar fi putut avea aceeași mentalitate pe care o au astăzi imigranţii motivaţi economic. Însă ilustraţia care în mod evident nu se baza pe un paralelism perfect putea fi respinsă ca o analogie slabă și atât, nu transformată într-un pivot pentru discreditarea totală a celui care a propus-o. În aceasta a stat disproporţia care spune mai multe despre americani decât despre Carson.

Mai exact spune că răbdarea formatorilor de opinie americani faţă de oponenţii lor ideologici a ajuns la acel capăt în care adversarul este abonat la critică, aproape indiferent ce ar spune. (Și ce poate ieși bun din a te concentra pe detalii cu bătaie scurtă?)

La fel s-a întâmplat și în noiembrie 2015, când unele elemente ale presei s-au autosesizat cu privire la o presupusă comparaţie pe care Carson ar fi făcut-o între refugiaţii sirieni și câinii turbaţi. Dacă ar fi fost adevărată, ar fi fost, probabil, cea mai dură dintre declaraţiile publice făcute de fostul neurochirurg. Însă Carson nu a spus ceea ce a fost acuzat că ar fi spus.

Sub titlul „Ben Carson: refugiaţii sirieni trebuie scanaţi ca și cum ar fi câini turbaţi”, ziarul The Guardian prelua un text mai puţin inflamat și mai obiectiv, în care Associated Press scria: „Ben Carson a declarat că blocarea în SUA a accesului teroriștilor care pozează în refugiaţi sirieni seamănă cu tratamentul aplicat în gestionarea unui câine turbat.” De fapt, în declaraţia lui Carson, echivalentul câinelui turbat nu erau refugiaţii, ci teroriștii. Însă atmosfera acidă din timpul campaniei nu a mai lăsat loc pentru nuanţe clarificatoare.

Ca și atunci, și zilele acestea, hiperfocalizarea atenţiei publice pe exprimări deficitare sau chiar pe mesaje cu un conţinut ideologic chestionabil trădează iritarea colectivă. Iar ceea ce a evidenţiat și mai tare greșeala lui Carson a fost faptul că ea a vizat subiectul imigraţiei, care este unul extrem de sensibil pentru americani, zilele acestea.

În mintea americană

Pentru prima dată în ultimele șapte luni, imigraţia și mai ales fenomenul imigrării ilegale au depășit o cotă de 13 procente în topul chestiunilor pe care americanii le identifică drept „cele mai importante probleme ale momentului”. În fiecare lună, organizaţia Gallup intervievează americanii cu privire la ceea ce ei califică drept cele mai presante probleme ale ţării.

Luna aceasta, imigraţia a fost a doua cea mai des invocată problemă, după „insatisfacţia faţă de guvernământ/precaritatea leadershipului”. Dacă aceasta a acumulat 19 procente, imigraţia a atins 13 procente (după ce în lunile anterioare s-a plasat între 4 și 8 procente).

Următoarea pe listă este, ironic, chestiunea „unificării ţării”, care și-a triplat prezenţa în răspunsuri după alegerile din noiembrie, ajungând acum la un 10%, prag de 5 ori mai mare decât cota atinsă înainte de alegeri. Abia apoi iau americanii în discuţie probleme precum economia ţării, șomajul sau sărăcia.

Recolta de furtună

Aceste statistici sunt o recoltă a mesajelor diseminate de Donald Trump în timpul campaniei care l-a făcut câștigător al alegerilor prezidenţiale. În discursurile sale, Trump a hrănit constant sentimentele de insatisfacţie ale alegătorilor cu privire la clasa politică, fără a oferi în schimb o alternativă concretă, ci erijându-se într-un salvator care are soluţii la toate problemele, chiar dacă nu le exprimă. Statisticile reflectă predilecţia americanilor pentru chestiuni abstracte complexe (insatisfacţia privind clasa conducătoare, imigraţia, unificarea internă), însă arată totodată și cât de fragmentată a devenit conștiinţa publică, segmentată de numeroase subiecte, nu dominată de câteva tematici majore.

Fragmentarea aceasta ar îngreuna sarcina oricărui lider politic care ar încerca să răspundă riguros tuturor problemelor ridicate în spaţiul public. Însă în cazul lui Carson nu lipsa de rigoare a fost ceea ce i-a erodat imaginea. Icoana blândului medic salvator nu s-a potrivit cu soluţiile radicale, trumpiene, pe care le-a înaintat, iar opinia publică a taxat această inconsecvenţă, tratându-l exact așa cum a cerut: incorect politic.

Ironic, tocmai Carson, care a militat împotriva corectitudinii politice, are acum de suferit fiindcă aceasta nu mai este aplicată și în dreptul lui. El, care solicita fermitate în adoptarea unei poziţii corecte, este tratat cu fermitatea unei poziţii prestabilite: acea de respingere a personalităţii lui politice. Mulţi observatori ai scenei politice americane, fie ei jurnaliști sau simpli cetăţeni, nu mai au dispoziţia de a-i acorda lui Carson credit, nici măcar pentru a vedea dacă omul chiar a greșit sau dacă i-au fost interpretate greșit cuvintele. În chestiunea cu imigranţii, ambele versiuni sunt valabile: Carson a greșit, însă greșeala lui nu trebuia extrapolată astfel încât să îi anuleze întregul discurs.

După toate aparenţele, antipatiile orbitoare pe care le-a provocat sunt cel puţin pe măsura simpatiei pe care a generat-o la începutul campaniei. Însă este notabil că, spre deosebire de alţi politicieni care au făcut greșeli în discursurile lor, Carson le-a recunoscut și a încercat să le clarifice. Poate că și din aceste motive (un capital iniţial de imagine bogat și disponibilitatea de a-și recunoaște erorile), Carson încă mai ţine titlurile unor publicaţii internaţionale, deși anvergura sa politică este astăzi mult mai limitată decât ce ar fi putut fi.