Pe 13 mai 2019, Ted Wilson, președintele Organizaţiei Mondiale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, cerea comunităţii mondiale de credinţă să se roage pentru adventiștii din Burundi care se confruntau cu probleme serioase în privinţa respectării libertăţii religioase – 23 de membri din conducerea bisericii fiind arestaţi fără a fi încălcat vreo lege penală.

Comunicatul oficial al președintelui Bisericii Adventiste vorbea de o încălcare a dreptului bisericii de a-și alege conducerea în mod statutar și de intervenţia statului în treburile bisericii. Patru zile mai târziu, Ted Wilson mulţumea guvernului din Burundi și unui distins membru al parlamentului, Justin Niyobuhungiro, pentru eliberarea celor arestaţi, și comunităţii de credinţă, pentru susţinerea în rugăciune a celor din Burundi.

Chiar dacă povestea are un final fericit, ea merită analizată cel puţin ca studiu de caz, fiind un scenariu care s-ar putea repeta în alte ţări ale lumii, cu implicaţii greu de contabilizat.

Burundi și adventiștii

Republica Burundi este o ţară de pe continentul african, situată în zona Marilor Lacuri, în partea de centru-est a continentului, învecinându-se cu Ruanda, Tanzania, Congo, dar și cu lacul Tanganika în partea de sud. Tot din atlasele de geografie descoperim că ţara are o populaţie estimată la peste 11 milioane de locuitori și un teritoriu de doar 27.830 de km2, ceea ce o face una dintre ţările africane cu populaţia cea mai densă. Aproximativ 90% din populaţie practică agricultura de subzistenţă, iar speranţa de viaţă la naștere abia dacă ajunge la 50 de ani. Curios, poate, pentru istoria tumultuoasă a ţării, 62% dintre locuitori se declară catolici și 24% protestanţi.

După finalul celui de al Doilea Război Mondial, teritoriul Republicii Burundi i-a revenit Belgiei și a rămas sub autoritatea acesteia până în 1962, când ţara și-a proclamat independenţa. Noua entitate a ales monarhia ca formă de guvernământ, dar în 1966 a fost proclamată republica. Măcinată de conflictele dintre triburile hutu și tutsi, Burundi și-a ales primul președinte în mod democratic în 1993, dar el a fost asasinat la doar 100 de zile de la preluarea puterii.

În anul 2005, Pierre Nkurunziza a fost ales președinte al republicii și continuă să deţină această funcţie până în prezent. În anul 2015 a candidat și a câștigat un al treilea mandat, deși opoziţia pretindea că doar două mandate ar fi fost constituţionale. Pentru a împăca prevederile constituţionale și dorinţa sa de rămâne președinte, în anul 2018, Nkurunziza a cerut populaţiei să aprobe modificarea legii fundamentale, astfel încât aceasta îi permite acum să rămână președinte până în anul 2034.

SIDA, sărăcia, conflictele nesfârșite, instabilitatea și corupţia fac din Burundi ţara cea mai nefericită de pe glob, conform Indexului Mondial al Fericirii din anul 2018.

Conform statisticilor oficiale, adventiștii de ziua a șaptea numără 186.000 de membri în Burundi. Organizaţia bisericii din această ţară deţine 23 de școli și 5 clinici medicale.

De unde a început conflictul

În urma unui audit intern realizat de Organizaţia Naţională a Bisericii Adventiste din Burundi, denumită Uniunea de Misiuni, conducătorii nivelului ierarhic superior din Biserica Adventistă – liderii Diviziunii centrale și est-africane au decis să anuleze mandatul președintelui Misiunii Burundeze din pricina anumitor nereguli financiare descoperite în rândul subordonaţilor săi. Chiar dacă personal pastorul Joseph Ndikubwayo nu a fost vinovat de folosirea incorectă a fondurilor, faptul că nu a supravegheat îndeaproape activitatea colegilor săi a constituit un motiv suficient ca să i se ceară să renunţe la responsabilitatea pe care o avea în viaţa bisericii. În plus, pastorului i s-a imputat că a acceptat să primească anumite funcţii publice fără acordul prealabil al organizaţiei bisericii. În locul lui a fost numit președinte al Uniunii Burundeze pastorul Lamec Barishinga.

Ministrul de Interne din Burundi nu a fost de acord și nu a recunoscut această schimbare operată de biserică, motivând că legile ţării nu permit ca un președinte al unei entităţi nonprofit să poată fi schimbat înainte de expirarea mandatului. Deși directorul Departamentului de libertatea religioasă din cadrul Organizaţiei Mondiale a Bisericii Adventiste, dr. Ganoune Diop, a mers personal pentru a discuta cu oficialităţile ţării, acestea au fost de neînduplecat.

Pe 10 mai, poliţia a decis arestarea pastorului Barishinga și a altor 22 de persoane, pe motiv că în felul acesta se va restabili ordinea în Biserica Adventistă, ceea ce a fost reclamat de Biserica Adventistă Mondială ca un amestec nepotrivit al statului în chestiunile interne ale bisericii. Anumite aspecte care ţin de animozităţi etnice este, de asemenea, posibil să se fi regăsit în cadrul acestui conflict.

Dr. Diop atrăgea atenţia într-un comentariu preluat de site-ul oficial de știri al Bisericii Adventiste Mondiale că statul burundez ar fi avut pârghii legale pentru a acţiona în justiţie noii conducători ai bisericii dacă ar fi fost încălcate anumite legi ale statului. Faptul că aceștia au fost arestaţi sau ameninţaţi este o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, continua Diop, adăugând că „violenţa împotriva cetăţenilor pentru a-i determina să se supună preferinţelor celor care guvernează ţara este nu doar lipsită de etică, ci și inumană“[1]. Mai mult, el afirma în același document că „amestecul statului în problemele bisericii niciodată nu poate conduce la pace socială.“[2]

Poate că tocmai aici este cea mai importantă temă de discuţie după acest incident cu final fericit – până unde se poate amesteca statul în problemele bisericii? Întrebarea nu este simplă, mai ales că în declaraţii niciunul dintre oficialii din Burundi nu a lăsat să se înţeleagă altceva decât că a acţionat în apărarea legilor ţării și a cetăţenilor ei. Faptul că oamenii au fost eliberaţi, la doar câteva zile, arată însă că până la urmă au fost dispuși să vadă lucrurile și dintr-o altă perspectivă.

Relaţia dintre biserică și stat a fost dintotdeauna o poveste complicată și destul de greu de gestionat, fiecare dorindu-și o felie mai mare din porţia celeilalte. Statul, ca putere laică recunoscută, și-a dorit să guverneze și peste problemele bisericii, în vreme ce biserica, socotindu-se de sorginte divină, și-a dorit să dicteze și în problemele statului, măcar că Hristos, Cel ce a întemeiat biserica, a spus: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“ (Marcu 12:17).

Și la case mai mari

Încercarea statului de a se impune în problemele bisericii nu este doar meteahna unor regimuri dictatoriale africane. Ea apare sub forme mai directe sau mai voalate în multe state ale lumii, în multe epoci și în diverse regimuri politice. Cele mai multe ţări musulmane sau cele cu regimuri de influenţă comunistă figurează însă în capul listei.

Un articol publicat anul acesta de ediţia electronică a revistei Christianity Today aducea știrea că președintele Bisericii Protestante Chineze a lăudat într-un limbaj foarte direct guvernul pentru politica sa „de reducere a influenţei Occidentului asupra religiei și pentru eforturile de a o face mai chinezească“[3]. Articolul prezintă în continuare o mulţime de declaraţii ale oficialilor chinezi, care consideră că acţiunile comunităţii creștine occidentale în China sunt de fapt acţiuni subversive, împotriva statului, iar bisericile ar trebui să nu uite că ele au în titulatura lor numele Chinei, nu al Vestului. Și acesta este doar un exemplu.

În multe ţări musulmane, micile comunităţi creștine simt puternic în spate ochiul atotvăzător al autorităţilor și atenţia cu care acesta le supraveghează fiecare acţiune.

Putem alege și exemple mai apropiate de noi. Susţinerea oferită de stat pentru anumite proiecte ideologice care ţin strict de agenda bisericii sau susţinerea exprimată de biserică faţă de anumiţi oameni politici fac parte din aceiași cumetrie începută în Evul Mediu și păstrată până astăzi. Uneori, în marșul acesta împreună, cei care aleg să vadă lucrurile altfel sunt călcaţi în picioare în numele unui bine general și aparent universal, fără ca nimeni să le ia apărarea.

O împărăţie împărţită

În celebrul vis al lui Nebucadneţar, din Daniel 2, picioarele sunt parte de lut și parte de fier. Ele sunt ultima împărăţie a istoriei lumii, nimicită doar de venirea finală a împărăţiei lui Dumnezeu, piatra desprinsă din muntele cosmic. Mulţi comentatori văd în această unire imperfectă convieţuirea dintre biserică și stat, o unire „în parte tare și în parte plăpândă“, biserica fiind instituţia ce a asigurat într-un fel continuitatea Imperiului Roman[4]. Dacă interpretarea aceasta este corectă, atunci trebuie să ne așteptăm ca povestea să continue. Realitatea pare să fie de partea acestei interpretări. Lecţia ei nu este însă un fatalism în faţa căruia trebuie să cedăm sz, ci o chemare la luciditate. Oricât ar fi de tentant, mijloacele de influenţă ale statului nu pot rezolva problemele de misiune ale bisericii, care este chemată să folosească harul, nu sabia. Din păcate, de cele mai multe ori, în faţa stării civile și biserica, și statul au spus „da“. Faptul că în Burundi biserica a avut curajul să spună „nu“ este o dovadă că se poate… Și, uimitor, statul a acceptat destul de repede să îi respecte răspunsul. Evident că acest lucru nu înseamnă că o va face mereu, dar încercarea merită făcută!

Footnotes
[1]„Adventist News Network, „Commentary: What Seventh-day Adventists face in Burundi“, news.adventist.org”.
[2]„Ibidem.”
[3]„Christianity Today, „China Tells Christianity To Be More Chinese“, 20 mar. 2019, christianitytoday.com”.
[4]„Pentru mai multe detalii, vezi Jacques B Doukhan, Enigmele Bibliei, cartea profetului Daniel, Editura Viaţă și Sănătate, 2013, București , pag 40-41.”

„Adventist News Network, „Commentary: What Seventh-day Adventists face in Burundi“, news.adventist.org”.
„Ibidem.”
„Christianity Today, „China Tells Christianity To Be More Chinese“, 20 mar. 2019, christianitytoday.com”.
„Pentru mai multe detalii, vezi Jacques B Doukhan, Enigmele Bibliei, cartea profetului Daniel, Editura Viaţă și Sănătate, 2013, București , pag 40-41.”