Cei care care au luptat pentru dreptul de a nu lupta

A fost numit „războiul care a pus capăt tuturor războaielor”. Din păcate, istoria spune altceva. Chiar dacă 17 milioane de soldaţi au murit în Primul Război Mondial, iar 21 de milioane au fost răniţi, Muzeul Imperial al Războiului, din Londra, arată că războiul a continuat în fiecare an din 1900 până în prezent, ucigând aproximativ 187 de milioane de oameni. Cu toate acestea, după cum suntem avertizaţi, numărul real este „probabil mult mai mare”.

În 2018, lumea a comemorat 100 de ani de la Ziua Armistiţiului, 11 noiembrie 1918, care a marcat sfârșitul Primului Război Mondial. Adventiștii de ziua a șaptea au motive să reflecteze la ceea ce s-a întâmplat în trecut, pe măsură ce privesc la viitor.

În calitate de creștin, recunosc că războiul și zvonurile de război sunt unul dintre semnele „sfârșitului veacului” (Matei 24:6), dar, indiferent dacă este vorba despre Al Doilea Război Mondial, de războiul din Palestina sau de cel din Ucraina, încă ne luptăm cu oroarea cruzimii omului faţă de om. Fie că suntem creștini sau nu, cu toţii tânjim după ziua în care războiul nu va mai exista, cei pe care îi iubim și care suferă vor primi alinare și Dumnezeu va face „toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5). Dacă nu ești credincios, o astfel de zi poate părea un vis irealizabil, dar, indiferent de situaţie, fiecare dintre noi are responsabilitatea de a face colţul nostru de planetă mai bun. Pentru adventiștii de ziua a șaptea, această misiune a fost deosebit de dificilă în vremuri de război.

În general, adventiștii au avut o poziţie pacifistă. La comemorarea centenarului Primului Război Mondial, pastorul Ted Wilson, președintele Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea la nivel mondial, scris un articol în Adventist World, „Războiul: Ar trebui adventiștii să se înroleze în armată?”, în care preciza: „Ca și în cazul altor întrebări dificile, pionierii Bisericii au studiat problema folosind Biblia drept ghid și au ajuns la concluzia că poziţia cea mai coerentă cu principiile biblice este necombatanţa (obiecţia pe motive de conștiinţă la purtarea armelor), motivul principal al acestei poziţii fiind acela că adventiștii care servesc în armata americană ar fi forţaţi să își compromită loialitatea faţă de Dumnezeu, dacă s-ar supune ordinelor primite de la superiori. Cele două porunci biblice direct legate de această alegere sunt porunca a patra, despre sfinţirea Sabatului, și porunca a șasea, care ne cere să nu ucidem.”

Necombatanţii adventiști în istorie

Adventiștii britanici au menţionat un alt motiv important pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar activ în timpul Primului Război Mondial. William George Chappell, care vindea literatură creștină, a fost chemat la un tribunal din Brynmawr, Ţara Galilor de Sud, pe 25 martie 1916. În cererea sa de apel, el a declarat: „Fiind adventist de ziua a șaptea, [mă] opun războiului.” Făcând referire la versetele biblice care susţineau o poziţie pacifistă, el a afirmat că i se părea mai important „să predice Evanghelia” (vestea bună a lui Iisus) decât să se implice în război. Deloc surprinzător, tribunalul nu a fost de acord, afirmând că munca sa „nu era de importanţă naţională” și, în final, l-a scutit de serviciul de combatant.

Cum să ucizi oameni cărora ar trebui să le împărtășești Evanghelia? Acesta a fost punctul de vedere aproape unanim al Bisericii Adventiste din Marea Britanie.

În alte părţi ale Europei, obiecţia pe motive de conștiinţă nu era o opţiune. Pentru necombatanţi, viaţa era mai dificilă, iar adventiștii, quakerii și alte grupuri cu o tradiţie pacifistă erau întâlniţi adesea în armată, dar mulţi căutau să îndeplinească roluri care nu necesitau purtarea armelor.

Aproximativ 130 de adventiști britanici au obiectat pe motive de conștiinţă în Primul Război Mondial. Unii au servit în unităţi necombatante, dar alţii au ajuns în închisoare. Toţi au profitat de orice ocazie pentru a-și împărtăși credinţa.

Elizabeth Yap scrie despre bunicul ei metodist, Gilmour Dando, și despre perioada în care a fost încarcerat în închisoarea Dartmoor, din cauza poziţiei lui de necombatant: „În timp ce era acolo, a făcut cunoștinţă cu un alt deţinut, care era adventist. Am înţeles că nu aveau voie să vorbească unul cu celălalt, dar, «din întâmplare» li s-a cerut să facă curat unul în celula celuilalt. Ca urmare, bunicul meu a putut lăsa „note” scrise pe pereţii de cărămidă din celula acestui om. Acest aranjament i-a permis bunicului să pună întrebări despre Sabat, la care prietenul său era liber să răspundă în același mod, scriind pe peretele din celula bunicului meu. Ca urmare, bunicul a ajuns convins că trebuie să respecte Sabat și, odată cu terminarea războiului, a devenit adventist de ziua a șaptea.”

Unele dintre aceste ocazii în care adventiștii au dat mărturie despre credinţa lor au fost menţionate în revista Missionary Worker, care relata și experienţe legate de respectarea Sabatului și răspunsurile pe care credincioșii le-au primit la rugăciuni.

Nu toate rugăciunile au primit răspunsul așteptat. Filmul documentar A Matter of Conscience (O problemă de conștiinţă) spune povestea a 14 tineri pedepsiţi aspru, „până la ultimul centimetru de viaţă”, pentru refuzul lor de a lucra în Sabat. După război, mulţi din acest grup au devenit lideri ai Bisericii Adventiste, atât în Regatul Unit, cât și în întreaga lume.

Necombatanţii de mai târziu

Experienţa din Primul Război Mondial și mărturia constantă a necombatanţilor au dat roade pe măsură ce guvernul britanic se pregătea pentru Al Doilea Război Mondial. Discuţiile cu biroul de război le-au oferit adventiștilor scutiri de la serviciul militar atâta timp cât erau implicaţi în lucrări de importanţă naţională. Pastorul H.W. Lowe afirmă: „De-a lungul anilor am reflectat adesea asupra încercărilor vieţii care par inexplicabile pe moment. În acele momente, actele de credincioșie sunt seminţe semănate pentru ca alţii să le culeagă.”

Astfel de experienţe pot fi povestite, fără îndoială, în multe locuri. Sakari Vehkavuori povestește cum, în timpul războiului civil din 1918 din Finlanda, străbunicul său, Viktor Ståhlberg, a pledat pentru salvarea vieţii a 10 prizonieri care urmau să fie împușcaţi ca răzbunare pentru moartea fiului său și a tovarășilor lui. El a rupt ciclul răzbunării, predicând Evanghelia și pledând: „Acum, acest măcel este suficient; nu puteţi ucide nici măcar pe unul dintre «roșii» pentru viaţa pierdută a fiului meu, nici măcar pe unul.”

După mai bine de 100 de ani în care, în mod constant, a fost război undeva în lume, singura speranţă este cea oferită de Scriptură.

Ståhlberg a pus în practică cuvintele apostolului Petru: „Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea” (1 Petru 3:9).

După mai bine de 100 de ani în care, în mod constant, a fost război undeva în lume, singura speranţă deplină este cea oferită de Scriptură: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (Luca 21:28).

Totuși, până în acea zi, fiecare dintre noi avem ocazia să fim oameni ai păcii. Adventiștii britanici au plantat o grădină a păcii, în amintirea necombatanţilor de acum 100 de ani. Grădina păcii are de asemenea potenţialul de a ajuta vizitatorii să se concentreze asupra păcii pe care Hristos o poate aduce în inimile noastre, chiar și în momente de suferinţă și dificultate.

„Deși suntem cetăţeni a două împărăţii, atunci când aceste împărăţii se ciocnesc, împărăţia lui Dumnezeu trebuie să aibă prioritate”, punctează pastorul adventist Ian Sweeney. Fie ca angajamentul eroilor de acum 100 de ani să ne inspire să credem și să onorăm cuvintele lui Iisus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27).

Victor Hulbert a fost editor de știri și director de comunicare al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în Diviziunea Trans-Europeană. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.