O viaţă întreagă de documentarist te învaţă să privești atent, să prinzi ceea ce merită să fie prezentat în imagini, să știi să pui întrebări. Dar când filmul este gata, ce s-a sedimentat în tine? În ce fel povestea pe care o proiectezi pe ecran transformă povestea ta de viaţă? Martin Doblmeier se consideră răspunzător înaintea lui Dumnezeu ca viaţa lui să reflecte experienţele autentice pe care le-a întâlnit și le-a prezentat în filmele lui.

În ultimii 30 de ani, Martin, un credincios romano-catolic, a realizat peste 20 de filme, dintre care ultimele trei sunt despre biserica adventistă („Adventiștii“, în 2010, „Adventiștii 2“, în 2012, și „Modelul: Istoria educaţiei adventiste“, în 2014), pentru că Doblmeier crede că această biserică este păstrătoarea unei moșteniri unice, care merită să fie cunoscută și urmată de toţi, indiferent de credinţa lor. Cele trei filme au fost difuzate cu mult succes de reţeaua publică americană PBS și recompensate cu premii importante.

După fiecare dintre cele trei filme[1] i-am luat un interviu[2] lui Martin Doblmeier, ultimul în luna mai a acestui an, cu prilejul unei vizite scurte în trei mari orașe din partea de vest a ţării (Timișoara, Arad și Oradea), care a atras un public entuziast și numeroase personalităţi ale vieţii culturale și sociale, cu diverse orientări religioase și politice.

 Aș dori să ne vorbiţi despre punctul dumneavoastră de plecare în viaţă, în credinţă și despre cum aţi ajuns să produceţi filme documentare. 

Pentru mine, activitatea pe care o desfășor, de a produce documentare, în exclusivitate pe teme de religie, credinţă și spiritualitate, este rezultatul unei vieţi întregi.

Am fost născut și educat romano-catolic. Tata și mama erau buni catolici, mergeam la biserică în mod regulat, ne rugam împreună acasă. La liceu am studiat religia sistematic, dar profesorul meu de religie insista, de asemenea, să ne implicăm în activităţi umanitare. În fiecare sâmbătă ne lua în oraș la cantina săracilor, unde noi, elevii, ofeream mâncare, și la spitale, unde îngrijeam de cei care aveau nevoie de îngrijire.

Pentru prima dată am înţeles legătura dintre religie, ca disciplină academică, cu cărţi și studii consacrate, și aplicarea ei practică – veneam în contact cu oamenii și aveam grijă de câteva dintre nevoile lor. Acesta a fost motivul pentru care am decis să studiez religia și la colegiu și astfel se explică, în parte, de ce am urmat arta cinematografică, având în mine ideea de a fi în fiecare zi în mijlocul oamenilor, îndreptând camera de luat vederi spre situaţiile în care putem să vedem că Dumnezeu este viu și activ, mereu la lucru în această lume.

Când aţi început să vă gândiţi să deveniţi producător de filme? 

Mai întâi am scris. Scriam în ziare despre religie. Apoi, aveam aproape treizeci de ani când am știut că aș putea să transfer experienţa de jurnalist spre film și cinematografie. Așa că m-am întors la școală și am studiat producţia de film, iar acum am o licenţă în religie și un master în producţia de film.

Martin Doblmeier, în Amazon.

Și care au fost primele producţii? 

Am petrecut foarte mult timp în Europadin cei 25-30 de ani de lucru cele mai multe producţii vin din această zonă. Și unul dintre primele mele filme a fost cel despre Jean Vanier, care a demarat în Franţa proiectul „L’Arche“, constând într-un lanţ de cămine pentru cei cu handicap mintal. Tot proiectul lui se baza literalmente pe Fericiri: „Ferice de cei săraci cu duhul.“ El a făcut din acești oameni cu handicap centrul colectivităţii și a construit o întreagă comunitate umană în jurul lor. Într-un fel, a fost un mic film, o poveste simplă, dar a luat premiul anului pentru cel mai bun film despre religie în America și asta ne-a propulsat pe traiectoria respectivă. Apoi acesta a fost drumul pentru următorii 25 de ani.

Aţi dori să menţionaţi alte producţii realizate de-a lungul anilor?

Sigur, cred că un film care s-a bucurat de mai multă popularitate a fost cel despre Dietrich Bohnhoeffer, un mare teolog german care a reprezentat una dintre primele voci clare ale rezistenţei faţă de Hitler. El a fost convins că Dumnezeu l-a chemat să se ridice și să înfrunte acest mare rău, în timp ce alţi membri ai propriei sale biserici au cedat în faţa presiunilor lui Hitler. Am făcut, de asemenea, un film despre Albert Schweitzer, pe care îl consider unul dintre cei mai mari binefăcători ai secolului XX. Recent, am produs filmele din seria „Adventiștii“.

Sunt mulţi realizatori care propun documentare pe tot felul de subiecte. Am observat însă că dumneavoastră alegeţi teme pozitive. De ce?

Eu cred că lucrul pe care îl fac reflectă modul în care privesc lumea. Aleg să privesc lumea dintr-o perspectivă pozitivă, a speranţei. Unii ar putea să considere că în secolul XXI asta înseamnă naivitate. Dar eu aleg speranţa. Sunt destul de mulţi oameni care privesc lumea cu neîncredere. Există multă mânie care emană din media. Dacă le urmăriţi, în multe dintre filmele produse în prezent este multă mânie, răzbunare. Noi încercăm să prezentăm teme care nu sunt mai puţin dramatice, nu mai puţin interesante, captivante, antrenante, dar care transmit ideea că este speranţă, că există ceva bun în această lume, că se fac lucruri bune și astăzi. Cred că, într-un anume sens, asta ne face oarecum diferiţi, chiar unici faţă de ceea ce se petrece în general în televiziune.

Nu credeţi că, dacă aţi fi ales în mod aprioric suspiciunea și un ton acuzator, documentarele dumneavoastră ar fi avut mai multă popularitate?

Poate că da, însă nu aș fi făcut asta niciodată pentru că așa ceva nu ar fi putut să izvorască din natura mea. Eu cred că trebuie să faci filme, să povestești o istorie, să îi captivezi pe oameni cu ceva care vine din natura ta. Și eu cred că natura mea a fost întotdeauna orientată spre speranţă și optimism, am încercat să promovez ce este bine. Eu caut povestiri de viaţă în care oamenii să vadă semne ale speranţei, adesea în împrejurări foarte dificile. Istoria lui Dietrich Bonhoeffer, devotamentul cu care s-a dăruit luptei împotriva lui Hitler reprezintă povestea unui om al credinţei într-o situaţie extrem de dificilă. Ea este plină de speranţă în multe feluri, dar este foarte realistă, vorbește despre dificultăţile pe care le întâmpinăm, ca oameni ai credinţei, atunci când încercăm să aducem schimbări pozitive în această lume.

Folosiţi des cuvântul „speranţă“. De ce?

Sunt conștient că există multe greutăţi și frământări în lume, dar caut semne ale speranţei, oameni care, în felul lor, produc schimbări pozitive, încurajatoare. Rolul meu ca producător de filme este să atrag atenţia asupra acestor lucruri.

Iisus a vindecat pe orbi, ceea ce nu este doar o istorie – ni se spune că și noi trebuie să trecem prin această lume cu ochii deschiși și să căutăm asemenea lucruri. Și cred că în asta constă de fapt producerea de filme și aceasta este o parte a misiunii noastre faţă de lume – să nu trecem cu vederea lucrurile care se petrec și să producem schimbări pozitive prin intermediul vieţii noastre.

Care este procesul tipic pe care îl urmaţi? Cine asigură documentarea?

Eu fac în bună măsură documentarea, sunt mulţi alţii care ajută, dar eu răspund de documentare și sunt și producător, scriu scenariul și regizez filmele. Așa că, în bună măsură, totul îmi cade mie în cap, fie că este un succes, fie că nu. Condiţia reușitei nu ţine în primul rând de o creativitate ieșită din comun, ci de dispoziţia să te dăruiești, să fii consecvent și să muncești cât poţi de serios. Explorezi mereu, asculţi iar și iar. Rolul meu este să știu să ascult, să observ ce se întâmplă cu adevărat.

Ultimele dumneavoastră producţii sunt legate de adventiști. Care vă era nivelul de cunoaștere a adventiștilor înainte să fi început lucrul la aceste documentare?

Este o întrebare bună. Înainte să încep filmele, aveam prieteni adventiști și îmi spuneam de mai mulţi ani: „Într-o zi o să faci un film despre adventiști!“. Călătoream prin ţară ca să prezint filmul despre Bonhoeffer și am fost invitat să-l prezint la biserica Universităţii Loma Linda. A fost un eveniment minunat. Cred că au participat 1500 de persoane. Mi s-a aranjat o vizită la Centrul Medical din Loma Linda și am văzut acceleratorul de protoni, i-am întâlnit pe dr. Leonard Bailey și pe dr. Ellsworth Wareham, care mai târziu au și fost prezentaţi în filmul meu.

Și eu am făcut emisiuni cu amândoi.

 Atunci am văzut pentru prima dată această combinaţie dintre o credinţă creștină destul de conservatoare și lucrarea de pionierat în domeniul medicinei și m-am gândit, de fapt chiar am spus, spontan, că acesta ar putea fi subiectul unui documentar interesant. Cam așa a început. Am încercat să adunăm fonduri în anii 2006 și 2007, dar nu a mers, economia era căzută, dar în 2009 am reușit să obţinem finanţarea și am început producţia.

A fost interesant că am lansat filmul în anul 2010, când America era absorbită într-o dezbatere aprinsă privitoare la sistemul de sănătate. În acest context, filmul vorbea despre corpul omului ca templu al lui Dumnezeu, despre îngrijirea sănătăţii și medicină ca despre  o lucrare sacră, un limbaj care nu era folosit de nicio televiziune publică din America. Veneam, deci, cu o abordare cu totul diferită a crizei sistemului medical din America și cred că acest lucru explică în parte succesul filmului. Nu cred că filmul ar fi fost mai necesar în vreun alt moment decât în 2010.

Adventismul are atât de multe dimensiuni. Și am știut că vreau să mă concentrez pe îngrijirea sănătăţii. Pentru că erau atât de multe lucruri de spus cu privire la domeniul sănătăţii și teologia acestuia am început să explorez unele dintre cele mai importante instituţii și dintre cele mai bune voci care au surprins relaţia dintre teologia adventistă și aplicaţiile ei practice în activitatea de îngrijire a sănătăţii. Cred că aceasta a fost cheia.

 Au fost și alte idei sau concepte care v-au impresionat?

Unul dintre locurile unde am filmat a fost Spitalul Adventist Kettering, Ohio. Pe una dintre aripile spitalului este o inscripţie mare care spune: „O activitate sacră“. Ideea aceea nu m-a părăsit niciodată, semnul acela care le spune oamenilor: „Da, ești aici într-un moment greu; da, munca cu oamenii bolnavi este grea, dar este o muncă sacră, atingi corpuri care sunt un dar de la Dumnezeu.“ Toată această idee că activitatea de îngrijire a sănătăţii este ceva sacru este unică, în special în climatul de astăzi, în care îngrijirea sănătăţii este privită numai din perspectivă financiară. Mereu se pune întrebarea: „Cine o să plătească pentru asta?“. Dar faptul de a privi activitatea medicală ca fiind sacră schimbă complet discuţia; nu poţi, pur și simplu, să te limitezi la aspectul economic, trebuie să înţelegi că asta face parte din ce ne cheamă Dumnezeu să facem, să fim acolo unde trebuie, să-i ajutăm pe săraci, să lucrăm pentru cei bolnavi. Christos Însuși a făcut asta și nici nu ar fi putut să ne lase un exemplu mai clar. El nu a taxat pe nimeni, nu a vindecat pe nimeni cerând mai întâi asigurarea. Îngrijirea medicală este unul dintre cele mai importante daruri pe care noi le putem avea, ca fiinţe umane, unii pentru alţii. Cu siguranţă că este nevoie de bani ca să înfiinţezi unităţi medicale, este nevoie de bani ca să-i ai pe cei mai buni specialiști. Dar dacă vom reţine această idee, că îngrijirea sănătăţii este o activitate sacră, asta va asigura un fundament corect pentru întregul proces medical.

Cealaltă latură, probabil cel puţin la fel de importantă, privește stilul de viaţă individual, modul în care trăim zi de zi. Ce aţi aflat, ce aţi învăţat despre asta?

În timpul călătoriilor pentru filmări mereu venea cineva și îmi spunea: „Ar trebui să o cunoașteţi pe mătușa mea Sara sau pe unchiul meu Fred“, iar Sara și Fred erau trecuţi de 90 de ani, erau fericiţi, lucizi, fermecători, și de regulă îmi spuneau: „Întotdeauna am fost adventist, nu am mâncat carne, am avut grijă de corpul meu.“ Și mă gândeam: „Aceștia trebuie să fie oamenii-simbol ai mesajului adventist de sănătate.“ Dar asemenea oameni erau peste tot. Ascultându-i iar și iar, m-am transformat eu însumi foarte mult. Mărturisesc că obișnuiam să mânânc carne, dar nu mai mănânc deloc carne roșie, fac asta din convingere, și am mai multă grijă de sănătate prin întregul meu stil de viaţă. Știam că trebuie să fac aceste lucruri, am o vârstă la care trebuie să fii atent, dar diferenţa este că acum procedez astfel nu doar pentru sănătate. Când înţelegi că trupul tău este un templu al lui Dumnezeu, asta îţi schimbă cu adevărat modul în care te gândești la tine și ai grijă de acest corp care ţi-a fost dat.

Încă ceva. Spun din nou că eu sunt creștin, dar nu sunt adventist, însă am câștigat o extraordinară apreciere pentru respectul pe care adventiștii îl au faţă de Sabat. Cred că o componentă importantă a succesului stilului de viaţă sănătos al adventiștilor este însăși ideea de Sabat: o zi pusă deoparte în care, cu adevărat, te odihnești fizic, emoţional, îţi regenerezi corpul, dar și fiinţa spirituală – mergi la biserică, petreci timp cu familia. Respectarea acestei zile este într-adevăr unul dintre marile daruri care vi s-au dat. Noi, creștinii, obișnuiam să ţinem duminica, într-o oarecare măsură. Dar asta s-a pierdut aproape cu totul. Unii creștini merg la biserică duminică, dar apoi ne întoarcem și facem curat în casă sau ne ducem la noi în cameră și lucrăm la computer. Mulţi dintre noi avem acum un birou acasă, de unde putem să lucrăm 24 de ore din 24, șapte zile din șapte. Adventiștii cu adevărat își opresc munca în ziua de Sabat și se concentrează asupra familiei și vieţii spirituale și cred că acesta este un adevărat dar. Am urmărit foarte serios să transmit asta în contextul subiectului îngrijirii sănătăţii.

Aţi folosit în film expresia „paradoxurile adventismului“. Aţi putea să comentaţi puţin acest lucru?

Da, unul este că aveţi o credinţă foarte tradiţională, foarte conservatoare, bazată pe Biblie, dar aceasta devine motivaţia pentru a crea activităţi medicale ultramoderne, poate printre cele mai avansate din întreaga lume! Când m-am gândit că ideea de a descompune atomul pentru scopuri medicale a apărut într-o instituţie a cărei tradiţie în îngrijirea sănătăţii se bazează pe Biblie, asta mi s-a părut a fi un mare paradox. Iată o ilustrare a ceea ce înseamnă să fii o biserică conservatoare, care îţi dă nu numai permisiunea, ci și responsabilitatea de a te plasa în avangarda medicinei și de a transforma realmente lumea în care trăiești. Acesta este paradoxul. Un alt paradox este faptul că doriţi să fiţi gata pentru a doua venire a lui Iisus Christos și totuși încercaţi să faceţi din lumea aceasta un loc unde să putem să trăim și să ne bucurăm de viaţă. Și căutaţi să folosiţi din plin timpul rămas până când va veni El.

 A urmat un al doilea film despre adventiști.

Mergeam prin toată ţară și prezentam filmul în biserici mari, în colegii și universităţi. De fiecare dată, oamenii erau încântaţi și mă întrebau dacă nu mă gândesc să produc un al doilea film, care să prezinte lucrarea medicală mondială a adventiștilor. Trebuie să recunosc că, la început, mi-am zis că e suficient un film. Apoi, în a doua, a treia, a patra seară mi-am dat seama că îndemnul era clar și l-am considerat chiar ca venind din partea lui Dumnezeu. Toţi trebuie să ascultăm la un moment dat mesajul îngerilor care ne vorbesc. Am hotărât să iau în serios îndemnul.

Martin Doblmeier, la filmări în Petersburg.

În al doilea film am pornit de la ideea că nu numai trupul meu, ci și trupul celorlalţi este tot un templu al lui Dumnezeu. Chiar dacă semenul meu vine dintr-o altă ţară, vorbește o altă limbă și trăiește departe de mine, am obligaţia creștină de a mă îngriji de el la fel cum am grijă de mine. Aceasta a fost motivaţia și înţelegerea teologică pentru cel de-al doilea film.  „Adventiștii 2“ s-a filmat în Haiti, pe Amazon, în Brazilia, în Malawi, din Africa în China,  Peru și Republica Dominicană. Am dorit să arătăm că adventiștii acţionează ca instituţie,   dar și ca indivizi, și în afara graniţelor Statelor Unite. Adventiștii, ca indivizi, realizează o lucrare extraordinară.

Ei fac lucrul acesta de mai bine de un secol și acţionează în baza unei tradiţii spirituale și medicale, mergând în toate cele patru colţuri ale lumii. Cred că e vorba de un mesaj aparte. Nu doar adventiștii fac acest lucru. Sunt și alte religii. Însă pot spune că adventiștii sunt programaţi genetic să facă această lucrare. La școala de Sabat oamenii învaţă că fac parte dintr-o biserică misionară. Unul dintre instrumentele misionare este solia sănătăţii. Acesta este mesajul din spatele celui de-al doilea film. Într-un fel, experienţa lor e foarte încurajatoare și motivantă.

Ce vă asteptaţi să se întâmple cu cei care vor viziona filmele dumneavoastră?

Mi-aţi pus cea mai grea întrebare. Privesc munca mea din perspectivă biblică și o asemăn cu plantarea unei seminţe. În unele locuri va prinde rădăcini, iar în altele, nu. Nu cred că e datoria mea să trezesc o asemenea reacţie în fiecare om. Meseria mea este să prezint o poveste de viaţă. Las restul în seama lui Dumnezeu. Mai departe e treaba Lui. Modul în care asta îi influenţează pe oameni depinde de fiecare în parte. Unii vor viziona filmul și  vor decide să-și schimbe viaţa. Alţii își vor vedea de treburile lor. Eu nu pot hotărî acest lucru.

Odată ce ai deschis ochii, nu-i mai poţi închide niciodată. Odată ce ai văzut o nevoie și ai simţit că Dumnezeu te cheamă să faci ceva pentru ea, nu-ţi vei mai putea închide ochii faţă de lucrarea respectivă. Datoria mea este să spun aceste povești de viaţă. Unii vor deschide ochii, iar alţii nici nu vor observa. Eu însă trebuie să fiu credincios lucrării la care m-a chemat Dumnezeu. Nu cred că Dumnezeu le cere tuturor să facă același lucru. Cred însă că mesajul dintr-o istorisire este universal și oricine se poate regăsi în el. Nu-mi doresc ca oamenii să se simtă vinovaţi când văd filmul. Ar trebui să ne îndreptăm spre lumină în loc să ne temem de întuneric.

V-aș ruga să repetaţi ultima frază. E minunat ce aţi spus! 

Mulţi dintre noi trăim cu teama de întuneric. Însă e cu totul altceva să te îndrepţi spre lumină. Personal, caut zi și noapte să mă îndrept spre lumină. Cred că în asta constă diferenţa. 

 Când aţi ajuns la această înţelegere? 

Cu mult timp în urmă. Odată ce ai deschis ochii, ai văzut nevoia și ai înţeles ce te cheamă Dumnezeu să faci pentru acea nevoie nu-i mai poţi închide la loc. Nu e vorba doar de săraci și suferinzi. Pot fi multe alte lucruri. Poate ești chemat să educi, să predai, să trăiești o viaţă deosebită, să te implici în comunitate. Nu toţi sunt chemaţi să fie misionari medicali.  Eu nu am darul de a fi misionar medical. Fiecare a primit un dar de la Dumnezeu și, odată ce ţi s-a aprins lumina și ţi s-a arătat ce ai de făcut, nu o mai poţi stinge. Cu cât ne ducem mai aproape de lumină, cu atât ne îndepărtăm mai mult de întuneric.

Recent aţi lansat cel de-al treilea film despre adventiști, de data aceasta despre domeniul educaţiei. Multe voci spun că există o criză reală în educaţie. Credeţi că adventiștii au ceva important de spus și în domeniul acesta? 

Este o întrebare excelentă. Dacă unui copil i se vorbește despre aceleași valori acasă, la școală și la biserică, acest lucru va deveni un liant și un fundament pentru viaţa lui cotidiană. O persoană din film a afirmat că, din momentul în care un copil intră într-o școală adventistă, i se spune că are valoare. Atât de mult în cultura din America, și bănuiesc că și aici, în România, se obișnuiește să se transmită ideea că ești valoros doar dacă ai bani, dacă ai valoare comercială. Dar ceea ce sunt învăţaţi copiii în școlile adventiste este că ai valoare pentru că ești un copil al lui Dumnezeu. Ești o creaţie a lui Dumnezeu. Este o perspectivă complet diferită. Iar eu cred că acesta este cel mai înălţător mod de abordare. În ultimă instanţă cred că, dacă acest exemplu va fi preluat de alţii, dacă va fi imitat, va putea să impună o transformare majoră în lume.

Vedeţi o legătură între credinţa adventiștilor în creaţie și modul în care își tratează copiii? 

Da. Cred că tema centrală aici este, la fel ca și în primele două filme pe care le-am realizat  despre sănătatea adventistă, credinţa adventistă că trupul este creat de Dumnezeu, că este ceva sacru și că trebuie îngrijit. Și cred că în sistemul educaţional se afirmă iarăși că omul este o creaţie a lui Dumnezeu – trup, minte și spirit. Și că trebuie onorat, îngrijit, respectat și dezvoltat pe cât de mult posibil. Am prezentat exemplul unei școli în care, la sosire, copiii sunt întrebaţi dacă le este foame și li se dă să mănânce ceva înainte de a începe orele. Pentru că 25% dintre copiii americani se duc la școală flămânzi. cred că ceea ce fac profesorii în fiecare zi în clasă este să arate același lucru: că suntem creaţi și că trăim într-o lume creată de Dumnezeu. Ideea de a afirma în fiecare zi în clasă că elevii sunt o creaţie a lui Dumnezeu, că sunt iubiţi de Dumnezeu reprezintă aspectul fundamental al educaţiei.

V-aţi referit în film la studiul realizat de Universitatea Adventistă La Sierra, intitulat Cognition Genesis [Dezvoltarea cunoașterii]. A fost un studiu foarte cuprinzător, care a beneficiat de cooperarea a circa 50.000 de elevi adventiști și a circa 800 de profesori dintre cele o mie de școli adventiste din America.

 Da, a fost un studiu realizat pe baza testelor IOWA, care nu sunt de orientare religioasă, ci reprezintă, pur și simplu, o metodă de a testa și evalua performanţele elevilor.   Rezultatele au fost foarte concludente, arătând că educaţia adventistă le oferă elevilor toate șansele de a fi la fel de buni, în majoritatea cazurilor chiar mai buni, comparativ cu media naţională. Și s-a dovedit destul de convingător că mărimea școlii conta într-o prea mică măsură, iar școlile mai mici erau foarte eficiente. Ideea este, desigur, că așa ai parte de mai multă educaţie personalizată, beneficiezi de mai mult timp personal, profesorul are mai multe oportunităţi de a vorbi cu fiecare copil în parte, de a le preda individualizat și de a contribui la formarea lor ca oameni insuflându-le valori. Este un proces transmitere a informaţiilor, dar și de apreciere a cunoștinţelor, animat de dorinţa de a evolua și de a te vedea pe tine însuţi într-o lumină mai bună.

Aţi remarcat și practicarea serviciilor comunitare.

Da, de exemplu școala de la Oakwood avea programe minunate de servicii comunitare  pentru copiii mici, pentru elevi, prin care îi responsabilizau pentru a fi siguri că ei erau conștienţi de nevoile localităţilor respective, ca parte a procesului educaţional. Pentru mine, aceasta a fost o realitate valoroasă, pe ca am vrut să o comunic.

Să revenim, în final, la modul în care dumneavoastră înșivă sunteţi transformat în procesul producerii de filme.

Acţiunile mele trebuie să fie în concordanţă cu subiectul despre care pun întrebări. Este simplu să pui întrebări, într-un anumit fel. Mă documentez, îmi fac datoria, pot să merg să le iau interviuri tuturor acestor oameni și să le pun întrebări, dar nu cred că asta este ceea ce mi-a cerut Dumnezeu să fac. Cred că, în ultimă instanţă, trebuie să mă documentez,   să reflectez asupra relatării, să pun întrebările și să ascult răspunsurile, să mă provoc să aplic asta la mine însumi, să înţeleg: „Gândesc așa cum ar trebui s-o fac? Înţeleg ceea ce îmi cere Dumnezeu să fac?“. Poţi fi jurnalist și totuși să te detașezi de subiectul poveștii pe care o spui. Eu aleg să nu procedez astfel. Aleg să zic: „Sunt aici pentru a spune o poveste, dar sunt aici și pentru a trăi propria mea poveste.“ La sfârșit cred că voi fi întrebat de Dumnezeu ce am făcut eu și cum am fructificat ceea ce mi-a fost oferit ca oportunitate.  

Footnotes
[1]„Filmul „Adventiștii“ poate fi urmărit aici: www.sperantatv.ro/web/adventistii-i/ , iar „Adventiștii 2“ aici: www.sperantatv.ro/web/adventistii-ii/”.
[2]„Cele trei interviuri pot fi urmărite aici:              www.sperantatv.ro/web/martin-doblemeier-i-23-05-2014/ ; www.sperantatv.ro/web/martin-doblmeier-ii/ ; www.sperantatv.ro/web/martin-doblmeier-5-07-2014/”.

Note

„Filmul „Adventiștii“ poate fi urmărit aici: http://sperantatv.ro/web/adventistii-i/ , iar „Adventiștii 2“ aici: http://sperantatv.ro/web/adventistii-ii/”.