Metafora bisericii-spital este atât de populară în mediul neoprotestant, încât face ca ipocrizia participanţilor la serviciile divine să iasă și mai mult în evidenţă. Așa obișnuiam să cred, până într-o zi, în care am putut să văd, cu ochii mei, opusul.

Povestea are ceva clișeic în ea: este cu un om ale cărui haine nu respectau eticheta locului și al cărui aspect general nu avea nimic atrăgător la suprafaţă. Doar eu știam că, pe lângă geaca de blugi prespălată, care mirosea a închis și a fum de ţigară se îmbrăcase cu singurii lui pantaloni la dungă: unii care aparţinuseră tatălui său. Faţa lui era închisă la culoare din cauza emacierii produse de o boală dură, iar tusea ocazională trăda că suferă de mai mult decât de o simplă răceală. Un pic aplecat de spate și aparent sceptic, mergea de fapt cu toată deschiderea spre un loc în care pășea, pentru prima dată, la invitaţia mea: o biserică adventistă care se reunise într-o sală de spectacol de pe vremea lui Ceaușescu, pentru un concert.

Cânta unul dintre cele mai apreciate și mai pline de prestanţă coruri de tineret ale bisericii. Sala era în vervă, și un amestec colorat de voci care se auzea încă din hol ne lăsa să bănuim că locul e deja plin. Până să intrăm însă, zăresc o fată pe care nu o mai întâlnisem de mult timp. O salut, deși eram convinsă că ar fi preferat să ne ignore, dar, când ne apropiem, zâmbește cald și îi întinde și lui mâna: „Christiana, îmi pare bine.” Intrăm. Ne așezăm în spate. În agitaţia tipică evenimentelor mari, trei prietene mă reperează și vin, pe rând, să schimbăm două vorbe. Sunt vesele, luminoase și prietenoase cu oaspetele meu, ca și cum ar fi și musafirul lor. Mi se încălzește sufletul. În timpul concertului, o bebelușă stă la mama ei în braţe pe scaunul din faţa noastră și se uită cu ochi mari la invitatul meu, care face mutre amuzante spre copilă. Mama se întoarce curioasă spre sursa fâţâielii și râde complice. Îi lasă apoi să își continue jocul.

Nu pentru asta mă pregătisem. Mă înarmasem până în dinţi cu propria ospitalitate, plănuind să compensez pentru orice gest dizgraţios care s-ar fi petrecut: „Cui îi pasă? Ești cu mine. Uite ce muzică frumoasă!” îmi repetasem singură, ca să mă conving mai întâi pe mine că nu m-ar fi durut prea tare neprietenia celorlalţi. Eu îl invitasem pentru muzică și speram ca vreun vers inspirat să îi aducă măcar un pic de alinare în încercările lui. Nu mă așteptam ca și eu să împart cu el din același codru de speranţă, dar exact așa a fost.

Florile binelui

O tuse deranjantă l-a împiedicat să stea până la final, dar, înainte să plece, mi-a spus că i-au plăcut feţele zâmbitoare. Le-a reţinut mai calde decât discursul searbăd al unui pastor care păruse obligat să fie acolo și de preţiozitatea căruia am râs amândoi. Tot feţele zâmbitoare îmi plăcuseră și mie. Îmi plăcuse firescul lor și naturaleţea cu care înfloriseră în scurtele discuţii, ca niște narcise care împrimăvăresc totul în jur cu prezenţa lor.

Experienţa aceea m-a făcut să rezonez cu mărturia unei femei de peste Ocean, care povestea într-un editorial publicat în Christianity Today cât de surprinsă și de mișcată a fost atunci când, la prima ei vizită într-o biserică, alături de soţul ei și de Mischa, băieţelul lor cu handicap cognitiv, au fost îmbrăţișaţi, prin cuvinte, de oamenii de acolo.

Ca și mine, și Jennifer Brown Jones se aștepta ca ineditul familiei lor să îi scoată pe enoriași din zona lor de obișnuinţă și să îi facă să se închidă. Chiar în timpul rugăciunii, Mischa, plictisit de desfășurarea acţiunii, a început să facă zgomot și apoi să ţipe: „Nu, eu nu liniște!”. Tatăl l-a luat repede și a încercat să iasă cât mai discret din biserică. „Nu a fost deloc discret”, povestea Jennifer, „și, nu mai știu ce se spunea atunci la rugăciune, dar știu că eu m-am rugat aproape automat: «Doamne, nu mai pot. Ajută-mă. Am obosit. Nu mai știu cum nu e să nu fii obosit. Nu mai pot…”

Era convinsă că nu se va mai întoarce în acea biserică, de rușine. Însă chiar când se pregătea să își ceară scuze persoanelor din jur pe care Mischa le deranjase, este întâmpinată cu un zâmbet: „Știu că faci tot ce poţi. Și la fel face și el”, i-a spus o femeie. „Nu te îngrijora”, a venit asigurarea altora. „Cum, nu mă judecă?”, mărturisea Jennifer că se gândea în acele momente. „Apoi, o persoană pe care o cunoscusem în ziua aceea a venit la mine, și-a pus mâna pe umărul meu și mi-a zis: «Putem face ceva ca să vă fie mai ușor și lui, dar și ţie?». Mi-au dat lacrimile. Nimeni nu mă mai întrebase asta până atunci fără să fie plătit”, scria mama.

Micile gesturi

Un an mai târziu, nu doar că Jennifer și familia ei continuaseră să meargă la aceeași biserică, dar erau chiar membri implicaţi acolo. Inclusiv Mischa. Iar consecvenţa cultivării relaţiilor în comunitatea celor de aceeași credinţă cu ei i-a ajutat să descopere moduri inedite în care Dumnezeu lucrează prin oamenii din jurul nostru. Jennifer recunoștea că „a construi relaţii nu este suficient. Biserica nu este un club social. Este o comunitate de oameni care (…) retransmit și retrăiesc viaţa plină de dăruire și sacrificiu a lui Iisus.”

Însă imaginea lui Hristos astăzi se reconstruiește și din piese mici, din gesturile însemnate pe care le trăim în relaţii. „Pe măsură ce am făcut pași pentru a-i sprijini pe alţii din comunitate, uneori cu sacrificiu din partea noastră, am putut vedea cum lucrează Dumnezeu.” De exemplu, povestea că într-o seară, când au mers la ceea ce trebuia să fie o grupă mică de studiu biblic, colegii de grupă le pregătiseră o surpriză: „Ne-au spus că stau ei cu Mischa, iar noi putem să mergem să luăm cina în oraș.” Mischa a devenit „membru oficial” în echipa celor care îi întâmpină pe cei care vin la biserică, salutându-i și oferindu-le programul. „Toate aceste gesturi pot părea mici”, spunea Jennifer, „dar suma lor este cu mult mai mare decât fiecare gest în parte.”

În realitate, micile gesturi de cordialitate și de compasiune nu sunt un sacrificiu din partea celor care le fac, pentru că ele le aduc și lor bucurie și chiar lecţii neașteptate și preţioase.

„Când trăiești cu cineva cu capacităţi diferite, e nevoie să renunţi la a te concentra pe tine și la a te bizui doar pe tine. Avem nevoie să ne cultivăm dispoziţia de a-i înţelege pe oamenii diferiţi, de a simţi împreună cu ei și de a ne sacrifica în locul lor. Este o viaţă care ne confruntă cu propriile dureri și cu propria sărăcie a spiritului, cu nerăbdarea noastră, cu absorbirea noastră de sine, cu furia și insuficienţa noastră. În viaţa alături de o persoană cu handicap intelectual, descoperi că tu ești veriga slabă. Și că acela care se presupune că e „handicapat” este profesorul tău. Tocmai locul în care ne recunoaștem slăbiciunea, nevoia și limitele este locul în care Îl găsim și Îl cunoaștem pe Iisus”, scria tânăra mamă.

Mischa își aduce și el contribuţia la viaţa comunităţii, după propriile puteri, iar bunătatea cu care caută binele celor de lângă el este o predică în sine. Jennifer își amintea o ocazie în care o doamnă care vizita biserica lor a intrat având în mână o păpădie. „Strălucea de zâmbet”, povestea Jennifer, „și mi-a spus că un băieţel foarte frumos era afară și că a făcut-o să se simtă tare bine-venită, fiindcă i-a oferit o floricică și un zâmbet mare. Da, era fiul meu. Cel care încă mai are ieșiri nervoase când aude muzica sau rugăciunea în biserică.”

„Nu ne purtăm singuri poverile; cu toţii împărtășim bucuriile și necazurile”, a fost lecţia despre biserică pe care a desprins-o Jennifer din experienţa ei bogată în concluzii spirituale. De altfel, Jennifer Brown Jones este un student avid după învăţăminte, în perioada aceasta fiind doctorand în teologie creștină și profesor de Vechiul Testament la McMaster Divinity College.

Arca lui Vanier

„Spiritualitatea iubirii prin lucrurile mici” este și ceea ce preotul catolic Henri Nouwen remarcase în cadrul comunităţii L’Arche, creată în Franţa de Jean Vanier. Vanier, care a decedat săptămâna trecută, la 90 de ani, s-a născut într-o familie bogată și prestigioasă din Canada. Începuse o carieră promiţătoare în marină, însă s-a retras într-un monahism practic, construind o comunitate dedicată slujirii persoanelor cu handicap. Prin L’Arche, Vanier voia să îi arate bisericii sale că dizabilitatea, vulnerabilitatea și slăbiciunea au potenţialul de a ne aduce mai aproape unii de ceilalţi și de Hristos.

În comunitatea L’Arche, serviciul bisericesc nu a fost, de la bun început, unidirecţional. Iar reciprocitatea aceasta este unul dintre cele mai reputate aspecte ale închinării într-o biserică deschisă pentru oricine, cu dizabilitate sau fără, pe care l-a transmis L’Arche.

Relaţiile cer reciprocitate, iar aceasta este posibilă chiar și atunci când una dintre părţi suferă de o limitare de vreun fel. „În sânul comunităţii, Vanier a descoperit cum slăbiciunea și vulnerabilitatea umană ne ajută să dezvoltăm o conexiune reală între noi. Membrii comunităţii care aveau dizabilităţi intelectuale l-au învăţat prin constanţa deschiderii lor. Prin perseverenţa cu care erau deschiși faţa de el: cu nevoile, bucuriile, iubirile și durerea lor”, scria Christianty Today într-un tribut adus lui Vanier. În L’Arche, toţi erau invitaţi să își împărtășească darurile cu ceilalţi credincioși și astfel să participe la transmiterea Evangheliei. Ca o mărturie a faptului că diferenţele dintre noi ne demonstrează cât de mult avem nevoie unii de ceilalţi și ne îmbogăţesc în loc să ne separe. Bethany McKinney Fox, doctor în etică creștină la Seminarul Teologic Fuller, spunea că, „prin cuvintele și viaţa sa, Vanier a proclamat că suntem toţi la fel: fragili și răniţi și tocmai lucrul acesta este ceea ce ne face frumoși și capabili să formăm legături cu ceilalţi”.

Prieteni cu timpul

Jean Vanier vorbea apreciativ de cercetarea teologului John Swinton privind interacţiunea dintre religie și dizabilitate. În Making Friends With Time, Swinton își invită cititorii să reconsidere modul în care se raportează la ritmul hiperaccelerat al societăţilor dezvoltate de astăzi și spunea că, dacă am încetini măcar puţin, am putea găsi în vieţile noastre un loc demn și pentru cei care nu ţin pasul.

„Timpul lui Dumnezeu este lent”, scria Swinton. Este lent, „răbdător și blând și ospitalier faţă de prietenie; este un fel de a fi în plinătatea timpului, care nu este determinat de productivitate, de succes sau de mișcările lineare spre obiectivele personale. Este un drum al iubirii, o cale a inimii.” Sună filosofic, însă Swinton oferă subtil și exemple practice.

Cartea lui se ocupă mai ales de persoanele în vârstă care suferă de demenţă. Și, aplicând pe acest tip de dizabilitate, teologul reușește să îi transmită cititorului confuzia și alienarea pe care trebuie să le resimtă o persoană care constată că viteza cu care se desfășoară totul în jurul ei o exclude.

Ritmul conversaţiilor noastre, spunea Swinton, este unul care are convenţii nescrise, iar cei care nu le respectă sunt, pe nesimţite, lăsaţi pe dinafară. Cu toţii percepem, interior, fără să ne fi învăţat nimeni, nuanţe și mesaje care vin din rapiditatea cu care comunicăm. De aceea, atunci când pornim o conversaţie, avem niște așteptări prestabilite cu privire la schimbul de idei. Când aceste așteptări nu sunt respectate, de exemplu când celălalt își găsește greu cuvintele sau le pronunţă mai lent, începem să simţim frustrare. Familiaritatea acestei reacţii este ceea ce îl face pe Swinton cu atât mai elocvent atunci când susţine că și inversul este valabil. Cât de frustrant și izolant trebuie să fie pentru o persoană care nu se poate exprima cu rapiditatea convenţională să nu își poată exprima gândurile și sentimentele, deși ele sunt acolo!

Profunzimea acestor idei este, în sine, motivatoare pentru cei care doresc să extragă din principiile lor religioase metode prin care să vină în întâmpinarea celor cu abilităţi diferite de ale lor. E drept că mulţi mai au încă de învăţat, de exemplu, să nu fixeze cu privirea o persoană în căruciorul cu rotile sau să nu schimbe priviri compătimitoare cu alţii în prezenţa cuiva cu un sindrom vizibil. Dar, toate la timpul lor. Câtă vreme înaintea noastră este un orizont atât de larg de posibilităţi de învăţare și de a manifesta prietenie, mai bine să nu ne pierdem timpul deplângând ce nu este, ci să începem noi să învăţăm și să fim.