„Pentru mine, creștinismul solicită încetarea muncii în cursul zilei de duminică. Este vorba despre mult mai mult decât a merge la Biserică”.Aceasta este declaraţia Celestinei Mba, concediată de către angajator pentru dorinţa ei de a avea duminica liberă în vederea participării la serviciile de închinare.

Cazul a redeschis dezbaterea cu privire la respectarea libertăţii religioase – un drept fundamental într-o Europă construită pe valorile creștine.

Celestina Mba, o creştină devotată care se ocupa cu îngrijirea copiilor cu dizabilităţi de la centrul din Morden, Marea Britanie, şi-a dat în judecată angajatorul după ce a fost obligată să lucreze duminica, dar tribunalul nu i-a dat câştig de cauză. Judecătorul a concluzionat că argumentele reclamantei nu au fost convingătoare pentru a-i fi satisfăcute pretenţiile. „Sunt uimită de această decizie. Credeam că aceasta este o ţară creştină … şi mă şochează că am pierdut din cauza intoleranţei faţă de credinţa mea“, a precizat Celestine, după aflarea verdictului.

Baroneasa Warsi, copreşedinte al Partidului Conservator britanic, e de aceeași opinie pe subiect. Warsi, care este de religie islamică, este în mod surprinzător interesată de drepturile creștinilor, susţinând că este necesar ca religia acestora să fie acceptată în sfera publică, pentru binele tuturor. În opinia ei, asistăm în prezent la o secularizare militantă a societăţii, „profund intolerantă“, care „demonstrează trăsături similare regimurilor totalitare“ și care le neagă „oamenilor dreptul la o identitate religioasă“.

Justiţia în dispută cu… duminica

În contrast cu sesizările baronesei, decizia Înaltei Curţi de Justiţie din Marea Britanie a stabilit că Celestine Mba nu poate să refuze să lucreze duminica din cauza convingerilor, deoarece reţinerea de la lucru duminica nu este o „doctrină esenţială“ a creștinilor. Judecătorul Langstaff a explicat argumentaţia surprinzătoare afirmând că cei mai mulţi creştini lucrează duminica, iar cei care nu fac acest lucru reprezintă o minoritate. Într-o intervenţie ulterioară, Langstaff a precizat că instanţa a luat în considerare testul proporţionalităţii, căutând ca proporţia discriminării să fie cât mai redusă cu putinţă. Cu alte cuvinte, numărul celor mulţi trebuie să primeze în faţa convingerilor celor puţini pentru conturarea unei imagini a adevărului și dreptăţii.

Comentând decizia, Andrea Williams, directorul organizaţiei Christian Concern, constata că „instanţa de judecată pare a solicita un număr semnificativ de adepţi ai credinţei creștine care să respecte o anumită practică pentru ca instanţele de judecată să fie dispuse să accepte și să protejeze acea practică“.

Recent, Curtea de Apel a respins definitiv cazul Mba, deși a evidenţiat erori judiciare în hotărârile anterioare, implicit în argumentaţia tribunalelor ce au dat decizii nefavorabile reclamantei. Totuși, judecătorii Curţii de Apel au recunoscut că o asemenea supoziţie nu are o susţinere absolută. „Este clar că pentru unii creștini a lucra în zilele de duminică este inacceptabil“, a afirmat judecătorul Maurice Kay.

„Vox populi“, sau afirmarea mulţimii

Apelul la adevărul majorităţii („argumentum ad populum“) este de fapt un sofism[1], reprezentând o eroare de argumentare care încearcă să impună concluzia că o propoziţie este adevărată deoarece numărul celor care o susţin este mai consistent decât numărul celor care o resping. Argumentul majorităţii este logic incorect deoarece mulţimea susţinătorilor nu poate garanta corectitudinea unei convingeri.

Istoria a confirmat că încercarea de a legitima adevărul prin numărul celor care îl susţin a generat evenimente terifiante. Teroarea comunistă s-a exercitat în numele poporului. Fascismul şi nazismul au invocat, la rândul lor, vocea și drepturile mulţimii. Hitler a câștigat alegerile în urma sufragiului popular. În plus, dictaturile au catalogat ca trădător pe oricine nu se înregimenta în categoria mulţimii. Iisus însuși a fost crucificat în urma votului acordat de „gloata gălăgioasă“, după cum o definea Giovanni Papini.[2]

Omul-masă, noul reper al unei lumi superficiale

Suntem tot mai departe de perioada modernistă, în care raţiunea și individualitatea constituiau reperele de construcţie ale societăţii. Noua orientare gregară a devenit un fenomen, anticipat de celebrul scriitor spaniol Ortega y Gasset [3]încă din perioada interbelică, atunci când individualitatea începea să apună. În cartea Revolta maselor, Gasset avertizează împotriva apariţiei unui gen de om golit de istorie și de propriul trecut: „omul-masă“. În opinia lui Gasset, „masa este «omul mediu». Omul-masă se simte «ca toată lumea», nu-i încercat de neliniști, ci se simte în largul său când se găsește asemănător cu ceilalţi. Or, tocmai acest tip de om decide în epoca noastră“.[4]

Cazul Celestinei Mba reprezintă emblema unei percepţii eronate pe fundamentul căreia societatea se construiește ca o masă amorfă care are dreptul de a stabili valoarea de adevăr chiar și a unor practici religioase. Or, în această privinţă, nu doar argumentaţia judecătorilor poate fi discutabilă (așa cum a constatat și Curtea de Apel), ci și modalitatea prin care majoritatea creștină a decis să reconfigureze conţinutul zilei de odihnă, oferindu-le, astfel, judecătorilor suport de interpretare legală.

Omul-masă, de la „holy day“ la „holiday“

Observatorii fenomenului religios sesizează o distincţie radicală între afirmarea credinţei și practica religioasă în sine, în multe dintre ţările considerate creștine. Concluziile specialiștilor sunt că relaţiile sociale au devenit o nouă formă de religie, iar sărbătorile religioase sunt percepute preponderent ca o formă de relaxare. Apelând la un joc de cuvinte, Cathy Grossman, jurnalist la USA Today, afirmă că americanii și-au consolidat obiceiul de a se raporta la evenimentele religioase ca fiind sărbători/vacanţe („holidays“), și nu zile sfinte („holy days“). În opinia autoarei, asistăm la o redefinire a spiritualităţii sărbătorilor, redusă la relaţiile de familie și la relaxare cu ocazia fiecărei sărbători.

Nu același lucru se poate afirma despre puritani[5], care considerau că „este un abuz din partea multora, care nu poate trece neobservat, acela de a face din ziua Domnului o zi rezervată sportului și distracţiei, când ea ar trebui pusă deoparte pentru închinare religioasă“.[6]

Prin contrast, o asemenea percepţie a dispărut din ecuaţia vieţii omului postmodern, caracterizat de către Ovidiu Hurduzeu[7] ca fiind „sclavul fericit“[8]un individ fără exigenţe, pierdut în anonimat, participant la o societate a spectacolului și al cărui singur ideal este confortul. Acestea sunt aspectele care, în opinia autorului, contribuie la sfârșitul creștinismului și la începutul servituţii voluntare.

În faţa unei asemenea reconstrucţii sociale, este absolut legitim să ne întrebăm dacă valoarea de adevăr a unei practici religioase poate fi stabilită în numele mulţimii, mai ales în condiţiile în care percepţia ei despre valori a suferit mutaţii profunde.

O libertate pusă sub semnul îndoielii

Faptul că omul care compune mulţimea are rolul decidentului absolut și constituie elementul de referinţă până și în justificările judecătorilor indică o repoziţionare a valorilor în funcţie de repere care pun în pericol libertatea religioasă a „minorităţii“.

În faţa unei asemenea situaţii, nepăsarea s-ar putea să nu reprezinte cea mai bună soluţie. Tăcerea poate fi chiar fatală. Ca un arc peste timp, textul emblematic al pastorului german Martin Niemöller[9] sugerează care pot fi consecinţele rămânerii în expectativă atunci când unora le sunt negate drepturile fundamentale: „La început, i-au luat pe comunişti şi n-am spus nimic, fiindcă nu eram comunist. Apoi i-au luat pe sindicalişti, dar am tăcut, căci nu făceam parte din niciun sindicat. Pe urmă i-au luat pe evrei, dar eu nu eram evreu. I-au luat pe catolici, dar am tăcut din nou, căci eu eram protestant. Iar când au venit să mă ia şi pe mine, nu mai era nimeni în jur, ca să se ridice în apărarea mea.”

 

Footnotes
[1]„Sofism (sofistes) vine din limba greacă, reprezentând un raţionament corect în aparenţă, dar fals în realitate.”
[2]„Giovanni Papini, Viaţa lui Isus, Editura Ago-Temporis, Chișinău, 1991, p.291.”
[3]„Jose Ortega Y Gaset, celebru filosof și eseist spaniol, nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură.”
[4]„Jose Ortega Y Gasset, Revolta maselor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 87.”
[5]„Puritanii au apărut în Anglia cu dorinţa de a purifica biserica anglicană de reminiscenţele catolice. Trecând Oceanul Atlantic, au devenit cunoscuţi cu numele de „părinţi pelerini“.”
[6]„Christopher Hill, Society and puritanism in Prerevolutionary England, Palgrave Macmillan, 1997, p.182.”
[7]„Scriitor şi critic social român, doctor în literatura franceză şi ştiinţe umaniste al Universităţii Stanford.”
[8]„Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, Editura Timpul, Iași, 2005, p.172-183.”
[9]„Niemöller a fost un proeminent pastor protestant, adversar al lui Adolf Hitler, ce și-a petrecut ultimii șapte ani de guvernare nazistă în lagărele de concentrare.”

„Sofism (sofistes) vine din limba greacă, reprezentând un raţionament corect în aparenţă, dar fals în realitate.”
„Giovanni Papini, Viaţa lui Isus, Editura Ago-Temporis, Chișinău, 1991, p.291.”
„Jose Ortega Y Gaset, celebru filosof și eseist spaniol, nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură.”
„Jose Ortega Y Gasset, Revolta maselor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 87.”
„Puritanii au apărut în Anglia cu dorinţa de a purifica biserica anglicană de reminiscenţele catolice. Trecând Oceanul Atlantic, au devenit cunoscuţi cu numele de „părinţi pelerini“.”
„Christopher Hill, Society and puritanism in Prerevolutionary England, Palgrave Macmillan, 1997, p.182.”
„Scriitor şi critic social român, doctor în literatura franceză şi ştiinţe umaniste al Universităţii Stanford.”
„Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, Editura Timpul, Iași, 2005, p.172-183.”
„Niemöller a fost un proeminent pastor protestant, adversar al lui Adolf Hitler, ce și-a petrecut ultimii șapte ani de guvernare nazistă în lagărele de concentrare.”