„Biserica nu trebuie să facă prozelitism”, a declarat papa Francisc într-un interviu recent, care i-a oferit oportunitatea să ofere clarificări cu privire la o parte din tendinţele religioase actuale. Le-a oferit răspunsuri criticilor săi, dar a explicat și motivul pentru care catolicismul pierde teren în faţa protestanţilor.

Nu cu mult timp în urmă, unul dintre cardinalii prestigioși ai Vaticanului îl acuza pe Francisc de faptul că biserica este condusă ca și cum ar fi o corabie fără cârmă. Nemulţumirile faţă de viziunea pontificală s-au acumulat în ultimul timp pe fondul unui ton de relaxare a bisericii în probleme delicate, precum mariajul sau homosexualitatea.

Răspuns oferit criticilor

Se pare că acuzaţiile criticilor nu l-au lăsat indiferent pe papa Francisc. Într-un interviu acordat ziarului argentinian La Nation, Francisc a atacat la rândul său „clericalismul” Bisericii Romano-Catolice și s-a apărat în faţa celor care îl acuză că nu oferă bisericii o conducere coerentă. În primul rând, a susţinut că ideea „corabiei fără cârmă” l-a făcut să se simtă ciudat. Apoi a menţionat că nu are cunoștinţă de nimeni care să fi utilizat această expresie. Mai degrabă presa ar fi folosit-o, așadar papa consideră că are dreptul la niște „îndoieli frăţești” cu privire la autenticitatea unor calificative de acest gen, până în momentul în care i se vor spune în faţă.

Totuși nu este deranjat de posibilele reacţii negative. Din contră, ar fi mai îngrijorat dacă acestea nu ar exista. Existenţa unor critici la adresa pontificatului său, în cazul în care sunt reale, i se par cu totul normale, iar transparenţa este bine-venită în contextul încercării de reformare a Vaticanului.

Explicaţii pentru exodul catolicilor

O altă problemă ridicată în interviu a fost cea legată de „hemoragia” pe care Biserica Catolică o suferă în America Latină. Răspunsul suveranului pontif nu a fost deloc evaziv, ci a exprimat în mod clar că ceea ce se întâmplă în acea regiune este rezultatul „predicării prosperităţii” din partea grupărilor neoprotestante, generând idei de care oamenii s-au simţit atrași.

În ciuda acestei situaţii, papa nu este de acord ca vinovăţia să fie căutată în factori exteriori de viaţa bisericii. Soluţia întrezărită de Francisc este o reconectare a clericilor la masa credincioșilor. „Mă întreb ce anume există în interiorul bisericii care îl face pe credincios nefericit? Ceea ce îi face pe oameni să simtă că nu suntem destul de apropiaţi este clericalismul. Astăzi, să fii aproape de oameni înseamnă să ajunge la ei, să îi cauţi, să empatizezi cu problemele lor, cu realităţile în care trăiesc.”

Clericalismul este perceput ca un obstacol principal care subminează dezvoltarea naturală a laicilor. În consecinţă, papa solicită un model mai suplu, unul care să diminueze decalajul care există în prezent între corpul clerical și masa laicilor. Prin afirmaţiile făcute în această privinţă, Francisc pare să pună sub semnul întrebării o întreagă tradiţie ecleziastică proprie creștinismului apusean, dar și celui răsăritean, cu efecte nu foarte fericite.

Bunul samaritean, o soluţie salvatoare

Întrebat dacă biserica ar trebui să facă mai mult pentru a opri acest exod al catolicilor, papa a contestat abordarea de tip managerial a problemei, spunând că nu este încântat să folosească „termeni asociaţi cu prozelitismul, pentru că nu acesta este adevărul. Îmi place să folosesc imaginea spitalului de campanie: unii oameni sunt foarte răniţi și așteaptă să le vindecăm rănile…” Cu atât mai mult ar trebui ca aceasta să fie singura intervenţie viabilă în condiţiile în care multe dintre rănile respective pot să fie provocate chiar de către biserică.

Suveranul pontif a obiectat și faţă de folosirea cuvântului „strategie”, spunând că preferă „apelul pastoral al Domnului”, întrucât există pericolul de a percepe biserica drept un fel de ONG. Papa este convins că biserica nu poate copia metodele mundane de activitate, fiindcă oamenii nu așteaptă o strategie. De aceea aceasta nici nu ar trebui să o ofere, fiindcă biserica nu acţionează ca și cum ar fi „implicată în prozelitism”.

Practic, papa nu întrezărește decât o singură soluţie salvatoare: vindecarea rănilor celor care suferă, așa cum a făcut și bunul samaritean. Acesta este de fapt modelul pe care papa îl enunţă adeseori când este pus în situaţia de a prezenta viziunea sa despre biserică. Nu este o noutate faptul că actualul suveran pontif nu se limitează doar la discurs, ci își asumă în mod conștient și consecvent sarcina de a trăi după acest model. Presa a evidenţiat numeroasele situaţii în care Francisc s-a apropiat de oamenii străzii sau de cei cu boli incurabile, îmbrăţișându-i sau oferindu-le binecuvântarea.

Un papă care se respectă pe sine

Întrebat care au fost elementele care i-au adus cele mai mari bucurii de când a fost ales papă, Francisc a spus că înainte de a veni la Roma tocmai își planifica pensionarea. Odată cu acceptarea poziţiei supreme în Biserica Catolică, a trebuit să ia totul de la capăt, în maniere cu totul noi. De la început și-a zis: „Jorge, nu te schimba, continuă să fii doar tu însuţi, fiindcă a te schimba la vârsta ta te-ar face să pari un nebun.”

În aceste condiţii este explicabil de ce papa rămâne pe poziţii și continuă să fie fidel proiectelor pe care le-a lansat. A mărturisit în interviul acordat că și-a propus să rămână la fel cum era și la Buenos Aires, „chiar și cu vechile greșeli”. Unii poate că l-ar critica pentru această atitudine, care l-ar conduce să persiste într-o eroare, însă Francisc are propria viziune despre capacitatea și rolul pe care îl joacă, de aceea nu are nicio ezitare să enunţe că „preferă să fie el însuși”.

Ce s-a întâmplat cu samariteanul?

Samariteanul la care papa visează rămâne o provocare nu doar pentru societatea contemporană, ci în primul rând pentru biserică. Este un fapt pe care l-a susţinut și în alt interviu. Papa Francisc este conștient că dezvoltarea bisericii pe modelul bunului samaritean rămâne un ideal și că schimbările sunt dificile, fiindcă „biserica s-a lăsat uneori închisă în lucruri mici, în mici precepte”. Insistenţa pe adevărul doctrinar a produs un dezechilibru care i-a îndepărtat pe oameni de biserică.

Aceasta rămâne de fapt marea problemă pentru un creștinism aflat în situaţia de a vindeca răni fără să își piardă identitatea. Deocamdată, papa semnalează că biserica creștină, în genere, are tendinţa unei ruperi de realitate, izolându-se într-un turn de fildeș.

Există însă și alternativa asumării în mod deliberat și consecvent a unui rol de care biserica nu poate face abstracţie, fiindcă ar însemna să nege esenţa misiunii sale. Iar aceasta trece dincolo de prozelitism, oferind vindecare și luptând pentru recuperare.