Există multe forme de intoleranţă religioasă şi, de-a lungul secolelor, multe religii au fost persecutate. Cu toate acestea, în lumea apuseană, persecutarea creştinilor de către creştini, în special în timpul celor două secole de după Reformă, reprezintă episodul cel mai important, cu puternice influenţe asupra relaţiilor dintre diferitele popoare şi confesiuni, sau religii, până în ziua de azi. Şi totuşi, acest fragment de istorie este de multe ori neînţeles.

Acesta este primul dintr-o serie de articole ce îşi propune să exploreze istoria persecuţiei creştine. Articolul va arăta cum creştinii au început să persecute spre sfârşitul supremaţiei Imperiului Roman. Mentalitatea persecuţiei nu fost introdusă de împăraţii romani dornici de a folosi autoritatea morală a Bisericii în scopuri seculare, ci, mai degrabă, a apărut din zelul religios al creştinilor de a combate eroarea şi de a răspândi adevărul.

Este esenţială admiterea faptului că, deşi Biserica primară a respins violenţa, impulsul de a persecuta este regăsit în creştinism încă de timpuriu. Aceasta nu înseamnă că în mod inevitabil creştinismul este persecutant, ci arată că este important să înţelegem de ce creştinii au început să persecute şi cum au ajuns, în cele din urmă, să îmbrăţişeze toleranţa religioasă, şi apoi mult mai largul concept de libertate religioasă. Există lecţii ce trebuie învăţate despre propriul instinct de a persecuta în secolul al XXI-lea.

Sabia lui Constantin

S-a afirmat adesea că persecuţiile iniţiate de creştini au început odată cu convertirea la creştinism a împăraţilor romani – în special Constantin I, „cel Mare” (c. 306-337). Acest punct de vedere a fost exprimat de către unii dintre cei mai vechi susţinători ai libertăţii religioase, inclusiv Roger Williams, renumit apărător al toleranţei la începutul secolului al XVII-lea. Williams a susţinut că în timpul lui Constantin Biserica a fost prima care a făcut greşeală de a încerca să dicteze convingerilor personale cu sabia. „Zelul ignorant’’ al lui Constantin a adus mai multe daune bisericii, subliniază Williams, decât „mânia celor mai setoşi de sânge oameni, ca Nero’’. Şi aceasta, deoarece Constantin a făcut ca „grădina Bisericii şi câmpul lumii să fie totuna’’, deşi, prin natura lor, acestea ar trebui să fie distincte. În consecinţă, în opinia lui Williams, pentru ca „grădina’’ ecleziastică să fie restaurată la nivelul idealului edenic, era esenţial (după cum un biograf recent a spus), mai întâi, să se „desfacă ce a făcut Constantin cu 1300 de ani înainte’’.[1]

Williams nu a fost unicul cu acest punct de vedere şi ideea sa nu a murit odată cu el. Ea persistă până astăzi – mai multe cărţi cunoscute ale secolului al XXI-lea au întărit ideea că domnia lui Constantin a însemnat introducerea unei noi paradigme în relaţiile dintre biserica creştină, stat şi alte religii.[2] Se afirmă că împăratul Constantin efectiv „a forţat creştinismul să susţină ambiţiile sale pentru imperiu’’, rezultatul fiind că ortodoxia şi erezia au devenit, „în esenţă, o chestiune de politici ale puterii’’.[3]

Constantin şi libertatea de conştiinţă

Realitatea este că împăratul Constantin însuşi s-a opus persecuţiei. Deşi a devenit creştin şi a schimbat religia oficială a imperiului în creştinism, deşi a jucat un rol semnificativ în controversele teologice care au caracterizat şi polarizat Biserica primară, Constantin s-a împotrivit sancţiunilor date celor care nu se convertiseră.

Imediat ce a reuşit să ajungă pe tronul Imperiului Roman de Apus, în anul 306, Constantin „a pus capăt unilateral tuturor persecuţiilor din teritoriile sale, îngrijindu-se chiar de despăgubiri’’ pentru creştinii ale căror biserici fuseseră distruse.[4] Acest lucru însă a oprit doar persecuţia, dar nu a legalizat creştinismul.

După victoria împotriva aspirantului la tron Maxentius, în bătălia de la Podul Milvian (d.Cr. 312), pe care a crezut că a câştigat-o prin puterea „Dumnezeului creştinilor’’, Constantin a vrut să meargă mai departe. Iniţial el a fost coîmpărat cu Licinius, care a domnit în Imperiul de Est şi a fost un închinător la Zeul Soare. Dar în anul 313, la o întâlnire în Milano, Constantin şi-a convins colegul să emită o declaraţie comună, care prevedea că „oricine alege să practice religia creştină poate face acest lucru în mod liber şi deschis, fără a fi molestat’’. Însă, alături de „exercitarea liberă şi necondiţionată’’ a religiei creştine, împăraţii au acordat, în mod explicit,  „aceeaşi practică deschisă şi liberă’’ discipolilor „altor religii’’.[5]

Nu există nicio îndoială că, deşi declaraţia a fost emisă în numele ambilor împăraţi, ea reflecta preocupările lui Constantin. Ce este frapant este că aceste preocupări au inclus, pentru sfera religioasă, înlocuirea conformismul forţat cu alegerea individuală. „Creştinii şi toţi ceilalţi’’ urmau să aibă „posibilitatea nerestricţionată de a-şi alege orice religie au ales’’.[6] Bunăvoinţa lui Constantin de a le permite oamenilor din imperiu libertatea de a alege a fost un lucru neobişnuit, pentru că „ambii împăraţi romani şi supuşii lor considerau că este atât un drept, cât şi o datorie a împăraţilor să asigure închinarea adecvată în faţa Divinităţii’’.[7] Dar declaraţia imperială explică noua politică, mărturisind că unul dintre aspectele cele mai importante „referitoare la bunăstarea generală şi securitatea’’ imperiului şi „la binele omenirii, în general’’, a fost „venerarea Divinităţii’’.[8] De aceea libertatea de a alege le-a fost oferită tuturor supuşilor împăraţilor, astfel încât „orice divinitate se află în ceruri să fie milostivă şi înţelegătoare cu noi şi cu toţi cei ce se află sub stăpânirea noastră”.[9]

Cu alte cuvinte, Constantin afirma că libertatea de a crede nu este doar o alegere prudentă pentru un stat cu o minoritate religioasă semnificativă, ci este o alegere în conformitate cu voinţa Celui Atotputernic. Declaraţia reiterează prezumţia că „Divinitatea supremă’’ ar „arăta tuturor mărinimia Sa obişnuită şi bunăvoinţă’’ numai dacă „niciunui om, oricine ar fi el, nu îi va fi  negată libertatea de a-şi dedica inima practicii creştine sau oricărei religii consideră el că este mai bună’’.[10] Acesta este unul dintre cele mai importante argumente în favoarea libertăţii religioase, pentru că în sine se bazează pe religie, nu pe lipsa de religiozitate. Toate religiile au produs oameni sfinţi, care au învăţat că, prin înţelegerea libertăţii religioase, onorăm ceea ce este divin. Declaraţia din anul 313 oferă întâietate în text creştinismului, ceea ce reflectă priorităţile lui Constantin, căci creştinismul era acum credinţa sa. Cu toate acestea, declaraţia a clarificat faptul că toţi oamenii trebuiau să aibă posibilitatea să studieze ce religie li se pare mai atractivă, şi apoi să aleagă pentru ei înşişi, iar această alegere personală, bazată pe conştiinţa individuală – nu pe decizia împăratului –, să determine modul în care o persoană se închină.

Constantin şi toleranţa

Aproape zece ani mai târziu, Licinius şi Constantin au început să lupte pentru obţinerea controlului exclusiv asupra imperiului. Licinius a lansat un atac la adresa creştinismul, dar şi a lui Constantin, pentru că cel din urmă se identificase cu credinţa lui şi viceversa. Astfel, împăratul răsăritean a introdus noi legi în partea de est a imperiului prin care a interzis sinoadele bisericeşti, a restricţionat în mod sever circumstanţele practicării cultului creştin, a pus capăt instruirii creştine a tinerelor fete, şi a alungat creştinii din „serviciul imperial’’. Ofiţerilor din armata sa li s-a cerut să „aducă jertfă zeilor”, iar cei care refuzau erau fie eliberaţi din funcţie fie, în cel puţin patruzeci de cazuri cunoscute, condamnaţi la moarte.[11]

Constantin l-a învins decisiv pe Licinius în bătălia de la Chrysopolis (324), unde împăratul şi trupele sale au luptat sub emblema crucii împotriva unui duşman care pretindea ajutorul zeităţilor tradiţionale. După cum nota un istoric: „Înfrângerea împăratului păgân a apărut, probabil, ca o dovadă a neputinţei zeilor lui.’’[12] Nici după aceasta părerea lui Constantin despre persecuţie nu s-a schimbat.

Împăratul Constantin nu a mai fost nevoit să împartă puterea cu cineva în Imperiul Roman – situaţie despre care el însuşi credea că se datorează favorii Dumnezeului creştin, dar, cu toate acestea, el nu a interzis brusc cultul păgân. Dimpotrivă, el a declarat că de dreptul practicării propriei credinţe în linişte şi pace ar trebui „să se bucure atât cei care greşesc, cât şi credincioşii’’. Împăratul credea că „cei care dau înapoi pot păstra templul greşelilor lor,’’ pentru că vor primi o pedeapsă suficientă de la Dumnezeu şi, prin urmare, nu trebuie să fie pedepsiţi în această lume. Constantin a subliniat că îngăduindu-le să trăiască în pace este cel mai bun mod de „a-i aduce la adevărata credinţă’’.[13]

Proclamaţia lui Constantin are un ton peiorativ cu privire la religia păgână: nu era nimic vrednic în ea, conform lui Constantin – altarele antice ale religiei tradiţionale nu erau, pentru împărat, temelia integrităţii şi autorităţii romane, ci mai degrabă „temple ale erorii’’. De asemenea, Constantin pare să anticipeze sau chiar se aşteaptă ca păgânii să se convertească. După cum  afirma un cercetător, în timp ce a permis ca păgânismul să existe alături de creştinism, el „nu credea în coexistenţa a doua religii diferite ca un lucru ce poate dura la nesfârşit’’.[14]

Tapiserie înfăţișând Bătălia de la Chrysopolis.

Astfel, împăratul a adoptat mai degrabă toleranţa religioasă decât pluralismul religios, din moment ce o singură religie a avut prioritate, cultural şi oficial, în detrimentul altora, şi s-a plecat de la ipoteza că diversitatea religioasă va deveni, în cele din urmă, uniformitate. Aşa cum se va vedea din articolele următoare, acesta era un model ce urma să se repete: din punct de vedere istoric, de obicei, a fost mai uşor pentru creştini să accepte toleranţa religioasă decât pluralismul sau libertatea religioasă. Esenţial de reţinut este totuşi că sub Constantin nu a fost luată nicio măsură pentru convertirea forţată. Într-adevăr, declaraţia imperială nu ar fi putut fi mai clară: „Nimeni nu ar trebui să molesteze o altă persoană’’ pe motive religioase. În schimb, „fiecare ar trebui să trăiască în conformitate cu propria convingere’’.[15]

Refuzul lui Constantin de a folosi constrângerea a fost cel mai bine evidenţiat de atitudinea sa faţă de diversitatea religioasă în cadrul armatei. Atât păgânii, cât şi creştinii consimţeau în general că victoria şi înfrângerea pot fi atribuite Divinităţii şi pot, de asemenea, să fie rezultatul eforturilor omeneşti. Astfel, chiar „securitatea statului’’ depindea de armonia dintre soldaţi şi Divinitate. Jertfele aduse zeilor în mod frecvent erau o parte integrantă a vieţii militare romane, pentru că generalii şi soldaţii, deopotrivă, credeau că pot obţine binecuvântarea cerească în luptă – de aici şi cererea lui Licinius ca ofiţerii săi să aducă jertfe în timpul războiului împotriva lui Constantin. Mulţi dintre martirii creştini timpurii au fost soldaţi, deoarece chiar şi numai  prezenţa lor în cadrul trupelor nu putea fi tolerată de către ofiţerii imperiali, „pentru că punea în pericol jertfele’’ care aduceau victoria. Un secol mai târziu, un împărat creştin, Teodosie II, a făcut un pas logic (din punct de vedere creştin) de a le interzice păgânilor şi ereticilor să facă parte din armata imperială, ca nu cumva prezenţa lor să-L ofenseze pe Dumnezeu şi să împiedice intervenţia divină.[16]

Constantin, care a atribuit ascensiunea sa imperium-ului intervenţiei divine, trebuie să fi simţit foarte puternic tentaţia de a-şi obliga toţi soldaţii să ia parte la serviciile creştine de închinare ce înlocuiseră, prin decretul său, sistemul jertfelor păgâne, şi deveniseră obligatorii în fiecare duminică. Cu toate acestea, el le-a permis soldaţilor păgâni să-şi păstreze mărturisirea de credinţă, ba chiar i-a încurajat să profite de timpul în care „soldaţii creştini erau ocupaţi cu serviciile lor cultice’’ pentru a se ruga şi a se închina în felul lor.[17]

Cu o perspectivă rareori egalată în secolele ulterioare ale istoriei creştine, primul împărat creştin a declarat: „Nimeni nu ar trebui să rănească pe altul în numele unei credinţe pe care el însuşi a acceptat-o din convingere.’’ El i-a încurajat pe aceia dintre supuşii săi care erau deja credincioşi creştini să înveţe şi să propovăduiască, în speranţa apariţiei convertirilor: „Acela care este cel mai rapid în înţelegerea adevărului să încerce cum poate să-şi convingă aproapele. Dar, dacă acest lucru nu este posibil, să renunţe.’’[18] Destinat foştilor supuşi ai învinsului Licinius, mesajul de victorie al lui Constantin, din partea căruia păgânii probabil aşteptau să anunţe represiunea, a concluzionat, în schimb, astfel: „Lupta pentru nemurire necesită recruţi voluntari. Constrângerea nu este de niciun folos.’’[19]

Generaţiile viitoare de credincioşi au egalat rareori perspectiva primului împărat creştin, conform  căreia Evanghelia oferă mântuire şi viaţă veşnică („nemurire’’) doar în urma unei relaţii personale cu Iisus Christos, care este ea însăşi rodul convingerii lăuntrice profunde şi ceea ce numim convertire. Convertirea nu este acelaşi lucru cu conformarea.

Constantin – O privire de ansamblu

Nu există nicio îndoială că propria convertire a împăratului Constantin şi instituţionalizarea creştinismului în oficiile puterii imperiale au indus convertirea multor altor oameni – în special a celor care doreau o carieră birocratică, militară sau civilă. Dar primul împărat creştin nu a obligat pe nimeni să se convertească sau să-şi schimbe natura credinţei lor creştine. Dimpotrivă, există mai multe exemple de funcţionari proeminenţi, civili şi militari, care şi-au păstrat credinţa păgână sau al căror creştinism era eretic (i.e., nu era aprobat de împărat), chiar până la sfârşitul secolului al IV-lea.[20] În loc să merite calomnierea care i-a fost adesea adusă, Constantin merită laude pentru clarviziunea şi atitudinea sa exemplară faţă de două dintre datoriile cardinale ale creştinului – să dea mărturie în mod entuziast şi cu vigoare, dar să nu treacă niciodată limita constrângerii şi presiunii.

Teodosie şi impulsul persecuţiei

Politicile lui Constantin au fost continuate de succesorii săi timp de aproape cincizeci de ani după moartea sa. Primul împărat care a folosit puterea statului pentru a constrânge conştiinţa oamenilor a fost Teodosie I (c. 379-395).

Ca şi Constantin, Teodosie a dorit ca supuşii săi să îmbrăţişeze religia sa, dar, spre deosebire de Constantin, el a fost dispus să folosească forţa în atingerea ţintei sale de uniformitate religioasă. În anul 380, el a decretat că „toţi oamenii’’ aflaţi sub conducerea sa „trebuie să practice acea religie pe care divinul apostol Petru le-a transmis-o romanilor’’, iar cei care fac acest lucru „vor purta numele de creştini catolici’’. Dar toţi cei care au urmat „dogme eretice’’ vor „fi loviţi” de „răzbunarea” împăratului „în conformitate cu judecata divină’’.[21]Iniţial, Teodosie i-a persecutat pe eretici, dar a permis cultului păgân să continue. Cu toate acestea, mai târziu, a impus sancţiuni severe împotriva oricărei forme de închinare păgână.[22] Chiar şi istoricii, care îl simpatizează pe Teodosie şi devotamentul faţă de credinţa catolică care l-a inspirat, au observat că „este posibil, dar dificil, să găseşti exemple mai puternice de intoleranţă şi fanatism decât în spiritul’’ care a inspirat legile sale şi persecuţia.[23]

E important de subliniat însă că ameninţarea cu represalii din partea împăratului şi chiar uzul violenţei pentru a-i forţa pe eretici să renunţe la credinţa lor şi să îmbrăţişeze doctrinele ortodoxe, precum şi forţarea păgânilor să se convertească la creştinism, au mers mână în mână cu utilizarea similară a violenţei de către creştinii obişnuiţi. Începând din Antiohia, în anul 387, apoi în Alexandria, în anul 391, mari mulţimi de credincioşi obişnuiţi, cu binecuvântarea episcopilor lor, au jefuit şi profanat locaşurile de cult păgâne şi casele celor care li se opuneau şi i-au bătut pe cei care li s-au împotrivit. Alţi creştini i-au copiat şi revolte similare s-au răspândit rapid în oraşele din Egipt, iar apoi în oraşele din Gaul.[24] Aceste activităţi l-au determinat pe Teodosie să înceapă persecutarea păgânilor. El însuşi era pios, mai mult decât „orice alt împărat [creştin] anterior’’, iar atunci când a impus persecuţia de stat a făcut acest lucru deoarece atât creştinii obişnuiţi, cât şi conducătorii lor spirituali „se aşteptau ca împăratul să utilizeze întreaga greutate a legii’’ împotriva celor care nu erau credincioşi adevăraţi.[25]

Informaţiile de mai sus aduc o notă de echilibru, deoarece arată că Roger Williams a înţeles greşit natura persecuţiei timpurii. Impulsul de a persecuta nu este străin creştinismului şi nu i-a fost impus din afară. Din contră, el îşi găseşte originile foarte timpuriu în istoria creştinismului. A fost mai degrabă un impuls născut din interior şi pus în practică la toate nivelurile, inclusiv între credincioşii simpli, decât unul impus Bisericii de împăraţi seculari. Este important să se recunoască progresia cronologică reală şi faptul că primul împărat care a legalizat persecuţia condusă de creştini nu a fost Constantin, ci Teodosie. Faptele împăratului au reflectat un consens mai larg printre creştini – diversitatea ar trebui eliminată şi uniformitatea impusă cu forţa.

Totuşi, deşi nu putem da vina pe politicieni pentru crearea societăţii persecutorii creştine, nu putem acuza nici creştinismul că este un incubator natural al persecuţiei. Biserica din primul, al doilea şi al treilea secol a respins ferm orice utilizare a forţei în relaţiile sale cu păgânii sau oficialii. Mai mult decât atât, la fel de mult ca şi Teodosie, Constantin a întruchipat biserica din timpul lui. Pentru el, siguranţa adevărului creştinismului a fost strânsă legată de convingerea că adevărul ar putea fi răspândit doar prin convingere, nu persecuţie – convertirea nu poate implica niciodată constrângere.

În final, este esenţial a se recunoaște că, de peste o mie de ani, creştinii au fost adesea grabnici în a persecuta. Certitudinea adevărului şi iubirea absolută pentru Dumnezeu îi pot duce pe  credincioşi la dispreţ faţă cei care gândesc diferit. Această tendinţă va fi dezvăluită în mod deosebit în călătoria istorică din articolul următor al acestei serii, atunci când vom analiza paradigma medievală a persecuţiei. Pentru moment, trebuie recunoscut faptul că a existat un impuls al persecuţiei în creştinism, cel puţin începând din secolul al IV-lea. Numai dacă suntem conştienţi de tendinţa de a fi intoleranţi, îi putem rezista.

În aceeași serie au apărut:

Creștinii și instinctul persecuţiei (II): Evul Mediu și Reforma Protestantă

Creştinii şi instinctul persecuţiei (III): Dragoste complicată

Creştinii şi instinctul persecuţiei (IV) : Răsăritul toleranţei

Creştinii şi instinctul persecuţiei (V): Reformă, toleranţă şi persecuţie

Footnotes
[1]„Williams e citat în Perez Zagorin, How the Idea of Religious Toleration Came to the West, Princeton University Press, 2003, p. 203; a se vedea şi Edwin S. Gaustad, Roger Williams, Oxford University Press, 2005, p. 98-100”.
[2]„A se vedea Zagorin, Op. cit.; James Carroll, Constantine’s Sword: The Church and the Jews: A History, New York, Houghton Mifflin, 2001; Harvey Cox, The Future of Faith, New York, HarperOne, 2009 ”.
[3]„Cox, p. 5; Alister McGrath, Heresy: A History of Defending the Truth, New York, HarperOne, 2009, p. 204”.
[4]„Hans A. Pohlsander, «Constantine I (306–337 A.D.)» în De Imperatoribus Romanis: An Online Encyclopedia of Roman Emperors, 2009, www.roman-emperors.org”.
[5]„Lactantius, De mortibus persecutorum, cap. 48, în J. P. Migne (edit.), Patrologiae cursus completus, ser. I, Patrologia latina, vol. VI–VII, Lucii Caecillii Firmiani Lactantii Opera Omnia, 2 vol., Paris, Sirou & Vrayet, 1844, vol. 2, col. 268-269 (toate traducerile îmi aparţin). O traducere completă a declaraţiei (numită şi «Edict of Milan»- „Edictul de la Milano’’) se poate găsi online pe Internet Medieval Sourceboo, www.fordham.edu”.
[6]„Lactantius, De mortibus persecutorum, cap. 48, în Opera Omnia, vol. 2, col. 268 ”.
[7]„H. A. Drake, «The Impact of Constantine on Christianity» în Noel Lenski (edit.), The Cambridge Companion to the Age of Constantine, Cambridge University Press, 2006, p. 117”.
[8]„Lactantius, ed. cit., col. 267, 268”.
[9]„Lactantius, col. 268”.
[10]„Ibidem”.
[11]„Noel Lenski, «The Reign of Constantine» în Cambridge Companion to the Age of Constantine, p. 75; Michael DiMaio, Jr., «Licinius (308-324 A.D.)» în De Imperatoribus Romanis: An Online Encyclopedia of Roman Emperors, 1997,  www.roman-emperors.org. Cf. E. G. Ryan, «Forty Martyrs» în New Catholic Encylopedia, 1967, vol. 5, p. 1036, 1037”.
[12]„Hermann Doerries, Constantine and Religious Liberty, New Haven, Conn., Yale University Press, 1960, p. 25”.
[13]„Citat în traducere engleză în Doerries, p. 25, 26”.
[14]„Doerries, p. 28”.
[15]„Citat în traducere engleză în Doerries, p. 26”.
[16]„Doerries, p. 38”.
[17], „Ibidem”.
[18]„Citat în traducere engleză în Stephen Williams şi Gerard Friell, Theodosius: The Empire at Bay, New Haven & London, Yale University Press, 1995, p. 56”.
[19], „Citat în traducere engleză în Doerries, p. 26”.
[20]„A se vedea Williams şi Friell, p. 47-51”.
[21]„Theodosian Code, XVI.I.2, în Edward Peters (edit.), Heresy and Authority in Medieval Europe: Documents in Translation, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1980, pp. 44, 45”.
[22]„A se vedea Williams şi Friell, p. 52-60, 119-124”.
[23]„Williams şi Friell, p. 120”.
[24]„Ibidem, p. 44, 45, 122, 123”.
[25]„Ibidem, p. 56 ”.

Note

„Williams e citat în Perez Zagorin, How the Idea of Religious Toleration Came to the West, Princeton University Press, 2003, p. 203; a se vedea şi Edwin S. Gaustad, Roger Williams, Oxford University Press, 2005, p. 98-100”.
„A se vedea Zagorin, Op. cit.; James Carroll, Constantine’s Sword: The Church and the Jews: A History, New York, Houghton Mifflin, 2001; Harvey Cox, The Future of Faith, New York, HarperOne, 2009 ”.
„Cox, p. 5; Alister McGrath, Heresy: A History of Defending the Truth, New York, HarperOne, 2009, p. 204”.
„Hans A. Pohlsander, «Constantine I (306–337 A.D.)» în De Imperatoribus Romanis: An Online Encyclopedia of Roman Emperors, 2009, http://roman-emperors.org”.
„Lactantius, De mortibus persecutorum, cap. 48, în J. P. Migne (edit.), Patrologiae cursus completus, ser. I, Patrologia latina, vol. VI–VII, Lucii Caecillii Firmiani Lactantii Opera Omnia, 2 vol., Paris, Sirou & Vrayet, 1844, vol. 2, col. 268-269 (toate traducerile îmi aparţin). O traducere completă a declaraţiei (numită şi «Edict of Milan»- „Edictul de la Milano’’) se poate găsi online pe Internet Medieval Sourceboo, http://fordham.edu”.
„Lactantius, De mortibus persecutorum, cap. 48, în Opera Omnia, vol. 2, col. 268 ”.
„H. A. Drake, «The Impact of Constantine on Christianity» în Noel Lenski (edit.), The Cambridge Companion to the Age of Constantine, Cambridge University Press, 2006, p. 117”.
„Lactantius, ed. cit., col. 267, 268”.
„Lactantius, col. 268”.
„Ibidem”.
„Noel Lenski, «The Reign of Constantine» în Cambridge Companion to the Age of Constantine, p. 75; Michael DiMaio, Jr., «Licinius (308-324 A.D.)» în De Imperatoribus Romanis: An Online Encyclopedia of Roman Emperors, 1997,  http://roman-emperors.org. Cf. E. G. Ryan, «Forty Martyrs» în New Catholic Encylopedia, 1967, vol. 5, p. 1036, 1037”.
„Hermann Doerries, Constantine and Religious Liberty, New Haven, Conn., Yale University Press, 1960, p. 25”.
„Citat în traducere engleză în Doerries, p. 25, 26”.
„Doerries, p. 28”.
„Citat în traducere engleză în Doerries, p. 26”.
„Doerries, p. 38”.
„Citat în traducere engleză în Stephen Williams şi Gerard Friell, Theodosius: The Empire at Bay, New Haven & London, Yale University Press, 1995, p. 56”.
„A se vedea Williams şi Friell, p. 47-51”.
„Theodosian Code, XVI.I.2, în Edward Peters (edit.), Heresy and Authority in Medieval Europe: Documents in Translation, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1980, pp. 44, 45”.
„A se vedea Williams şi Friell, p. 52-60, 119-124”.
„Williams şi Friell, p. 120”.
„Ibidem, p. 44, 45, 122, 123”.
„Ibidem, p. 56 ”.