Umbra Conciliului Vatican II şi noua Cinzecime în Biserica Catolică

127

Zilele acestea, majoritatea ştirilor din zona catolică discută despre Anul Credinţei, un an tematic, pus deoparte de Biserica Catolică pentru evanghelizarea lumii, la 50 de ani de la Conciliul Vatican II. Momentul istoric şi decisiv în multe privinţe, a fost un punct de plecare pentru aşteptări şi planuri cu o miză pe termen lung.

În urmă cu 50 de ani, pe 11 octombrie, sute de înalţi clerici catolici pătrundeau în Bazilica Sfântul Petru, pentru a începe o întâlnire de trei ani, care urma să schimbe pentru totdeauna percepţia catolicilor despre ei înşişi, despre biserica lor şi despre restul lumii. Se deschideau porţile Conciliului numit Vatican II, ce avea scopul de a evalua rolul bisericii într-o lume în permanentă schimbare. Referindu-se la eveniment, Papa Ioan al XXIII-lea a declarat că a convocat Conciliul pentru că sosise timpul ca biserica să deschidă geamul şi să lase aerul proaspăt să pătrundă în interior.

Schimbările din cadrul Conciliului

Dintre măsurile ce priveau în mod direct slujbele religioase, preoţii au început să folosească la Mesă limba ţării în care se aflau, în locul limbii latine, şi au participat direct la slujbă, fiind văzuţi de credincioşi – deşi până atunci preoţii puteau fi doar auziţi.

Însă biserica urma să se schimbe şi în exterior, prin ceea ce a devenit o conversaţie între biserică şi lume. Pe de o parte, călugăriţele au renunţat la îmbrăcămintea pretenţioasă şi au început să poarte o îmbrăcăminte mai apropiată de cea a laicilor. Pe de altă parte, voci din biserică au început să fie auzite nu doar în probleme religioase, ci şi în privinţa apărării drepturilor civile şi împotriva războiului din Vietnam.

Conciliul Vatican II a adus şi o schimbare de percepţie faţă de religia mozaică. Înainte de Conciliu, evreii erau stigmatizaţi din cauză că erau consideraţi cei care L-au ucis pe Iisus Christos. După Conciliu însă, Biserica Catolică şi-a recunoscut rădăcinile iudaice şi legământul dintre Dumnezeu şi poporul Israel.

Prin toate acestea, Biserica Catolică a dat un mesaj foarte important: Biserica Catolică face parte din lumea modernă. Nu este nici împotriva, nici mai presus, nici separată, ci integrată în lumea contemporană. Biserica doreşte să se integreze, nu să condamne.

Anul Credinţei şi planurile de evanghelizare a lumii

Acum, după 50 de ani, Biserica face un pas mai departe. A demonstrat deja că este o biserică conectată la problemele lumii, de fiecare dată când s-a exprimat împotriva unor probleme delicate, precum avortul, mijloacele de contracepţie, căsătoriile homosexuale.

Acum a sosit vremea acţiunii, iar analiza discursurilor Papei Benedict o arată clar. Joi, 11 octombrie, Papa a deschis Anul Credinţei cu o mesă în Piaţa Sf. Petru, subliniind încă o dată scopul principal al acestui proiect: reînvierea, în întreaga Biserică, „a acelei tensiuni pozitive de a-L anunţa pe Iisus, din nou, omului contemporan," scrie Catholic Culture.

Ultimele decenii au fost marcate de avansul unei „deşertificări spirituale". Pe vremea Conciliului, viaţa fără Dumnezeu era cunoscută prin câteva pagini de istorie, azi însă, „o vedem în fiecare zi în jurul nostru" a declarat Papa în timpul mesei. Dar ce este şi mai important este că tocmai din aceste experienţe poate fi redescoperită bucuria credinţei, care este de o importanţă vitală pentru omul credincios.

Tocmai de aceea, Papa Benedict foloseşte Anul Credinţei pentru a readuce în atenţie adevărurile catolicismului – ce par uitate de mulţi credincioşi, dacă ne uităm la prezenţa tot mai mică la biserică a catolicilor de rând. Mai mult însă, Anul Credinţei urmăreşte reînvierea spiritului ce a condus Vatican II, adică o nouă Cinzecime (pogorârea Duhului Sfânt peste biserica primară, semn al binecuvântării lui Dumnezeu) şi, în consecinţă, o nouă evanghelizare a lumii. Cu alte cuvinte, un semn că Biserica Catolică are un rol şi o chemare specială.