Orice atinge papa Francisc se transformă în aur pentru publicaţiile de circulaţie internaţională (majoritatea americane), care speculează orice gest și remarcă. De cele mai multe ori, portretul papei este schiţat incomplet, în lumini părtinitoare și cu titluri care anunţă o revoluţie tot mai apropiată în Biserica Catolică. Așa cum era de așteptat, atunci când se vorbește despre revoluţii, au început să apară în presă și părerile reacţionare, care îl acuză pe papă că este prea liberal. Între aceste două discursuri, realitatea abia transpare.

Discursul despre înclinaţiile liberale ale papei a germinat poate de când a fost fotografiat venind la Vatican cu autobuzul, și nu cu limuzina, așa cum procedează de obicei cardinalii, cărându-și singur bagajul. Sau poate când a ales să poarte o pereche de pantofi simpli, negri, contrastând puternic cu pantofii roșii ai predecesorului său. Sau poate când a refuzat să locuiască în apartamentul fastuos din Palatul Apostolic, alegând în schimb una dintre camerele de oaspeţi de la Vatican, un gest care poartă în sine o critică faţă de excesele din trecut. Sau poate când a devenit primul papă din istorie care și-a luat numele de Francisc, în amintirea celui care și-a dedicat viaţa săracilor – Sfântul Francisc de Assisi. Deodată, într-o lume atât de marcată de inechităţi sociale, realizarea faptului că niciun papă nu și-a luat acest nume în toată istoria Bisericii a început să spună în mod indirect ceva despre instituţie.

Astfel că de la început au început să curgă în presa liberală articole care, intenţionat sau nu, au creat o disensiune între Biserica Catolică, ca instituţie, și noul ei pontif, cu speranţe vii că va urma o reformă care va zgudui din temelii biserica și doctrina ei învechită. Cumva s-a făcut total abstracţie de faptul că Francisc nu ar fi putut ocupa funcţia de episcop de Buenos Aires, apoi de arhiepiscop, apoi de cardinal, dacă cariera sa clericală nu ar fi respectat dogmele Bisericii Catolice. Papa nu a venit ca un străin simpatic, care a vrăjit cardinalii (numiţi de papa Benedict al XVI-lea și de papa Ioan Paul al II-lea) să îl aleagă, în timp ce aceștia nu au intuit că noul papă ar putea fragmenta biserica. Totuși există voci care avertizează că tocmai acest scenariu este posibil și real.

O problemă regională

Deși răsună și din Australia sau Marea Britanie voci ale unor episcopi îngrijoraţi că papa provoacă disensiune și confuzie în biserică, cele mai radicale opinii, gata să îl acuze pe Francisc de „erezie” și de „anarhie teologică”, vin din Statele Unite. Între timp, Biserica Catolică din Europa de Vest pare să vibreze la empatia deja caracteristică papei. În America însă, într-un peisaj politic și cultural care pare într-o fragmentare accelerată, biserica pare și ea să se fragmenteze pe linia liberali vs conservatori. Însă motivele sunt mai degrabă politice decât religioase sau culturale.

Dacă ne uităm pe cele mai recente sondaje realizate printre catolicii americani de către Centrul de Cercetare Pew, vom observa că, deși per total impresia favorabilă despre pontif a scăzut doar cu un procent în ultimii patru ani, scăderi s-au înregistrat doar printre catolicii republicani, pe când la catolicii democraţi se observă o creștere modestă. Tot în aceeași perioadă de timp, procentul catolicilor republicani care spun că papa este prea liberal a crescut de la 23% la 55%, iar a catolicilor republicani care cred că papa „reprezintă o schimbare majoră în bine” a scăzut dramatic, de la 60% la 37%.

De ce sunt atât de deziluzionaţi catolicii republicani? Cu siguranţă nu de caracterul papei, mai mult de 90% dintre republicani caracterizându-l drept „milos” și „umil”, majoritatea admiţând că și preoţii lor locali îl sprijină „foarte mult” sau „destul de mult” pe papă. Nu este vorba neapărat nici de problemele spinoase ale homosexualităţii sau ale avortului, având în vedere că, la nivel de grup, atitudinile catolicilor americani pe aceste subiecte au evoluat astfel încât acum majoritatea susţin căsătoriile gay și legalizarea avortului și ar dori ca papa să facă un strop mai mult pentru a deschide biserica spre homosexuali și persoanele divorţate și recăsătorite.

Se pare că discursurile critice anticapitaliste ale papei, cele îndreptate împotriva comerţului cu arme și a celor care nu au grijă de săraci, nu primesc imigranţi sau neagă încălzirea globală i-ar fi supărat pe americanii de dreapta, dar rolul diplomatic jucat de papă în repararea relaţiilor dintre SUA și Cuba în timpul administraţiei Obama ar fi fost cea mai importantă piesă, crede Nello Scavo, autor și corespondent de la Vatican. În discursul rostit în faţa Senatului american, papa a vorbit despre multe lucruri pe care politicienii americani, în special republicanii, ar trebui să le aibă pe conștiinţă, cum ar fi nevoia unei distribuiri corecte a veniturilor, utilizarea corectă a resurselor naturale și primirea refugiaţilor și a imigranţilor. Iar cu ocazia violenţelor care au avut loc odată cu mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, o mare victorie pentru republicani și prietenii lor evanghelici, papa a concluzionat că „persoane fără apărare” sunt ucise în Ţara Sfântă. Nu ar fi deci o exagerare din partea lui Scavo să aprecieze că republicanii sunt foarte nemulţumiţi de viziunile politice, geopolitice și teologice ale papei. Încă din 2015, observând trendul de îndepărtare a catolicilor conservatori americani faţă de papă, Gallup nota că „acest declin poate fi atribuit acţiunilor papei de a denunţa idolatria banilor, de a lega încălzirea climei de acţiunile oamenilor și de a vorbi cu pasiune despre inechitatea socială, toate probleme care se bat cap în cap cu lucrurile în care cred conservatorii”.

O fractură între Vatican și Biserica Catolică din America a devenit destul de vizibilă mai ales după victoria lui Donald Trump. Într-un articol condamnator al publicaţiei La Civilta Cattolica, ce se află sub egida Vaticanului, scris de Antonia Spadaro, unul dintre jurnaliștii cei mai apropiaţi de papă, catolicii americani sunt acuzaţi că au bătut palma cu evanghelicii de dreapta în goana după putere politică, într-un soi de ecumenism pervertit, în care texte biblice sunt reinterpretate pentru a scuza mijloacele folosite pentru atingerea scopurilor politice. O comunitate de credincioși a devenit o comunitate de combatanţi a căror citire unidirecţională a textelor biblice folosește pentru a le anestezia conștiinţele și pentru a sprijini unele dintre cele mai atroce viziuni despre lume, xenofobe și islamofobe, avertizează articolul, care face apoi o comparaţie cu teologia lui Francisc.

Articolul este unic nu doar prin faptul că este o admonestare deloc subtilă a catolicilor conservatori americani, dar și pentru că îi poziţionează pe aceștia alături de evanghelicii conservatori,
(în efortul lor de atingere a unor scopuri politice profetice – de exemplu mutarea ambasadei SUA la Ierusalim) și în opoziţie cu viziunea curentă de la Vatican. Articolul, care îl pune în opoziţie pe Francisc cu fundamentalismul de tip politico-religios, nu doar că practic consfinţește liberalismul papei, dar indică și natura acestuia, arătând în același timp că, dacă se pune problema unei rupturi în Biserica Catolică din cauza acestui liberalism, atunci cel mai probabil fractura va fi transatlantică, între Vatican și Biserica Catolică din SUA.

Nota de subsol

Tot din America vin și cele mai multe voci care avertizează, în schimb, că o ruptură este posibilă chiar în sânul Vaticanului, pe teme doctrinare. Ross Douthat, unul dintre cei mai vocali oponenţi laici ai papei, catolic conservator și jurnalist american, a publicat o pleiadă de cărţi pe subiect, atrăgând atenţia încă din 2014 că urmează o schismă, iar catolicii conservatori ar trebui să se pregătească, „fiindcă erorile acestui papă pot fi prevenite doar dacă însăși biserica îi rezistă”. Acest tip de discurs face loc ideii că Francisc ar putea fi catalogat drept antipapă, un impostor cu vederi liberale trimis de diavol să strice unitatea bisericii, alăturându-se în final celorlalţi 37 de antipapi pe care i-a avut Biserica Catolică în istorie. Acesta ar putea fi rezultatul faptului că gândirea tradiţionalistă catolică intră în contradicţie cu ea însăși – când catolicii cred că papa este infailibil și în același timp sunt convinși că papa greșește, rezultă că papa este de fapt un antipapă. Ultimii papi care au fost destituiţi din funcţie au trăit pe vremea marii schisme occidentale din secolul al XV-lea, când erau mai mulţi papi care concurau pentru putere. O asemenea idee articulată în prezent spune mai multe despre direcţia în care merge gândirea catolică conservatoare decât despre iniţiativele papei.

De mai bine de doi ani, ceea ce a stârnit cele mai multe certuri între catolici este o notă de subsol. În documentul Amoris Laetitia (Bucuria Iubirii), publicat de papa Francisc după două concilii pe tema familiei în Biserica Catolică și în lumea contemporană, se precizează într-o notă de subsol că există situaţii în care catolicii care au divorţat și s-au recăsătorit (un păcat în doctrina catolică) ar putea fi mai degrabă ajutaţi spiritual prin participarea la euharistie decât prin interzicerea participării, așa cum se întâmplă în prezent. Euharistia „nu este un premiu pentru cel perfect, ci un medicament puternic pentru cel slab”, scria papa. Această poziţie este o îndepărtare clară de la scrierile predecesorilor săi, papa Ioan Paul al II-lea fiind foarte ferm în a spune că cei divorţaţi și recăsătoriţi „s-au făcut singuri nevrednici de a fi admiși” la euharistie. Cu toate acestea, documentul nu are caracter „obligatoriu”, adică nu conţine învăţături infailibile care ar urma să schimbe doctrina catolică, apreciază teologi catolici.

O problemă este că Francisc se deosebește mult în stil de predecesorul său. Papa Benedict al XVI-lea a fost un intelectual devotat vieţii academice, care a servit drept președinte al Comisiei pentru prepararea Catehismului Bisericii Catolice, sfătuindu-l direct pe papa Ioan Paul al II-lea pe teme teologice. Lucrările sale de teologie nu sunt lucrări de popularizare a credinţei, ci de analiză teologică. În ceea ce-l privește pe Francisc, atât în adresare directă, cât și în scris, stilul său este lax și pe alocuri confuz. Când papa a spus „Cine sunt eu să judec?” în cadrul unei discuţii despre homosexualitate, fiecare a înţeles ce a vrut. Același lucru se întâmplă cu Amoris Laetitia, un document adresat episcopilor, preoţilor, diaconilor, persoanelor consacrate, cuplurilor creștine căsătorite și tuturor credincioșilor laici. „Declaraţiile pe care le face Amoris Laetitia nu sunt exprimate cu precizie știinţifică. Acest lucru ar putea fi avantajos pentru foarte puţinii catolici care dispun de o pregătire știinţifică în teologie, pentru că aceștia vor fi în măsură să discearnă faptul că afirmaţiile nu presupun din partea lor supunerea religioasă a minţii și voinţei și nici măcar o tăcere respectuoasă în ceea ce le privește. Documentul este însă dăunător pentru marea majoritate a catolicilor, care nu dispun de o formare teologică și nu sunt bine informaţi despre învăţăturile catolice pe temele discutate în exortaţia apostolică,” conchide un document de analiză semnat de aproape 50 de profesori în drept canonic, teologi și preoţi.

Să fie un caz clasic de „mult zgomot pentru nimic”? Întrebat despre nota de subsol 351, papa a răspuns simplu că nu își aduce aminte despre ce e vorba. Pe de altă parte, nici nu s-a schimbat cu nimic doctrina catolică care susţine căsătoria indisolubilă și interzicerea euharistiei celor care o violează. Deci, până la urmă ce este atât de scandalos? Este clar că discursul lax și inclusivist al papei, fie că îi este caracterisc, fie că este foarte bine gândit, „semnalizează o dorinţă de a se descotorisi de preocuparea bisericii pentru propria moralitate”, după cum apreciază unii observatori, concentrându-se în schimb pe munca de salvare a sufletelor. Practic, dacă papa Benedict era un gânditor, Francisc este un om al acţiunii. Iar această înclinaţie vine la pachet cu sugestii subtile că este posibilă și chiar sănătoasă o interpretare mai moale a vechilor reguli. Dacă papa Ioan Paul al II-lea a susţinut nu doar că cei divorţaţi și recăsătoriţi s-au făcut nevrednici de a fi admiși la euharistie și că admiterea lor nu trebuie permisă pentru a nu-i deruta pe ceilalţi credincioși cu privire la doctrina bisericii referitoare la indisolubilitatea căsătoriei, papa Francisc pare să susţină că cele două nu se exclud reciproc. Că oamenii pot să respecte indisolubilitatea căsătoriei și în același timp să înţeleagă că sunt și cazuri în care sănătatea spirituală a fraţilor lor poate fi salvată printr-un act de milă și primire la euharistie și că salvarea lor primează.

În această idee le-a și permis preoţilor să absolve de vină femeile care se căiesc pentru avorturi. Pe de altă parte, a susţinut în repetate rânduri doctrina bisericii pe acest subiect, vorbind despre păcatul și consecinţele avortului, dar cu un anume grad de empatie faţă de mamele care au trecut prin asta. La fel, s-a depărtat de discursul lui Benedict despre homosexualitate ca „fundamental dezordonată”, luând un ton mult mai inclusivist (faţă de oameni în sine, nu faţă de activităţile lor sexuale), dar în același timp apărând drepturile credincioșilor de a refuza să participe în vreun fel sau altul în legalizarea acestor relaţii. Criticii săi seculari caracterizează cel mai bine „reforma” lui Francisc pe acest subiect – „Papa Francisc a oferit motive de optimism pe tema drepturilor homosexualilor încă de la alegerea sa, dar nu a ieșit nimic altceva de la Roma decât respect și sensibilitate. Cuvintele delicate ale papei nu folosesc la nimic cât timp Biserica Catolică tot numește asta păcat.” Iar asta nu se va schimba.

Un papă umanist

Singura revoluţie pe care papa Francisc pare să o propună Bisericii Catolice este una umanistă. Dar nu în sensul umanismului secular, ci a „umanismului creștin”, expresie folosită de papa Benedict în enciclica Caritas în Veritate (Caritate în Adevăr). După el, „umanismul creștin pornește de la adevăr și stârnește caritatea, acceptându-le pe amândouă ca daruri de la Dumnezeu. Deschiderea spre Dumnezeu ne face să ne deschidem spre fraţii și surorile noastre și spre o înţelegere a vieţii ca pe o misiune fericită de îndeplinit în spiritul solidarităţii”. Francisc pune solidaritatea în practică, adăugând la această înţelegere și faptul că „întregul este mai important decât părţile”(Evangelii gaudium). Rezultatul este că accentul s-a schimbat de pe reguli și texte pe problemele de zi cu zi ale credincioșilor și metodele de aplicare a regulilor astfel încât ele să nu facă și mai mult rău, ci să salveze suflete.

În ciuda lejerităţii cu care Francisc jonglează cu simboluri, cuvinte și pauze lungi pline de înţeles, nicio persoană obiectivă nu îl poate acuza că este indiferent faţă de doctrina catolică, pe care a susţinut-o în nenumărate rânduri. În același timp trebuie amintit faptul că instituţia Bisericii Catolice este mai mare decât capul care o conduce. Cu toată infailibilitatea poziţiei, puterea papală are limitări teologice și practice, iar papa Francisc încă nu a făcut nimic să depășească aceste limite. Probabil nu ar trebui să ne închipuim că, dacă mâine Francisc ar decide că homosexualitatea nu mai este un păcat, rezultatul ar fi altul decât destituirea sa. Mai corect ar fi să spunem nu că Biserica Catolică este în pragul unei revoluţii, ci că în jurul catolicismului s-a creat o atmosferă revoluţionară generată mai ales de incredibila atenţie pe care mass-media o acordă papei la orice mișcare, uneori cu o tentativă vădită de a-i specula intenţiile. Presiunea care se pune din afară pe Biserica Catolică să progreseze pe anumite teme tabu, cuplată cu stilul și interesele lui Francisc, îi poate arunca pe unii catolici conservatori înapoi în atmosfera de incertitudine resimţită după Conciliul Vatican II.

De fapt, cei care caută să poziţioneze un posibil conflict actual intern al bisericii în imaginea de ansamblu nici nu pot face abstracţie de istoria recentă a bisericii, având în vedere că ne despart doar puţin peste 50 de ani de la încheierea conciliului a cărui validitate este contestată și până în ziua de azi de unii catolici. Desfășurat între 1962 și 1965 sunt conducerea papei Ioan al XXIII-lea și apoi a papei Ioan Paul VI-lea, conciliul a pregătit biserica să facă un mare pas în modernitate. A fost încurajată prietenia cu alte confesiuni creștine și chiar religii necreștine, au fost denunţate moștenirea și tendinţele antisemite ale bisericii și pentru prima dată a devenit legală liturghia în limbile vernaculare, în loc de latină. În timp ce liberalii s-au bucurat de această deschidere spontană a bisericii spre lume, conservatorii au acceptat foarte greu argumentul că Vatican II a fost complet compatibil cu dezlegările religioase care l-au precedat. „Orice catolic onest care a trăit înainte de conciliu şi care face comparaţie cu religia din diecezele de astăzi poate atesta faptul că Vatican II a inaugurat o nouă religie”, susţin astăzi unii catolici extremiști, care îi acuză de erezie pe cei doi papi care au prezidat conciliul.

Deși aceste păreri sunt minoritare, există încă tensiuni nerezolvate între catolicii liberali și cei conservatori, tensiuni care intraseră în hibernare mai ales în timpul mandatului lui Benedict, un papă foarte corect doctrinar și complet neproblematic, care s-a ferit de abordarea subiectelor tabu. Și atunci este de înţeles cum unele dintre remarcile papei Francisc, care mustesc a inovaţii teologice, au puterea de a reînvia aceste tensiuni. Pentru cei mai prăpăstioși dintre catolicii conservatori, cum este și autorul american Ross Douthat, Francisc ameninţă să ducă aceste tensiuni la paroxism, dincolo de punctul în care relaţiile să mai poată fi reparate. La cealaltă extremă sunt cei care spun că asta nu ar fi nici pe departe cel mai rău lucru care i se poate întâmpla Bisericii Catolice. Realitatea este că s-au împlinit cinci ani de când aceste discursuri fac rondul presei și în practica catolică nu s-au efectuat niciun fel de schimbări radicale. Impresia, deocamdată, este că în jurul unui papă care face un exerciţiu de echilibru vuiesc trâmbiţe care sună a război.